Intr-o zi, magarul unui fermier a cazut pe fundul unei fantani. Animalul a plans ore intregi, in timp ce fermierul incerca sa gaseasca o cale de a-l scoate afara. Intr-un final, fermierul a decis ca animalul este batran si ca fantana trebuia oricum astupata.
„De ce îţi faci griji pentru asta acum? E cu mult mai bine acolo sus! De aceea niciodată nimeni nu se mai întoarce înapoi.”
O uimitoare istorioară folositoare care merită citită. Ea oglindește societatea și pe fiecare dintre noi în parte… Singurul lucru sigur este că trebuie să ne deschidem iarăși „aripile” noastre și să ne aducem aminte cum este „să zbori”…
Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire: – Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?
Într-o seară, o tânără familie stătea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apăsat de griji, iar mama plângea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situaţie, se apropie încet şi întrebă:. – Mamă, de ce plângi?
Dintotdeauna tătuțul nostru a avut drag de cei în nevoință și lipsiți de toate cele de folos trupului și sufletului. O felie de pâine, un pahar de apă, un bănuț muncit erau daruri cu care îi sprijinea pe cei în lipsuri, pe toți aceia care îl așteptau cu mâna tremurândă și inima tristă la colțul străzii. Nu s-a gândit nicicând, însă, că într-o zi unul din rândul celor ajutați de el însuși devine luiși puternică mână de ajutor.
Un rege este întotdeauna un amestec de extraordinar și de obișnuit. Iar acest melanj presupune multe lucruri. Nașterea într-o familie regală nu te face automat un conducător strălucit. Pentru a avea stofă de lider trebuie să-ți însușești o educație pe măsură.
Iată o istorioară despre ceea ce se împlinește în noi, când vine vremea sau, mai degrabă, în ciuda vremurilor. S-a întâmplat odată ca sămânța unei flori, purtată de vânt, să ajungă pe o cărare cu pământ puțin și plină de pietre. O pală de vânt a rostogolit-o până a căzut printre bulgării de pământ, iar când a venit ploaia, a început să crească.
În Grecia Antică, trăia un rege pe nume Midas. Regele avea foarte mult aur și, în general, tot ce își dorea. De asemenea, Midas avea și o fiică extrem de frumoasă. Regele iubea foarte mult aurul, însă pe fiica sa o prețuia mai presus de orice bogăție.
În Egipt, unde în vechile vremuri creştine existau multe mănăstiri mari, un monah se împrietenise cu un ţăran agricultor, neînvăţat şi cam naiv. Odată, țăranul i-a spus monahului: -Şi eu Îl cinstesc pe Dumnezeu, Care a făcut această lume! În fiecare seară torn într-o strachină lapte de capră şi îl pun sub palmier. Noaptea, Dumnezeu vine şi bea tot lăpticul meu. Îi place foarte mult. Niciodată nu a rămas în strachină vreo picătură.
În Frații Karamazov este o istorioară populară despre o femeie în vârstă care nu trăia în chip plăcut lui Dumnezeu și de aceea după moarte a ajuns într-un lac de foc. Îngerul ei păzitor se străduia să facă tot ce putea ca să o ajute. Dar singura faptă bună pe care își amintea că o făcuse această femeie, era faptul că dăduse cândva o ceapă din grădină unei cerșetoare.
A fost un pustnic care s-a nevoit într-un loc pustiu vreme de 70 de ani, în post, în priveghere şi în multă trezvie. În atâţia ani cât a slujit lui Dumnezeu nu s-a învrednicit să vadă nici o vedenie sau descoperire de la Dumnezeu. Şi pentru aceasta a căzut pe gânduri şi-şi zicea: „Oare nu cumva din vreo pricină pe care nu o cunosc nu-i place lui Dumnezeu nevoinţa mea? Cred că din această pricină nu pot avea şi eu […]
Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de ţarină. Un sătean necredincios îşi bătea boii – şi zbiera tot felul de înjurături. Preotul îi zise: – „De ce te osândeşti la pedeapsa veşnică?” Omul necredincios îi răspunse:
Un prinț din Orient citea odată o carte în grădina palatului său. La dânsul a venit unul dintre slujitorii care se ocupau cu întreținerea trăsurilor sale, mai exact lucra roțile caretelor stăpânului său. Servitorul s-a apropiat de el, dar acesta era foarte absorbit de lectură. Atunci, rotarul l-a întrebat pe nobil ce carte îl acaparează atât de mult. Citesc o carte în care sunt păstrate cuvintele înțelepților, i-a răspuns prințul. Mai trăiesc acești înțelepți?, s-a interesat sluga.
Tată, vreau să vorbim. Puștiul, intrat în bucătărie fără să se descalțe, îl privește pe taică-său în ochi, frontal și puțin de sus. Este în clasa a XII-a și a împlinit deja 18 ani. Îl privește de sus pentru că este mai înalt. – Ce s-a întâmplat? – Vreau să vorbim.
În zilele lui Teodosie cel Mare (379-395) era în Constantinopol un om, cu numele Iulian, îmbunătăţit cu viaţa şi foarte bogat în tinereţile lui. Şi avea un singur fiu, numit Teofil. Iar la bătrâneţe a sărăcit mult şi, neavând cele de nevoie pentru trup, a zis fiului său:
Într-o zi un preot a mers la un spital, unde era internat un alt preot, ca să-l spovedească. Fusese chemat urgent de preotul bolnav, fiindcă în seara precedentă văzuse o vedenie minunată și înfricoșătoare. A apărut înaintea lui un tânăr prealuminos și îi arăta Cerul, zicându-i: – Pregătește-te să intri în Împărăția Cerurilor, unde slujesc cei vrednici dintre episcopi și preoți, cei care L-au slăvit pe Dumnezeu Cel în Treime cu viața și slujirea lor preoțească… însă tu pocăiește-te!
Se spune că doi copilaşi în burta mamei vorbeau unul cu celălalt. – Tu crezi în viaţa de după naştere? – Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva… Probabil că ne aflăm aici tocmai pentru a ne pregăti pentru ceea ce urmează. – Ce prostie! După naştere nu urmează nimic. Şi, de altfel, cum ar putea să arate?