Ateismul pe înțelesul ateilor

Să nu judecăm necredincioșii, ci să căutăm a înțelege motivele necredinței lor.

\r\n

Atunci când cineva spune: “Eu sunt necredincios”, sau “Dumnezeu nu există!” – să nu-l judecăm întotdeauna din punct de vedere filozofic, dar să încercăm a întreba de unde vine această atitudine? Dacă doriți cu adevărat să faceți ceva pentru acest om, atunci ar trebui să puneți întrebări una după alta ca să înțelegeți; fără a înțelege veți ținti întotdeauna orbește.

\r\n

Într-un sens anumit ateismul este o greșeală științifică, este refuzul de a studia realitatea în întregime, este tot atât de neștiințific ca și cum ai spune: “muzica nu este, pentru că pentru mine ea nu există…” Noi nu putem prezenta astfel problema unui necredincios, pentru că există multe posibilități pentru el de a se apăra. Dar în general, ateismul este refuzul de a accepta mărturia, cel puțin istorica, a unor oameni consacrați, care spun: “Eu știu…” Mulți din aceștia sânt oameni de știință, spre exemplu Pavlov.

\r\n

Du-te acasă și întreabă-te când ai avut nevoie pentru prima oară ca Dumnezeu să nu existe.

\r\n

Uneori, omul devine necredincios pentru faptul că acesta este unicul său scut împotriva conștiinței. Mi-a venit acum în minte povestirea unui preot foarte inteligent, fin și cultivat din Paris. Cândva a fost “ateu”, adică trăia fără Dumnezeu și se considera prea elevat și inteligent pentru a-și permite să gândească despre convertirea la credință. A discutat mai apoi cu un preot. Preotul fiind de la țară, fără cine știe ce studii deosebite, care a emigrat din Rusia, după ce l-a ascultat mult timp, i-a spus doar două lucruri: “În primul rând, Sașa, nu este chiar atât de important faptul că tu nu crezi în Dumnezeu – Lui nu I se poate întimpla nimic de la asta, minunat însă este că Dumnezeu crede în tine”. Și altul: “Tu, însă, Sașa, mergi acasă și gândește-te, când anume ai pierdut credința, anume când ai avut nevoie ca Dumnezeu să nu existe?”\r\nSașa a venit acasă și se gândea; era nedumerit de o astfel de prezentare a problemei: se aștepta la un discurs misionar sau la niște instrucțiuni pentru consultarea unor tratate, iar în loc – nu mai înțelegea nimic. Și el, după cum spunea mai târziu, a căutat cauzele mai întâi în cunoștințele primite la Facultatea de Teologie din Paris, apoi în perioada prerevoluționară de la Facultatea din Rusia, apoi altundeva și nicidecum nu putea găsi, până a ajuns la timpul când avea șase ani. Locuia într-un oraș din Rusia, era un băiețel drăguț, mergea la biserică în toată duminica și era considerat a fi un copil evlavios: intra, făcea semnul crucii, se oprea în mijlocul bisericii, în față, și se ruga lui Dumnezeu. În fiecare duminică primea un bănuț, pe care era dator să-l pună în căciula cerșetorului orb. Punea bănuțul și mergea la biserică cu sentimentul că a săvârșit o faptă bună, de dragoste, i-a acordat orbului atenție și poate sta acum liniștit în fața lui Dumnezeu.

\r\n

Odată, înaintea sărbătorilor de Crăciun, plimbându-se cu mama prin oraș, a descoperit un magazin unde a văzut un minunat căluț de lemn care costa șase bănuți. A rugat-o pe mama să i-l cumpere, ea l-a refuzat, iar el a venit acasă foarte trist. Duminica următoare, pe când mergea la biserică, ajungând în fața cerșetorului, s-a gândit că, dacă nu-i va da de șase ori acest bănuț, și-ar putea cumpăra căluțul. Zis și făcut. A procedat astfel de patru ori, iar a cincea oară s-a gândit: dacă ar fi să iau de la el un bănuț, atunci voi cumpăra cu două săptămâni mai devreme căluțul. Și a furat de la orb bănuțul. După care, intrând în biserică a simțit că nu poate sta în față: dacă Dumnezeu îl va observa? S-a dus și s-a ascuns într-un colț al bisericii. Dădaca a venit cu el acasă și a povestit totul părinților acestuia, care au fost profund uimiți: până acum era mic, stătea în fața lui Dumnezeu, iar acum s-a adâncit in sine, viața lui în Dumnezeu a devenit mai interiorizată, el caută un loc ascuns unde ar putea în tăcere și contemplare să fie cu Dumnezeu (era o mămică destul de optimistă!).

\r\n

Iar Sașa simțea că situația se înrăutățește și că trebuie să se ascundă de Dumnezeu. Și iată că de la universitate a venit fratele său mai mare, încărcat de cunoștințe ateiste, care s-a apucat să-i demonstreze că, de fapt, Dumnezeu nu există. Și Sașa mi-a spus: m-am agățat de această idee. Dacă nu este Dumnezeu, atunci nu are importanță dacă am furat bănuțul și n-am pus în căciulă acei cinci. Acesta a fost începutul “ateismului” sau: învățătura despre faptul că Dumnezeu nu există copilul a primit-o ca pe un colac salvator împotriva propriilor mustrări de conștiință.

\r\n

Poți convinge pe cineva cu argumente logice că Dumnezeu există, dar asta nu-i va da și experiență vie a existenței Lui.

\r\n

Cunosc un tânăr foarte dotat; a fost educat în ateism. Când a intrat la facultate, închiria o cameră în casa unui intelectual credincios, cu studii. Între ei s-au iscat interminabile discuții. Tânărul era nepregătit, fără experiență, stăpânul însă era deștept și experimentat, fapt pentru care l-a învins pe tinăr cu ușurință. Și băiatul a dedus logic, din faptul că a fost dialectic învins: trebuie să devin și eu credincios. Se prezenta ca atare, s-a botezat, a făcut teologie, toată lumea aștepta de la el lucruri mari, dar, la un moment dat, a înțeles că, de fapt, n-a trăit niciodată vreo experiență religioasă, că tot ce a reușit să facă au fost deducțiile logice în urma faptului că cineva mai inteligent l-a învins într-o dispută logică.

\r\n

Creștinismul este unical materialism autentic.

\r\n

Profesorul Franc, cred, în una din recenziile sale a spus că unicul materialism autentic este creștinismul, pentru că noi credem în materie, adică noi credem că materia posedă o realitate absolută și definitivă, credem în înviere, credem într-un cer și pământ nou, nu în sensul în care tot ce există acum va fi distrus din temelie, dar în sensul că totul se va reînnoi; ateistul, însă, nu crede în soarta materiei, ea este un fenomen trecător pentru el.

\r\n

Sânt multe subiecte asupra cărora am avea ce discuta, în loc sa râdem unii de alții și să ne țnvinuim reciproc.

\r\n

Din păcate, polemica între cel mai brut materialism și creștinism nu-și are locul, nu există nici un fel de discuție. Există niște oameni care scriu cărți, dar sânt puține cazurile când se întâlnesc și discută între ei. Există multe teme în care ne-am putea întâlni, nu în sensul de a fi de acord unii cu alții, dar în sensul de a vorbi despre aceleași lucruri. Să zicem, primul punct de tangență ar fi omul. Teoretic vorbind, anume omul este situat în centrul concepției despre lume a materialismului, precum este și în creștinism. Dar tema dialogului ar fi următoarea – ce fel de om?\r\nFraza lui Feuerbach: “omul devine ceea ce mănâncă…” Noi credem că prin împărtășirea cu Sfintele Taine devenim ceea ce este Hristos. Și aici este un subiect, pe marginea căruia am putea discuta, în loc sa râdem unii de alții sau să ne învinuim reciproc. Se prea poate, sânt și alte subiecte asupra cărora am gândit mai puțin. Din păcate, un astfel de dialog nu există, dar există atei care doresc un dialog, care n-ar vrea neapărat să ajungem la un compromis, dar care manifestă o oarecare simpatie sau interes în atitudinile lor.

\r\n

Hristos pe cruce a trait experiența ateismului…

\r\n

Mi se pare că se poate afirma, că, pentru a muri de moartea care ne este proprie, care are pentru noi cele mai reale și însemnate urmări, Hristos a trebuit să Se facă părtaș singurei cauze care aduce moartea – despărțirea de Dumnezeu. Nu poți muri, dacă nu-L pierzi pe Dumnezeu, iar strigătul Mântuitorului: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt.15,34) – este strigătul Omului desăvârșit, Care liber, din dragoste, S-a făcut părtaș principalei tragedii a omului: la desfacerea de Dumnezeu, la faptul că omul L-a pierdut pe Dumnezeu. Dacă ar fi să primim acest argument, atunci putem spune ca Hristos a trăit ateismul (nu vorbesc despre ateismul ideologic, dar despre realitatea acestuia), dezîndumnezeirea, pe care nici un ateu din lume n-a trăit-o, și că nu este om – ateu sau credincios – care ar fi în acest sens în afara experienței trăite de Hristos; că Hristos cuprinde și credinciosul, și ateul, cu toate că, fără îndoială, ateul ideologic sau omul, despre care apostolul Pavel spune: “dumnezeul lor este pântecele” (Flp.3,19) – trăiește ateismul cu totul altfel decât Hristos în momentul dat. El L-a pierdut pe Dumnezeu ca să fie una cu noi în unica și ultima tragedie a omenirii.

\r\n

Mitropolitul Antonie al Surojului

\r\n