AM DREPTUL DE-A FI ULTIMUL ÎNGER ÎNTRE ADOLESCENŢII GRĂBIŢI

Dragă inimă,

Astăzi se vorbeşte din ce în ce mai mult despre drepturi, toată lumea îşi revendică drepturile – dreptul de-a fi egal cu ceilalţi în virtutea principiului acordării de şanse egale, dreptul femeilor de-a fi egale cu bărbaţii, dreptul omului de-a fi liber, de a-şi exprima opinia liber şi nestingherit, în numele aderării la statul democratic, dreptul de-a fi tu însuţi, fără teama de ridicol sau repercusiuni.

Însă eu intenţionez acum să vorbesc – în numele tău – despre dreptul de-a fi şi a rămâne o inimă liberă, fără însă a-mi propune să fiu liric sau pretenţios-patetic în pledoaria mea asupra virtuţilor inimilor „hoinare”, ameninţate de riscul împietririi în faţa tăvălugului năucitor al „tendinţelor” unei societăţi amorale.

Da, într-adevăr, libertatea este valoarea supremă a creştinismului şi a educaţiei pe care doresc să o primesc şi la şcoală, libertatea echivalentă cu demnitatea conştiinţei morale, suprema măsură a umanităţii mele pe care intenţionez să o desăvârşesc cu ajutorul „inimilor” prietene ale dascălilor mei – căci, nu-i aşa?, notează undeva acest cuvânt de duh Părintele Stăniloae: „Numai ce iese din inimă merge în inimă”.

Adolescenţa, rampă de lansare către maturitate, „vârsta de aur” a formării caracterului nostru, se identifică astăzi, din ce în ce mai vizibil, cu o monocromie, cu o lipsă de originalitate în care adolescenţii se complac, tranziţia spre nou fiind făcută intensiv şi pe nemestecate. Majoritatea aderă fără spirit de discernământ la „noul val”, începând cu vestimentaţia, cu genurile de muzică, şi terminând cu isteria produselor de tip fast-food. Indiferent de motive, de teama de-a nu părea imperfecţi, de disimularea pentru a nu deveni ţinta remarcilor sarcastic-incisive ale colegilor, eu îmi concep astăzi pledoaria în care îmi susţin dreptul de-a rămâne eu însumi, o inimă vie – deşi, aparent, modest adolescent „înfăşurat în pixeli” –, o inimă vie care, racordată la o altă inimă vie, cea a dascălului meu, visează la o lume mai bună, nealterată de „crize” morale atât de profunde.

Este dreptul meu de-a rămâne o inimă liberă, ce merge în răspăr cu „hoarda” veselă sau, poate, doar excesiv de gălăgioasă, mânată de hormoni.

Aleg să nu mă ascund în spatele unui brand sau sub masca unui aşa-zis „idol”, a cărui imagine trebuie să fie bine fabricată – căci altfel, nu-i aşa?, imperfecţiunea nu este vandabilă, nu cunoaşte conceptul de „cifră de afaceri”.

Refuz un asemenea cod de comportament în numele dreptului de-a fi o inimă liberă, de-a fi un adolescent obişnuit, îndreptăţit să greşească din când în când, să fiu made in myself, să-mi filtrez raţional deciziile, ei bine, tocmai pentru că am dreptul…

În era în care trăim, originalitatea, autenticitatea, inima vie trebuie percepute nu numai ca drepturi, ci chiar ca obligaţii personale ale oricărui adolescent care îşi propune să-şi tragă seva unei vieţi sănătoase, autentice, în legătură cu drepturile câştigate de noi toţi de la începuturile lumii, de la intrarea lui Hristos în istorie – arhetipul libertăţii şi al eliberării prin excelenţă, modelul prim al acordării demnităţii şi drepturilor omului.

Astfel, îmi propun, ca adolescent liber, să-mi extrag vigoarea din idealuri, din convingerile personale care îmi zidesc un sistem de valori ce nu se fanează odată cu schimbarea sezonului (precum modelele de iPhone), să mă simt cu adevărat îndreptăţit să fentez liber naivităţile inerente ale aspiranţilor la maturitate, să stau „de veghe în lanul de secară”, cunoscând farmecele unor noi sentimente ce încolţesc cu exuberanţă în inima mea de adolescent, fără să uit că am dreptul de-a fi ultimul înger între adolescenţii grăbiţi să bată cu pumnii la vârsta maturităţii.

Aleg să fiu o inimă liberă, în numele drepturilor adolescenţilor eterni, pentru că, dincolo de bâjbâială, de confuzie, de interogaţiile chinuitoare ale vârstei pe care o reprezint, simt că există o „inteligenţă extra mundum” care nu permite întâmplarea, arbitrarul, că fiecare dintre noi, deşi aparent rătăciţi în lumea adulţilor, avem o finalitate, o menire, o misiune ce ne va fixa locul.

Pe acest drum pe „marea vieţii”, îmi revendic însă, de asemenea, dreptul de-a învăţa „mersul pe valuri în picioare”, ajutat de adulţi, de dragii mei dascăli – care, păstrând în minte vie imaginea modelului Învăţătorului, nu uită nici o clipă demnitatea ce li s-a făcut, primind chemarea răspândirii Luminii.

Şi văd cu ochii minţii două inimi: a mea, a învăţăcelului – şi a dascălului meu, o inimă delicată ce nu încetează să bată, chiar dacă semnalele vitalităţii scad din când în când, din pricina duşmănoaselor vremuri, o inimă vie capabilă să mă transforme pe mine, cactus ţepos, într-o altă inimă vie.

Drămuind şi alegând grâul de neghina impulsurilor şi tenebrelor unei vârste, îmi exprim acum recunoştinţa pentru dascălul meu, care, oferindu-mi cu generozitate focul minţii sale, nu uită să-şi pună inima pentru copiii săi, chiar cu riscul de a-i fi uneori rănită.

Îmi mărturisesc acum toată admiraţia pentru dascălul meu, care, străduindu-se să „coboare în inimă”, neuitând sensul sacru al misiunii sale, poate spune: „Eu chiar cred în tine, aşa mic şi aparent neajutorat, până la a te implica în toate actele mele de gândire şi simţire, pentru că eu îţi ştiu neliniştile şi frământările, pentru că am înţeles că toate cuvintele tale maliţioase nu sunt decât un scut împotriva lumii, iar toată bravada, doar un balsam pe care ţi-l aşterni pe răni”.

Acum, în finalul acestei epistole, vă doresc ca, dincolo de misiunea dumneavoastră atât de onorantă şi sobră, să vă păstraţi sufletul viu, dăruindu-vă lumina fără să vă risipiţi, oferind calea fără să vă rătăciţi, descoperind tainele inimii ce leagă suflete prin mii de fire invizibile.

Cu profund respect,

o altă inimă

Prof. Alina Bălan

Locul al II-lea la concursul de eseuri al lunii octombrie 2012

Marturie publicata în numărul din iunie 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”