\r\n
Cuv. Antonie cel Mare (356). Cuv. Antonie de la Dîmsk (1224). Cuv. Antonie de la Cernoezersk (XVI) Mcc. Victor (1931) şi Pavel (1938) preoţii.
\r\n
Utr.- Mt. XI, 27-30. Lit.- Cuv.: Evr. XIII, 17-21. Lc. VI, 17-23.
\r\n
Grijile lumeşti
\r\n
Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumeşti nu-L va iubi pe Dumnezeu cu adevărat, şi nici de diavol nu se va scîrbi aşa cum se cuvine; căci grija vieţii îi este ca un acoperemînt împovărător. De aceea, în mijlocul grijilor, mintea nu-şi poate cunoaşte puterea de a judeca în privinţa acestora, pentru a cerceta şi a hotărî fără să se înşele. Toate ne învaţă că îndepărtarea de lume e folositoare.
\r\n
\r\n
Sînt foarte puţini cei care îşi cunosc cu de-amănuntul toate greşelile şi a căror minte nu-i nicicînd răpită de la pomenirea lui Dumnezeu. Ochii noştri trupeşti, atunci cînd sînt sănătoşi, pot vedea toate, încă şi ţînţarii şi insectele care zboară prin văzduh; dar atunci cînd sînt acoperiţi de tulburare sau de vreun fel de albeaţă, dacă le iese ceva mare în cale, îl văd ca prin ceaţă, iar pe cele mici le e cu neputinţă să le deosebească cu simţul văzului. La fel şi sufletul: dacă înceţoşarea ochilor duhovniceşti, ce îi vine de la iubirea de lume, se subţiază cu rugăciunea, iar pe cele mai neînsemnate greşeli ale sale le socoteşte mari foarte, atunci va izvorî neîncetat lacrimi peste lacrimi, întru mulţumire multă. Căci drepţii, zice, se vor mărturisi numelui Tău (Ps.139,14). Dacă însă rămîne întru duhul lumii, chiar de ar făptui un omor sau ceva vrednic de osîndă mare, sufletul abia de îl simte. Iar în privinţa celorlalte păcate, nici că poate să bage ceva de seamă, ci dimpotrivă, adeseori le socoteşte mari isprăvi. De aceea, vorbind nenorocitul cu căldură despre ele, e cuprins de nesimţire.
\r\n
Sf. Diadoh al Foticeei
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Sff. Atanasie (373) şi Chiril (444), arhiepp. Alexandriei. Cuvv. Chiril şi Maria (1337), părinţii cuv. Serghie de la Radonej. Cuv. Atanasie (XVI-XVII). Cuv. Marcian Cipriotul (388).
\r\n
Utr.- In. X, 9-16. Lit.- 2 Tim., II, 11-19. Lc., XVIII, 2-8. Irh.: Evr. XIII, 7-16. Mt. V, 14-19.
\r\n
Din viaţa Sfîntului Eftimie cel Mare
\r\n
În mînăstirea Sfîntului Eftimie din Palestina era un călugăr de la Roma cu numele Emilian. Acest călugăr , din tinereţile lui, avea viaţă cu fapte bune şi curat la trup, şi foarte cumsecade, şi înţelept. Pe acest frate monah l-a pizmuit diavolul şi într-o Duminică, i-a dat mare război trupesc, şi nemaiputînd răbda ispita, primea în mintea lui acele gînduri spurcate şi se învoia îndulcindu-se de ele. Cînd s-a dus noaptea în Biserică pentru a citi utrenia, Sfîntul Eftimie s-a întîmplat să fie lîngă acel frate care avea războiul trupesc şi simţea că ieşea mare putoare de la acel frate.
\r\n
Sfîntul Eftimie a înţeles ispita vrăjmaşului şi, certîndu-l pe duhul cel necurat, l-a aruncat pe acel frate la pămînt, duşmanul omenirii, muncindu-l. Şi el văitîndu-se şi plîngînd, scotea spume din gură. Atunci Sfîntul a poruncit să aducă lumină, că era noapte şi întuneric, şi zise către ceilalţi părinţi: „Vedeţi, fraţilor, pe acesta care are fapte bune şi curat din tinereţile lui, îl vedeţi cum se tăvăleşte acum pe pămînt la picioarele noastre, vedere jalnică şi de plîns, numai că a primit gîndurile cele spurcate în mintea lui.
\r\n
Deci, să ia seama bine fiecare şi să se împotrivească gîndurilor celor spurcate, şi să le izgonească din mintea lui, chiar de la început cînd nu au mare putere. Iar dacă le primim cu bună plăcere, îndulcindu-ne, măcar că nu ne apropiem de trupul altuia, dar cu sufletul am curvit, după cum zice la Sfînta Evanghelie, şi ca cei preacurvari ne vom osîndi în ziua aceea a judecăţii, cînd cele ascunse şi cele nepricepute se vor descoperi”.
\r\n
Sfîntul Eftimie făcînd apoi rugăciune pentru cel bolnav, tot locul acela s-a umplut de o putoare nesuferită ca de pucioasă şi din fum s-a auzit glas zicînd: „Eu sînt duhul curviei”. Le spunea şi aceasta Sfîntul: ”Dacă cineva are gînduri nepotrivite şi murdare, trebuie numaidecît să le mărturisească la cei mai cu multă practică ca să-l poată îndrepta”.
\r\n
(Kirill de Skitopolis)
\r\n\r\n\r\n
\r\n
FEBRUARIE
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Duminica Vameşului şi a Fariseului. Glasul I-îi.
\r\n
Cuv. Macarie cel Mare, Egipteanul (390-391). Sf. Marcu, arhiep. Efesului (1444). Cuv. Macarie, postitorul de la Pecerska (XII). Cuv. Macarie Alexandrinul (394-395). Cuv. Antonie Stîlpnicul (VI). Sf. Arsenie, arhiep. de Kerkira (VIII). Cuv. Eftimie mărt. (XX). Aflarea moaştelor cuv. Sava de la Storojevsk (1652).
\r\n
Utr.- Evgh. 1, Mt., XXVIII, 16-20. Lit.- 2 Tim., III, 10-15. Lc. XVIII, 10-14.
\r\n
Începutul Triodului.
\r\n
Despre mîndrie
\r\n
Mîndria este o boală sufletească de temut, care se vindecă foarte greu. Nu este păcat mai urît înaintea lui Dumnezeu decît mîndria. Sfinţii Părinţi o numesc „sămînţa satanei”.
\r\n
Mîndria este încrederea în sine dusă pînă la extrem, care respinge tot ce nu este „al meu”; este izvor al mîniei, cruzimii, enervării şi răutăţii; este refuz al ajutorului dumnezeiesc – dar tocmai cel mîndru are deosebită nevoie de Dumnezeu, fiindcă oamenii nu-l pot salva atunci cînd boala ajunge în ultimul stadiu.
\r\n
Cel ce a „inventat” păcatul, îngerul cel căzut al întunericului, a păcătuit el însuşi prin împotrivirea faţă de Dumnezeu, adică prin mîndrie, şi aruncă tot neamul omenesc în această patimă pierzătoare.
\r\n
Prin orice păcat, chiar şi printr-unul mic, în suflet slăbeşte harul lui Dumnezeu, iar prin păcatele de moarte, oamenii îl pierd cu desăvîrşire şi devin vrednici de pedeapsa veşnică.
\r\n
Cei mîndri ies de sub stăpînirea legii lui Dumnezeu; ca atare, se lipsesc singuri de apărarea şi ocrotirea dumnezeiască. Ei suferă înfrîngere în toate căile lor. Trăind cu trupul, sînt deja morţi cu sufletul, încă din timpul vieţii trăiesc muncile gheenei: singurătatea, lîncezeala mohorîtă, tristeţea, răutatea, ura, sterpiciunea, întunecarea şi deznădejdea.
\r\n
Păcatul mîndriei se dezvoltă din setea de laude; nesuferirea mustrărilor, moralei şi reproşurilor; purtarea bănuitoare şi ranchiunoasă; bănuirea altora, greutatea în a cere iertare, căutarea căilor uşoare; omul joacă permanent teatru în prezenţa altora, cu scopul de a prezenta o aparenţă evlavioasă, ascunzîndu-şi cu multă grijă patimile şi neajunsurile. Omul încetează să-şi mai vadă păcatele, nu-şi mai bagă de seamă defectele, începe să-şi minimalizeze vinovăţia ori să şi-o nege cu totul, ba uneori chiar s-o arunce asupra altora, şi în schimb, începe să-şi exagereze şi propriile cunoştinţe, propria experienţă, propriile calităţi şi virtuţi. Pe măsura evoluţiei bolii, în părerea sa despre sine el devine mare, vrednic de slavă. În starea aceasta, omul nu numai că-i osîndeşte pe alţii, ci începe să-i dispreţuiască şi să-i fie silă de ei, şi chiar să le facă rău. Izbăveşte-ne, Doamne, de asta!
\r\n
Cel mîndru este întotdeauna nemulţumit de cei din jur şi de condiţiile sale de viaţă, şi de aceea ajunge cîteodată la deznădejde, hulă, înşelare, iar uneori şi la sinucidere.
\r\n
În stadiul de început, mîndria este greu de recunoscut. Doar un duhovnic încercat poate stabili fără greş această patimă atunci cînd ea se află în faşă.
\r\n
Omul se poartă aparent normal, însă un ochi experimentat recunoaşte în el începutul bolii. Omul e mulţumit de sine. Este bine dispus: cîntă, zîmbeşte, adeseori chiar rîde şi cîteodată hohoteşte fără pricină;face pe originalul, pe spiritualul; caută să atragă cu orice preţ atenţia celor din jur; îi place să vorbească mult, iar în convorbirile lui se aude la nesfîrşit „Eu”, însă un singur cuvînt dezaprobator face ca dispoziţia lui să se schimbe rapid, şi el devine abătut, ca în urma unei laude să înflorească din nou.
\r\n
În continuare, dacă omul nu-şi dă seama de păcătoşenia sa, dacă nu se pocăieşte şi nu se îndreaptă, boala lui duhovnicească evoluează şi se acutizează.
\r\n
În om apare convingerea sinceră de faptul că este mai presus de alţii. Această convingere se transformă în patima de a comanda, şi el începe să dispună după bunul plac de atenţia, de timpul şi de puterile altora. Devine obraznic: se apucă de orice, chiar dacă nu face decît să strice şi să încurce, în toate se bagă, chiar şi în familiile altora.
\r\n
În stadiul acesta, dispoziţia omului mîndru se strică, fiindcă el întîmpină deseori rezistenţa celor din jur. El devine, treptat, tot mai irascibil, încăpăţînat, certăreţ, nesuferit de nimeni. Fireşte, oamenii încep să-l evite, dar el este convins de dreptatea sa şi consideră că, pur şi simplu, nimeni nu vrea să-l înţeleagă şi ca atare o rupe cu toţi. Răutatea şi ura, dispreţul şi îngîmfarea se instalează şi prind rădăcini în sufletul lui. Sufletul îi devine întunecat şi rece, mintea i se întunecă şi omul iese din orice supunere. Scopul lui este să iasă cum vrea el, să-i facă pe ceilalţi să se simtă inferiori, să-i impresioneze şi să-şi demonstreze „dreptatea”. Tocmai trufaşi de felul acesta creează schismele şi ereziile.
\r\n
În următoarea etapă de dezvoltare a bolii, omul o rupe şi cu Dumnezeu… Tot ce are, inclusiv calităţile şi unele virtuţi, şi le atribuie sieşi. El e convins că-şi poate aranja viaţa fără ajutorul altora şi că poate dobîndi singur tot ce-i trebuie în viaţă. El se simte mare, voinic, chiar şi atunci cînd are o sănătate plăpîndă. Se îngîmfă cu „înţelepciunea” sa, cu cunoştinţele sale, şi se mîndreşte cu tot ce are – iar rugăciunea lui devine nesinceră, rece, fără frîngere de inimă, iar mai apoi încetează de tot să se mai roage. Starea lui sufletească se face negrăit de întunecată, dar totodată el e convins că e pe calea cea dreaptă şi continuă să meargă cu grabă spre propria pierzare.
\r\n
Shiegumenul Sava
\r\n
„Mîndria şi slava deşartă se vindecă prin defăimarea de sine însuşi în chip sincer înaintea Domnului”.
\r\n
Sf. Ioan Sinaitul
\r\n\r\n\r\n
\r\n
\r\n
Săptămînă cu harţ. Cuv. Eftimie cel Mare (473). Cuvv. Eftimie schimnicul (XIV) şi Lavrentie Zăvorîtul (XIII-XIV) de la Kievo-Pecerska. Mcc. Ina (In), Pina (Pin) şi Rima (Rim) (I-II).
\r\n
Utr.- Mt., XI, 27-30. Lit. – 2 Pt., I, 20-II, 9. Mc., XIII, 9-13. Cuv.: Evr., XIII, 17-21. Lc., VI, 17-23.
\r\n
Pe parcursul a toată săptămîna, inclusiv miercurea şi vinerea nu se posteşte.
\r\n
Cauza nefericirii omului contemporan
\r\n
Cel mai mult, omul are nevoie de o bună așezare a lucrurilor în aceste vremuri grele pe care le trăim; să răspundă cu mai multă luare aminte la provocările vieții, pentru că, după cuvîntul Domnului, „din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24:12).
\r\n
Dragostea se revarsă din Dumnezeu, Căruia Îi place să fie numit Dragoste: „Dumnezeu dragoste este” (I Ioan 4:8). Cînd pleacă Dumnezeu, atunci oamenii, departe de prezența Lui, sînt nefericiți. Dovadă că azi, „din pricina înmulțirii fărădelegii”, a plecat dragostea și oamenii sînt nefericiți. Cine îi face nefericiți? Dacă înțelegem fericirea din perspectiva teoriilor materialiste, anume că fericirea constă în belșugul de bunuri materiale atunci de ce oamenii sînt atît de nefericiți, de vreme ce niciodată în istoria lumii nu au existat atît de multe bunuri ca în vremurile noastre? Niciodată în trecut omul nu a reușit să acumuleze atîtea bunuri materiale ca în zilele noastre.
\r\n
Niciodată nu a reușit într-o asemenea măsură, de-a lungul întregii istoriei sale. Și, deși azi, într-adevăr, există atît de multe bunuri și moduri de a dispune de ele, cu toate astea oamenii sînt mai nefericiți decît oricînd. Așadar, fericirea nu stă în bunurile materiale din simplul motiv că omul e o ființă duhovnicească, iar materia nu poate să îl facă fericit, nu poate să îl împlinească. Ceea ce îi lipsește, ca ființă duhovnicească, este duhovnicia, care nu poate izvorî din materie.
\r\n
Dumnezeu Cuvîntul, prin venirea Sa, S-a unit cu omul și, prin om, cu întreaga făptură materialnică și a readus echilibrul în creație. Acum omul se împotrivește și se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu. Atitudinea aceasta este ceea ce cunoaștem sub numele de umanism, este teoria culturii europene și, îndeobște, a popoarelor de azi. Anume că omul este “măsura tuturor lucrurilor” și că cunoașterea umană înseamnă apogeul raționalismului. Prin urmare, de vreme ce măsura tuturor lucrurilor este omul, nu mai e nevoie de nimic altceva. Pe măsură ce această teorie este dezvoltată și aplicată, în aceeași măsură este “dez-întrupat”, este alungat Dumnezeu Cuvîntul de pe pămînt; oamenii nu mai au nevoie de El. Odată cu această teorie, au născocit și au divinizat alte elemente. Dacă abordăm aspectul religios, iată Biserica apuseană, prin Papă, și-a înființat propriul ei panteon, și-a născocit un Zeus al ei, divinitatea ei, care este Papa. Pentru ei, începutul tuturor lucrurilor este Papa. Nu mai e nevoie de nimic altceva, Papa este reprezentantul lui Dumnezeu și întruchipare a toate și astfel s-a elaborat teoria religioasă. Dacă abordăm teoria spirituală și culturală, cunoașterea și știința au ajuns azi divinitatea tuturor. Toate lucrurile se tîlcuiesc prin ea. Orice lucru accesibil cunoașterii umane este corect, iar ce nu îi este accesibil nu există. Acestea sînt manifestări ale teoriei materialiste. Amîndouă teoriile împreună reprezintă întregul umanismului. Umanismul este divinitatea contemporană. Unde există această teorie, de acolo Dumnezeu Cuvîntul pleacă, pentru că oamenii nu au nevoie de El. Așa cum întruparea Cuvîntului s-a petrecut prin pogorârea, prin chenoza Lui, Care purta firea omenească și prin firea Lui omenească a intrat în comuniune cu făptura materialnică și S-a făcut pricină a redobîndirii echilibrului care fusese tulburat prin cădere, acum, în același mod, însă tocmai pe dos, oamenii Îl resping pe Dumnezeu Cuvîntul, Îl “dez-întrupează”. Iar El plecînd, omul devine nefericit, pentru că, în mod real, El este “pacea noastră” (Efeseni 2:14). Cînd S-a apropiat de noi, ce a spus: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14:27). Și, pentru că El este “pacea noastră”, El, ca un Dumnezeu, ne dă pacea Lui și ne face părtași unei vieți cu adevărat pașnice. Însă datorită prezenței divinităților pe care le-am menționat mai înainte, El pleacă, Se dez-întrupează. Cînd pleacă El, care reprezintă adevărata fericire, omul devine nefericit. Nu îl satisfac lucrurile materialnice. Omul nu este doar stăpîn al făpturii materialnice, ci și al celei înțelegătoare. Și, de vreme ce, prin cunoaștere, omul poate să pătrundă în creația noetică, înțelegătoare, iar prin Har o poate și cuceri, înseamnă că omul este stăpîn a toate. Însă omul care azi a intrat în norul îndumnezeirii și devine dumnezeu după Har, poate fi făcut fericit de materie?
\r\n
Acestea sînt înșelările zilelor noastre, ale concepției materialiste despre lume, care îl ademenesc pe omul contemporan. De aceea, în aceste vremuri grele, avem mare nevoie de duh luptător, ca să ne împotrivim vicleniilor satanei, care îi seduce pe acoliții lui și îi vatămă. Și acest lucru nu va dispărea, totdeauna va exista, nu ne surprinde. Și va exista, de vreme ce Părinții, prin Har, ne-au tîlcuit că în zilele cele din urmă se va înmulți acest rău și “dacă va fi cu putință, vor fi înșelați și cei aleși”.
\r\n
Gîndiți-vă “cît de mult vi se cuvine vouă să umblați întru viață sfîntă și în cucernicie” (II Petru 3:11), după cum spune Apostolul Petru, ca să nu fim ademeniți. Ne-au spus Părinții și vedem acest lucru practic în viața noastră, că atît de mult se va întinde înșelarea, încît și cei aleși vor fi înșelați, pentru că nu vor putea să discearnă. Se cuvine azi să avem desăvîrșită luare aminte, ca să nu fim atrași înspre rău. Și ca unii ce sîntem înțelepți, “purtîndu-ne cu înțelepciune față de cei din afară”, să nu ne atragă nici un chip al înșelării, indiferent de pretextul pentru care ar veni. Scopul nostru de căpătâi aici este cum să Îl găsim pe Dumnezeu, de Care de atîtea ori ne îndepărtăm.
\r\n
Cuv. Iosif Vatopedinul
\r\n\r\n\r\n
\r\n\r\n
Cuv. Maxim Mărturisitorul (662). Mc. Neofit (303-305). Mcc. Eugeniu, Candid, Valerian şi Achila (III). Cuv. Maxim Grecul (1556). Mţ. Agnia fecioara (304). Cuv. Anastasie mărt. (662).\r\n\r\n2 Pt., II, 9-22. Mc., XIII, 14-23. Cuv.: Evr. XI, 33- XII, 2. Lc. XII, 8-12.\r\n
Toate se rezolvă prin rugăciune
\r\n
Toate se rezolvă prin rugăciune, toate. Şi în biserică, acolo unde stăm, să nu fim indiferenţi, ci să ne consentrăm inima noastră. Să avem atenţie neabătută la ceea ce se citeşte, ce se cîntă, cuvînt cu cuvînt. Să ne adîncim, să pătrundem în înţelesul lor. Astfel vine harul lui Dumnezeu. De altfel, slujbele sînt pline de nădejde, de slavă, de laudă adusă lui Dumnezeu şi de bucurie. Să urmăm lucrurile acestea şi ne vom îmbogăţi.
\r\n
***
\r\n
Să avem mintea noastră la rugăciune şi, cînd vine un gînd, să nu ne împrăştiem în mii de lucruri, că nu cîştigăm nimic. Să le arătăm pe toate lui Dumnezeu. Să nu vorbim mult. Să vorbim doar cele necesare, căci cuvintele cele multe împrăştie mintea. Cu rugăciunea, veţi vedea, toate vor trece.
\r\n
Mon. Teosemni, eg. măn. Hrisopighi
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Ap. Timotei (96). Cuv. mc. Anastasie Persul (628). Cuv. Macarie (1623). Cuv. mc. Anastasie, diaconul de la Pecerska (XII). Mcc. Manuil, Gheorghe, Petru, Leontie, episcopii, Sionie, Gavriil, Ioan, Leont, Parod, preoţii şi cei 377 de mucenici (817). Sff. sfţţ. mcc. Ioan şi Eftimie preoţii (1938).
\r\n
2 Pt., III, 1-18. Mc., XIII, 24-31. Ap.: II Tim. I, 3-9. Lc. X, 1-15.
\r\n
\r\n
Marile căderi
\r\n
Sînt trei căderi principale în istoria neamului omenesc: cea a lui Adam, cea a lui Iuda şi cea a papei. Esenţa căderii în păcat este întotdeauna aceeaşi: cineva vrea să devină bun prin el însuşi; cineva vrea să devină desăvîrşit prin el însuşi; cineva vrea să devină dumnezeu prin sine însuşi. Dar, în acest fel, fără să-şi dea seama, omul se echivalează pe sine cu diavolul. Pentru că şi acesta a vrut să devină Dumnezeu prin sine însuşi. Şi, în această înfumurare a lui, a devenit dintr-odată diavol, complet despărţit de Dumnezeu şi în întregime întors împortriva lui Dumnezeu. Esenţa păcatului, aşadar păcatul total, constă în această iluzie plină de înfumurare. Aceasta este chiar esenţa diavolului, a lui satan însuşi. Ea nu este altceva decît să vrea cineva să rămînă la natura lui, să nu vrea în sinea lui nimic altceva decît pe sine însuşi. Diavolul se găseşte întreg în el însuşi; se găseşte întreg în aceea de a nu voi cîtuşi de puţin pe Dumnezeu în el, în a voi să fie întotdeauna singur, să-şi aparţină totdeauna sieşi, întotdeauna întreg în sine, întreg pentru sine, întotdeauna ermetic închis faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ceea ce ţine de Dumnezeu. Dar ce este aceasta? – Egoismul şi preţuirea de sine îmbrăţişate pentru veşnicie, adică iadul. Un astfel de om este, în esenţă, omul umanist: el rămîne întreg în sine însuşi, cu sine însuşi, pentru sine însuşi; întotdeauna închis cu pizmă înaintea lui Dumnezeu. În aceasta constă orice umanism, orice hominism. Încununarea acestui diabolic umanism constă în a vrea cineva să devină bun prin rău, dumnezeu prin diavolul. Aceasta a fost şi făgăduinţa diavolului către strămoşii noştri în rai, că adică, cu ajutorul lui vor fi ca nişte dumnezei (Fac.3,5). Omul a fost creat de iubitorul de oameni Dumnezeu, ca dumnezeu-om virtual, ca, în baza calităţii de chip al lui Dumnezeu, a naturii sale, să se edifice de bunăvoie prin Dumnezeu ca divino-umanitate. Dar, prin alegerea lui liberă, omul a căutat nepăcătuirea prin păcat, pe Dumnezeu prin diavolul. Şi, urmînd această cale, ar fi devenit desigur un fel de diavol dacă Dumnezeu, din nemăsurata Lui iubire de oameni şi „după mare mila Sa”, nu ar fi intervenit. Făcîndu-Se om, adică Dumnezeu-om, El a condus astfel pe om către Dumnezeul-om, l-a introdus prin Biserică, prin Trupul Lui, la nevoinţa divino-umanizării prin Sfintele Taine şi Sfintele virtuţi. Şi, în acest fel, a dat omului posibilitatea de ajunge om desăvîrşit, la măsura vîrstei plinătăţii lui Hristos (Ef. 4,11), de a-şi realiza astfel destinul dumnezeiesc, devenind de bunăvoie Dumnezeu-om după har.
\r\n
Sf. Iustin Popovici
\r\n\r\n\r\n
\r\n
Sf. sfnţ. mc. Clement, ep. Ancirei şi mc. Agatanghel (312). Cuv. Salamana cel tăcut (400). Sf. Paulin cel Milostiv, ep. de Nola (431). Pomenirea Soborului al VI-lea Ecumenic (680-681). Cuv. Ghenadie de la Kostroma (1565). Cuvv. mcc. Serafim, Evdochia şi Ecaterina (1938).
\r\n
1 In., I, 8-II,6. Mc. XIII, 31-XIV, 2. Sf. sfnţ. mc.: Evr. XIII, 7-16. In. X, 9-16.
\r\n
Cea fără stăpînire
\r\n
Mîndria este foarte cumplită şi mai sălbatică decît toate.
\r\n
Patima mîndriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adîncă prăpastie… Să luăm seama la lucrul următor: îmbuibarea stomacului se sîrguieşte să strice înfrînarea; curvia, curăţia; iubirea de argint, sărăcia; mînia, blîndeţea; şi celelalte feluri ale păcatului asemenea pe celelalte virtuţi opuse. Dar patima mîndriei, cînd pune stăpînire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărîmă în întregime şi îl surpă pînă în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela, care, pentru mîndrie, a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea şi înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpînului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gîndul acesta al lui mustrîndu-l, Proorocul zice: „ Ai zis întru inima ta: şedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri şi voi fi asemenea Celui Prea Înalt”(Is.14,13). Iată tu om eşti şi nu Dumnezeu. Şi iarăşi alt Prooroc zice: „Ce te făleşti întru răutate, puternice?”(Ps. 52,3) şi celelalte ale psalmului. Deci, ştiind acestea, să ne temem şi „cu toată străjuirea să păzim inima noastră” (Prov. 4,23) dinspre duhul mîndriei cel purtător de moarte, zicînd în noi înşine de cîte ori am dobîndit vreo virtute, cuvîntul Apostolului: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine”(1 Cor. 15,10), şi cel zis de Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”(In. 15,5), sau cel zis de Proorocul: „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii”(Ps. 126,1), şi în sfîrşit, cel zis de Apostol: „Nu a celui ce voieşte, nici a celui ce aleargă, ci a lui Dumnezeu, carele miluieşte”(Rom. 9,16). Căci chiar de ar fi cineva cît de fierbinte cu osîrdia şi de sîrguitor cu vrerea, fiind legat de trup şi sînge, nu va putea ajunge la desăvîrşire, decît prin mila lui Hristos şi prin harul Său. Pentru că zice Iacov: „Toată darea cea bună de sus este”(Iac. 1,17); iar Apostolul Pavel zice: „Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar dacă ai luat, ce te lauzi ca şi cum n-ai fi luat şi te făleşti ca de ale tale?”(1Cor. 4,7).
\r\n
Iar că mîntuirea ne vine prin harul şi mila lui Dumnezeu ne dă mărturie adevărată tîlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca preţ al virtuţii, ci prin harul şi mila lui Dumnezeu. Acestea ştiindu-le Părinţii noştri, toţi cu un glas au învăţat că nu putem ajunge într-altfel la desăvîrşirea virtuţii, fără numai prin smerenie. Iar aceasta se naşte din credinţă, din frica lui Dumnezeu, din blîndeţe şi din sărăcia desăvîrşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos .
\r\n
Sf. Casian Romanul
\r\n\r\n\r\n
Users Today : 772
Users Yesterday : 5606
This Month : 72467
This Year : 128472
Total Users : 625286
Views Today : 2987
Total views : 3863496