Ce ne face vrednici de Sfânta Împărtășanie? Uneori ne considerăm nevrednici.
Cum poate începe un tânăr viața de familie corect?
Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri.
În Biserica noastră, postul este obligatoriu, nu-i facultativ, fiecare trebuie să ţină post. E adevărat că nu toţi au condiţii ca să ţină post. În viaţa mea am trăit mulţi ani în internat, dar 38 de ani la mănăstire am putut să postesc foarte bine şi am postit pentru că s-a postit în mănăstire şi a fost uşor să postesc.
Dumnezeul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului și a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai înainte ai întocmit, prin Legea Ta cea Veche și Nouă, aceste zile de post, la care ne-ai învrednicit să ajungem acum, pe Tine Te lăudăm și Ție ne rugăm:
Născut la 21 decembrie 1722, ca al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai protoiereului Ioan din Poltava şi ai prezbiterei Irina, tânărul Petru rămâne orfan la vârsta de patru ani. Tăcut şi cu blândeţe în purtări ca unul ce zăbovea adesea asupra paginilor din Vieţile Sfinţilor, el începe să se gândească la îmbrăţişarea căii monahale.
Deci, dacă vrem să ne bucurăm de Duhul, Care vine de la Cap, să ne ţinem unii de alţii. Două sunt felurile de separare de trupul Bisericii: prima când ne răcim dragostea, iar a doua când îndrăznim să săvârşim în acest trup fapte nevrednice. În amândouă cazurile ne separăm de pleromă. Dar în special noi, cei care am fost rânduiţi să zidim pe alţii, dacă din capul locului nu zidim, ci destrămăm, ce nu vom pătimi?
Ioan a fost contemporan cu oameni influenţi. O glorioasă constelaţie de genii a fost cea care lumina perioada acelor ani în care Sfântul Ioan predica la Constantinopol. În vest erau Ambrozie, Ieronim, Augustin. În est erau cei trei Sfinți Capadocieni: Vasile, Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, educaţi, magnetici şi de-a dreptul fascinanţi. Aceştia au fost bărbaţii cu care Sf. Ioan a împărţit atenţia lumii.
Cine n-a avut un bolnav în preajma sa? Şi, avându-l, cine n-a mers la el să-l cerceteze, după cuvântul Mântuitorului (Mt 25, 36), şi să se roage, împreună cu preoţii Bisericii, la săvârşirea Tainei Sfântului Maslu (Iac 5, 14 şi urm.)? Fiind mădulare ale aceluiaşi trup, când un mădular suferă, ar putea celelalte sta nepăsătoare, afară de cazul în care ele însele ar fi bolnave? Nicidecum!
“[…] Din aceasta cetate, conform pildei, pleacă un om. De la Ierusalim la Ierihon. O coborâre, dacă am putea spune, la câteva sute de metri sub nivelul marii. Ierihonul nu este departe de Marea Moartă. Este şi Iordanul în apropiere, dar un pic mai încolo începe Marea Moartă. Cu alte cuvinte, Ierihonul este locul de unde poţi ajunge şi la Iordan şi la Marea Moartă, unde poţi să primeşti şi viaţă şi moarte.
Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire: – Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
De ce vă tot îndreptăţiţi? Toată scrisoarea dumneavoastră la asta se referă. E drept că dumneavoastră v-au revenit toate ocările şi mustrările. Sunt vinovat! Altceva este că aşa trebuie. Acum, desigur că v-aţi îndreptat. Ei, vi s-a mai aşezat sufletul? Trebuie şi e vremea să vă liniştiţi cât de cât. Să vă ajute Dumnezeu! Multă vreme o să staţi înţepenită? E rău să staţi în bătaia vântului. Înveliţi-vă cât de cât! Puteţi o zi, două să nu primiţi absolut pe […]
Societatea contemporană suferă de o problemă nemaiîntâlnită în alte societăți sau, cel puțin, nemenționată de istorie, anume sentimentul presant al trecerii foarte rapide a timpului în raport cu dorința persoanei de a face anumite lucruri și, în consecință, neputința de a gestiona într-un mod liniștitor acest fenomen. „Criza de timp” este o experiență necunoscută civilizațiilor preindustriale.
În pofida faptului că este o carte alcătuită din fragmente, cu toate acestea, există un fir roșu al apoftegmelor, ca un ecou al Evangheliei trăite în deșert. Una dintre regulile principale, care se regăsește în diferite forme de-a lungul apoftegmelor, este că duritatea, violența chiar, se aplică doar asupra sinelui în lupta ascetică împotrivă răului cuibărit în fiecare.
Într-o seară, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:. – Mamă, de ce plângi?
Dintotdeauna tătuțul nostru a avut drag de cei în nevoință și lipsiți de toate cele de folos trupului și sufletului. O felie de pâine, un pahar de apă, un bănuț muncit erau daruri cu care îi sprijinea pe cei în lipsuri, pe toți aceia care îl așteptau cu mâna tremurândă și inima tristă la colțul străzii. Nu s-a gândit nicicând, însă, că într-o zi unul din rândul celor ajutați de el însuși devine luiși puternică mână de ajutor.