Cum ni se cuvine nouă, creştinilor, care purtăm numele unor sfinţi din calendar, să prăznuim ziua numelui?
Calea spre Dumnezeu este rugăciunea. Măsurarea drumului străbătut se face după feluritele stări de rugăciune în care intră treptat cel ce se roagă aşa cum trebuie şi în chip statornic. Învaţă să te rogi lui Dumnezeu aşa cum trebuie. După ce ai învăţat să te rogi cum trebuie, roagă-te mereu şi lesne vei moşteni mântuirea.
În 1905, când Stareţul Siluan şi-a petrecut câteva luni în Rusia, mergea adesea pe la mănăstiri. Într-o astfel de călătorie cu trenul şedea în faţa unui negustor. Acesta, prietenos şi-a deschis tabachera de argint, oferindu-i o ţigară.
De multe ori, poate că ne-am întrebat de ce bunicile noastre se rugau în genunchi în biserică, dar şi acasă. În faţa candelei pâlpâitoare şi a icoanei afumate, rugăciunea lor trecea dincolo de lumea aceasta. O rugăciune simplă, neştiutoare, o adevărată anafora populară. Ce dădea acestei rugăciuni o notă distinctivă? Tocmai faptul că se făcea în frângerea genunchilor, chip al frângerii interioare a inimii.
Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.
„Se poate oare ca tăcerea pentru Dumnezeu să nu fie potrivită şi binecuvântată?”, a întrebat maica.
Sfinţii nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu.
Dacă ar fi împiedicat-o, ar fi intervenit cumva abuziv şi ar fi anulat libertatea omului, pe care El Însuşi i-a dăruit-o ca harismă. Dacă l-am lipsi pe om de libertate, atunci purtarea, dar şi mântuirea lui, ar fi silnice.
Noi folosim des expresia: „Cred că avem blesteme din neam, blesteme pe generaţie, de la bunici, străbunici..” etc.. Or fi şi alea în unele cazuri, dar de cele mai multe ori nu avem nimic! Avem carențe în educaţie! Dacă tata a fumat şi băut şi a bătut-o pe mama, copiii au învăţat la fel! Aşa au crezut că e normal.
1. Recunoștința nu este o virtute, ci este o bună deprindere; face parte din codul manierelor elegante, că știi să te porți.
Ce părere aveţi despre ceea ce se spune despre păcatele părinţilor care se transmit copiilor?
Sunt părinţi care se opun la căsătoria copiilor din motive mai mult subiective decât obiective, şi sunt părinţi care se amestecă în căsnicia copiilor lor, încât ajung să-i despartă pe copii.
Iar când ne aflăm la rugăciune, frați prea iubiți, suntem datori să veghem și să participăm din toată inima la acest moment, în care să nu-și aibă locul nici un cuget trupesc sau lumesc, să nu ne gândim la altceva decât la ruga noastră.
De ce nu primim de la El ceea ce cerem? Vă mai spun încă o dată: pentru că, de obicei, Îi cerem lucruri vătămătoare pentru noi, crezând că sunt bune şi că ne sunt de folos.
Există vreo categorie de oameni care nu se pot mântui?