Biserica păcătoșilor

1-217

\r\n

Nu au trebuință cei sănătoși de doctor, ci cei bolnavi”

\r\n

Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință”

\r\n

Cei care cred că sunt sănătoși nu au trebuință de doctor. De doctor au nevoie cei bolnavi, precum și păcătoșii au trebuință de un tămăduitor, adică de Hristos. Aceasta ne-o spune Însuși Domnul nostru în pericopa evanghelică (Matei 9, 9-13). Nu a venit să-i cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. Nu a venit să-i îndreptățească și să-i răsplătească pe cei drepți, ci a venit să-i cheme pe cei păcătoși la pocăință.

\r\n

\r\n

Acesta este etosul, acesta este etosul Bisericii noastre, aceasta este poziția morală a Bisericii și nu există alta. În Biserică nu vin cei curați și drepți; locul acesta nu este numai al celor curați, ci este locul și al celor căzuți, este locul păcătoșilor, alcelor care își recunosc boala și caută vindecare.

\r\n

Coexistența amândurora creează o contradicție. Pe deoparte se spune că Biserica, Hristos, este pentru cei păcătoși, însă în același timp în cuvântul bisericesc, evanghelic, vedem că se face o delimitare cu legi și porunci care îi scoate în evidență pe cei drepți. Pe aceștia Biserica îi laudă zilnic în cultul ei. Lucrul acesta pare stânjenitor și la prima vedere, așa cum am spus, contradictoriu. Pe deoparte cuvântul se vede a fi confortabil, iar pe de alta pune hotare care ne limitează. Aceasta este o realitate, însă este aparentă. De fapt lucrurile sunt cu desăvârșire diferite.

\r\n

Simțim contradicție deoarece nu mergem la esență. Esența nu înseamnă să ne zidim pe noi înșine pe un plan moral superior diferit de legătura noastră cu Hristos, ci restabilirea legăturii noastre cu Hristos. Călătoria noastră pentru mântuire și tămăduirea este să ne aflăm poziția noastră în cadrul Trupului lui Hristos. Să aflăm legătura noastră cu Hristos, adică să ne hrănim din Harul Său, să ne hrănim din dragostea Sa.

\r\n

Dacă se va face această orientare a noastră, atunci de bună voie ne vom strădui să păzim această legătură dorită de Dumnezeu, care înseamnă vindecarea, echilibrul și odihna noastră. Vom căuta să aflăm moduri, căi, care să ne povățuiască la ea, dar și pricinile care ne îndepărtează.

\r\n

Dar fiindcă nu avem de la noi înșine posibilitatea, adică necesara maturitate, Hristos ne arată El Însuși această cale. Poruncile Lui nu sunt conținutul, ci modul, calea prin care rămânem în legătură, modul de a ne întâlni și de a gusta această legătură.

\r\n

Prin urmare, dacă primim poruncile Lui în afara acestui duh, în afara referirii noastre la Hristos; dacă primim poruncile în afara dragostei Lui părintești, atunci Biserica se transformă într-un sistem, fie el cel mai desăvârșit.

\r\n

Orice sistem moral de vom adopta, chiar și cel mai desăvârșit, dacă nu ne povățuiește la dragostea lui Hristos și la legătura cu Hristos, este sărac, este chiar nefolositor și, poate, cel mai nefolositor decât toate sistemele din lume, pentru că deși făgăduiește să creeze o legătură, el nu o oferă.

\r\n

Pocăința și umilința nu constituie în mod simplu o întristare pentru starea noastră personală în care am ajuns, care este boala. Esența, pricina – și aici vizează pocăința noastră – se află în faptul că ne-am despărțit de Viață, ne-am despărțit de Trupul lui Hristos.

\r\n

Cu cât omul se izolează în păcat, cu mult mai mult se poate izola și în virtutea sa, care îl înstrăinează de Hristos. Însă în felul acesta se auto-condamnă. Conștiința sa se chinuiește pentru că nu s-a orientat corect acolo unde este începutul mântuirii, unde este Crucea lui Hristos.

\r\n

Putem să-L hulim pe Hristos atât în afara Bisericii, păcătuind la vedere, dar și în înlăuntrul Bisericii, păcătuind cu virtutea noastră, de vreme ce nu facem această deschidere spre Dragostea lui Hristos. Astfel ne biciuim pe noi înșine. Dar nu ne pedepsește Hristos, ci însăși starea noastră, pentru care pricină nu avem bucurie, nu avem libertate. În cele din urmă toată călătoria vieții noastre este alcătuită din pretexte și ocazii, prin care dragostea lui Dumnezeu ne arată starea noastră jalnică, căderea noastră, tragismul și nefericirea noastră sufletească. Nu pentru ca să rămânem în ea, ci ca să ne întoarcem spre Hristos.

\r\n

Arhim. Varnava Ghiagkou

\r\n

http://marturieathonita.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *