AMINTIRI DIN IAD

Se întâmpla odată, demult, pe când eram şi eu cu mult mai tânăr şi mi se părea că totul trebuie încercat, totul trebuie experimentat, viaţa trebuie devorată. Un fel de „trăieşte clipa” prost înţeles. Vara, în special, primul lucru pe care îl aveam în minte când mă trezeam (pe la 10:00-11:00 sau mai târziu) era să fac aprovizionarea cu bere şi ţigări. Apoi, bineînţeles, consumam micul dejun: câteva pahare de bere ieftină, câteva ţigări, câteva filme şi, eventual, o omletă cu mult ulei şi foarte multă carne. Un stil de viaţă… Un fel de post… „negru”.

Negru de tot. Noaptea eram la vreo discotecă sau club, unde începeam să consumăm alcool cu mai multă conştiinciozitate. Deseori râdeam cu toţii şi ne spuneam, fără nici o remuşcare: „Ce stil de viaţă! Oare cât va mai rezista corpul meu cu atâta alcool şi fără mâncare? Se vede că e foarte rezistent, că nu reuşesc să-l distrug cu nici un chip!”.

Într-o zi însorită am hotărât cu prietenii să trecem la fapte mai mari, exact ca cele din filmele „tari” americane, comediile nebune cu aventuri bizare prin Las Vegas ori New York, cu droguri, cu poliţie, cu de toate. „Puţin haşiş nu a stricat niciodată nimănui”, ne spuneam. E tot marijuana până la urmă şi, deşi nici pe aceea nu o încercasem, „ştiam” că trebuie să fie inofensivă.

Eram vreo cinci băieţi, adunaţi ca într-o horă a căderii. După câteva fumuri de fiecare, gustate cu poftă, au început să se înalţe râsete inimaginabile. Cu toţii râdeam cu lacrimi, tăvăliţi pe jos de râs, pe jos… de-adevăratelea. Uneori, ne uitam unii la alţii şi ne înspăimântam de râsetele celuilalt, care păreau să izvorască de undeva, de departe, ca un şuvoi de neoprit. Râdeam şi ne uitam îngroziţi unii la alţii cum râdem de puternic. Apoi, o schimbare bruscă de situaţie. Ne uitam unii la alţii complet dezorientaţi, debusolaţi existenţial, punându-ne foarte serios unul altuia întrebarea pe care nu o s-o uit niciodată. Ne întrebam foarte serios, ca la un interviu crucial, ne întrebam obsesiv şi repetitiv, şi chiar aşteptând un răspuns: „Ce se întâmplă?”, apoi iar: „Bă, ce se întâmplă?”, „Ce se întâmplă, mă?”, „Ce se întâmplă?”, „Ce se întâmplă?”. Mai târziu, peste ani, am înţeles că întrebarea era cu adevărat serioasă. Ce se întâmplă când Hristos nu este în mijlocul nostru? Nimic. Suntem goliţi de sens şi ne întrebăm furtunos rostul existenţei de fiecare clipă: Ce se întâmplă cu această viaţă? Unde sunt? De unde vin? Unde mă duc şi ce trebuie să fac? Ce se întâmplă?…

Iadul nici nu începuse însă în adevărata lui formă. Era doar o pregătire pentru a coborî brusc în abis. Am coborât la iad după alte câteva minute, căci altfel nu pot vedea experienţa mea. Ce este iadul, dacă nu o dimensiune în care te trezeşti fără să vrei, constatând că nu ştii unde eşti, că totul este atât de înspăimântător şi înfricoşător încât îţi scrâşneşti dinţii şi urli, doar-doar te-o auzi cineva. Nu am înţeles până atunci de ce se zicea că în iad este „scrâşnirea dinţilor”. Este pentru că, nemaiştiind ce să faci ca să ieşi de acolo, îţi scrâşneşti dinţii în speranţa că ai să-i rupi, ai să-i distrugi şi astfel poate câştigi o speranţă că mori, că te anihilezi, că te duci în altă parte, oriunde. Dar de ce era atât de rău în iad? Acolo vedeam nişte frânturi de imagini, ca un film, cu cei din jur, care se repeta şi se tot repeta. Şi mi se părea că trăiesc aceeaşi scenă de cinci secunde, repetitiv, la nesfârşit, veşnic, fără ca această repetare să se poată opri vreodată. Trăiam siguranţa că totul va fi veşnic. Nu întuneric, nu foc; doar repetiţie, stagnare. Este şi acesta un iad, o moarte, căci viaţa este numai mişcare şi noutate. Am urlat atât de tare încât toţi s-au îngrozit, toţi simţeau abisul din care vin strigătele.

Nu zic, probabil că nu era adevăratul iad în care mergem unii după moarte, probabil că era un dezechilibru psihic, chimic, temporar, din care m-a scos glucoza pusă în perfuziile de la Urgenţă. Nu zic că a fost iadul cel adevărat, dar a fost rău. Nu-mi pot imagina ceva mai rău. De atunci, din păcate, am rămas cu o sensibilitate psihică vădită, care mă duce spre panică şi depresie adeseori, şi pentru care m-am tratat în trecut la psihiatru. O apă tulburată e greu de limpezit. Deci, oameni buni şi tineri, nu vă jucaţi cu creierul vostru ca într-un laborator chimic, căci iadul nu e departe. Chiar lunile trecute am citit un articol în revista dumneavoastră, în care un alt tânăr povestea cum a intrat în iad pe calea drogurilor. Un prieten mi-a mărturisit de curând o vizită în iad cu ajutorul aceloraşi „binefăcătoare” droguri.

Acum, în timp ce scriu pentru prima dată această serie de întâmplări, mult prea intense pentru a fi încăpute în atât de puţine litere, îmi dau seama că drumul către iad mi-a fost prezentat în paşi mărunţi. Mai întâi este râsul necontrolat, distracţiile nelimitate şi ieftine în care ne pierdem luciditatea şi de care uneori ne îngrozim, trăind o stranie senzaţie de agonie şi extaz împreunate. Următorul pas este lipsirea de luciditate, pierderea sensului vieţii, acea stare apatică şi ascuţită a lui „Ce se întâmplă?”. Apoi… iadul, groaza pură, ieşirea din minţi, scrâşnirea dinţilor. Poate că este drumul pe care Sfinţii Părinţi l-au exprimat în multe rânduri sub forma: de la păcat, la lipsa de credinţă în iertarea lui Dumnezeu, la deznădejde.

Mă întreb acum, oare dacă mintea noastră poate să trăiască senzaţii atât de înfricoşătoare pe lumea aceasta, cât încă ne aflăm în carapacea fizicului şi a chimicului, dar acolo, unde totul va fi trăit sufleteşte, infinit mai real şi nesfârşit mai profund, veşnic, cum poate fi? Cum poate fi atunci când nu se va mai putea ieşi din iad printr-o simplă perfuzie cu glucoză, înfiptă repede şi simplu de o asistentă medicală, sau prin şi mai simpla trecere a timpului?

Anonim

Premiul I la concursul de eseuri

al lunii noiembrie 2016

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa nr. 103/August 2017