Cancerul. Aflarea libertății prin intermediul neputinței

De ce Dumnezeu îngăduie moartea copiilor? De ce nu este descoperit leacul împotriva cancerului? De ce atâta durere, atâta nedreptate și atâtea lacrimi? Nu putem vorbi fără încetare. Câteodată, cuvântul nostru nu mai poate fi grăit și trebuie să tăcem. Câteodată trebuie doar să tăcem și să suferim și noi la gândul suferinței celorlalți. Spunea un înțelept: ,,Dumnezeu ne-a dat două urechi și o gură pentru ca să vorbim mai puțin și să ascultăm mai mult”.

Medicina nu trebuie să-l vadă pe om ca pe o mașină, unidimensional, izolându-l în limitele creatului și al morții, îndepărtându-L pe Dumnezeu, acolo unde, alături de El, viața și moartea își pierd adversitatea dramatică și cele două pot fi puse în legătură una cu alta. Astfel, tragismul spectrului morții se estompează și apare posibilitatea abordării ei pozitive. Creștinul nu trebuie neapărat să aștepte pasiv moartea, ci poate s-o accepte în mod voit și să-și diminueze astfel frica. Așa după cum moartea trupească poate să slujească vieții duhovnicești, tot astfel și boala trupească, cancerul, poate să slujească sănătății duhovnicești[7].

Este o invitație și o provocare, o luptă în arena vieții: merită din plin să luptăm pentru a obține victoria. Cel ce luptă, chiar dacă va fi învins de moarte, poate câștiga viața veșnică. Cel ce luptă este un atlet în arena vieții și nu un sărman fatalist, mic și leneș. Spune Sfântul Diadoh al Foticeii: ,,Cel ce rabdă suferința trupească timp îndelungat fără să crâcnească, unul ca acesta va fi primit în Împărăție asemenea marilor mucenici”. Vedem, iată, o cu totul altă dimensiune a suferinței trupești. Cel ce se află imobilizat la pat, cel neajutorat, cel ce suferă, nu este condamnat dinainte, răbdarea sa fără să crâcnească poate să îl facă mare, să îl așeze în rândul marilor mucenici. Dacă boala trupească va ajuta la vindecarea unei boli trupești, atunci minunea s-a împlinit. Să nu trecem cu vederea și această importantă dimensiune.

Biserica susține jertfa de sine altruistă și este împotriva sinuciderii egoiste, pentru a avea ,,sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”. Nu ne este permis să ne luăm nici propria viață și nici să luăm viața altcuiva.

După cum spunea foarte frumos cineva, ,,a trăi fără perspectiva vieții înseamnă dependența de cele pământești, negarea veșniciei și respingerea binefacerii pentru suflet a dimensiunii evenimentului morții. Încercarea de a salva viața cu orice preț  constituie expresia nevoii de nemurire a oamenilor, dar atunci când aceasta se limitează doar la nivel biologic, nu este decât dovada puținei credințe și a dependenței de cele pământești. După cum nu avem dreptul să grăbim moartea, la fel nu avem dreptul să o amânăm. Suntem datori să o acceptăm și să o respectăm[8]”.

În urmă cu treizeci de ani, Eugene Ionesco spunea: ,,Principala problemă este că chestiunea morții a căzut în uitare. Chestiunea sfârșitului vieții a fost alungată din gândurile noastre, fiindcă avem doar obiective imediate în fața ochilor… Nu știm ceea ce trebuie să facem și nici încotro trebuie să ne îndreptăm. De vreme ce dorim doar să trăim viața, aceasta a devenit insuportabilă[9]”.

Adevărul este dureros. Timpul neștiut al morții este, de asemenea, lucrarea dumnezeieștii pronii. Gândiți-vă ce ar fi însemnat ca fiecare dintre noi să cunoască exact când va muri. Viața aceasta ar fi fost o junglă. Ar fi fost greu de suportat această așteptare a momentului exact al morții noastre. De aceea, nu le cunoaștem pe toate. Poate că este mai bine așa. Nu putem să răspundem la toate întrebările ușor și imediat.

Sunt mult mai multe lucrurile pe care nu le cunoaștem. Iar să fugim de ele ori să le trecem sub tăcere nu este o soluție. Soluția este să ne recunoaștem neputința. A-ți recunoaște neputința este tot o dovadă de putere și de bărbăție. Acceptarea situației de către un om grav bolnav, de un suferind de cancer, este foarte importantă. Este nevoie de instruire și educație pentru a înțelege ce înseamnă cuvântul ,,boală”, pentru că din aceasta vom înțelege ce este sănătatea, vom primi răbdare, nădejde, acceptare, pace, îndrăzneală și curaj. Nu credem în noroc, în soartă ori în întâmplări, ci credem în Dumnezeu, Cel care după iarnă face să vină primăvara, după durere dă binecuvântare, după sărăcie, bogăție, după strâmtorare ușurare, după cum spune A. Soljenițîn: ,,Într-o celulă de închisoare am cunoscut libertatea”.

Biserica noastră respectă și cinstește trupul omului și este împotriva oricui vrea să-l distrugă. Intervențiile omului asupra trupului sunt permise doar atâta timp cât acestea au scopul de a-i menține sănătatea. Tot ceea ce poate distruge trupul nu este permis. Nu este permisă nici o constrângere în acest sens. De aceea Biserica refuză și arderea morților. Intervențiile asupra trupului pentru transplantarea anumitor organe sunt permise, fiind fapte de sfântă dragoste, iubire de oameni și de semeni. Putem să ajutăm pe cineva doar pentru a trăi, nu pentru a muri.

Am vorbit mai mult din postura celui suferind. Dacă, pe alocuri, omilia mea a căpătat caracter de predică, luați-o ca pe abatere și o deviere de la temă. Intenția mea nu a fost de a vă emoționa ori de a vă ține un curs, obosindu-vă în acest fel. Aș dori să vă mulțumesc pentru truda pe care o depuneți în cercetarea acestei cumplite boli, pentru grija pe care o arătați pentru pacienții dumneavoastră, pentru eforturile pe care le depuneți chiar și atunci când pare că nu mai există nici o șansă, pentru zâmbetul de pe chip chiar și atunci când bolnavii vă asaltează și vă obosesc cu întrebări de genul: ,,Doctore, nu-i așa că mai am puțin de trăit?”.

Țin să vă mulțumesc, de asemenea, pentru perseverența de a îngriji în aceeași măsură fiecare pacient, deși suferă de aceeași necruțătoare boală și așteaptă, probabil, același sfârșit. În sfârșit, vă mulțumesc din inimă pentru prezența dumneavoastră și pentru atenția cu care m-ați  urmărit și îl rog pe Dumnezeu să vă dea tărie din belșug în lucrarea sfântă și importantă pe care o săvârșiți, aceea de a vindeca, de a alina durerea, de a prelungi viața, de a restabili sănătatea și chiar de a ușura trecerea din viața de aici către cea viitoare a bolnavului atunci când este voia bunului Dumnezeu, Domnul vieții și al morții.

Concluzii

În zilele noastre, parcă mai mult decât oricând, boala îl tulbură foarte mult pe om. Suferința trupească nu este pedeapsa lui Dumnezeu asupra omului. Foarte mulți suferă de cancer în zilele noastre iar boala aceasta provoacă nu doar suferință fizică ci și probleme psihice. Frica de moarte la un bolnav de cancer îi sporește problemele pe care le are. Doar credința în Dumnezeu poate să îl ajute foarte mult prin răbdare în fața bolii și curaj în fața morții. Este nevoie de respect și abordare înțeleaptă a misterului morții din partea medicilor, a personalului medical, a rudelor și a pacienților. Atitudinea corectă a bolnavului față de suferința trupului poate să aibă drept rezultat însănătoșirea sufletului și, astfel, moartea poate să nu mai fie văzută ca un eveniment cu totul tragic, ci ca o trecere de la cele întristătoare de aici la bucuria cea veșnică.

Monah Moise Aghioritul, Sfântul Munte și societatea, Editura Armós, 2009, pp. 13-29 (referat susținut la Tesalonic la data de 25.05.2011, în cadrul celui de-al 5-lea Congres Științific cu tema ,,Prevenirea și depistarea timpurie a cancerului la femei”)

http://www.pemptousia.ro/