CE POATE RĂSĂRI DINTR-O RANĂ

\r\n

L-am cunoscut în ultimile sale luni de viață. Era elev în clasa a IX-a, venea rar la școală, printre ședințe de citostatice. Apoi n-a mai venit deloc.

\r\n

\r\n

Când ești tânăr, fugi de suferință. Te ascunzi din fața ei, dacă nu cumva nu te înșfacă ea cu gheare din care să n-ai scăpare. Eram profesor tânăr pe vremea aceea. Și găsisem ca soluție de provizorat pentru echilibrul meu interior, care putea fi zdravăn zdruncinat de atâtea taifune venite din bănci (câte bănci, atâtea taifune), să stau la o oarecare distanță de orice rană deschisă, gâlgâietor sângerândă. Stând însă la distanță, încât durerea altora să nu mă doboare, credeam eu, rămâneam mereu corigentă la disciplina pe care trebuia să o învăț: de trecere nu scapă nimeni. Iulian era chemat să treacă dincolo foarte tânăr, copil, și el știa asta, și cu ultimele puteri, am aflat apoi de la mama lui, își căuta duhovnicul și răspunsurile care să-i fie merinde pentru drumul ce i se deschidea. Când a aflat la unul dintre Părinții cercetați ceea ce căuta, a închis ochii și a plecat senin. Teribilă disciplină la un copil! Pe Iulian însă nu l-am lăsat să mă învețe această disciplină. Căci, și eu, asemeni unui elev tensionat de groaza că va fi supus la cazne când nu e pregătit, am dat bir cu fugiții.

\r\n

Povestea lui însă m-a prins din urmă. Căutam de multă vreme salvarea tocmai în fața acestei presiuni chinuitoare dar inevitabile că murim. Ceva din noi urlă în fiecare clipă că suntem de fapt nemuritori. Dar nu știm în ce fel dacă nu căutăm pe cont propriu ceea ce nu ni se poate oferi de-a gata. Cum nu găsisem profesoară mai genială decât literatura, îi sorbeam fără discernământ toate apele. Nimeni nu m-a învățat rezerva în fața textului scris. Nimeni nu m-a învățat că de acolo, din cărți premiate poate chiar cu Nobel, eu puteam să-mi agonisesc pierzarea. Frecventasem cu exces de zel scriitorii existențialiști, mă învățaseră toți că viața e efemeră, că angoasa și anxietatea sunt semne ale lucidității, că a fi lucid înseamnă a fi superior. Ba chiar unii sugerau soluții pretins eroice, care nu erau decât niște lașități fără seamăn. Camus, Sartre, Schopenhauer vorbeau despre sinucidere ca și cum ar fi fost un drept la demnitate. Mărturisesc că oricât i-am admirat pe existențialiști pentru scrisul lor frumos, găselnița cu sinuciderea n-a găsit niciodată în mine vreo afinitate. Problema mea este cum să nu mor niciodată, nu cum să mor mai repede, și de mâna mea chiar. Literatura deci făcuse ceva pentru mine: îmi afânase interioritatea, îmi aprinsese o anume sensibilitate. Dar nu făcuse destul. Fusese ca un dentist neprofesionist care-mi lăsase descoperit un nerv ce provoca dureri atroce chiar și la o atingere fină.

\r\n

Cu asemenea căutări, am fost condusă de ceea ce unii ar numi „conjunctură”, alții „pronie”, spre biserică, unde speram să găsesc soluție la frământările mele. Dar ani întregi am mers la biserică încordată, încovoiată, cu inima strânsă. Intelectul mi se formase urmând îndoiala, nu credința. Voiam să cred, dar eram victima pozitivismelor, scepticismelor, agnosticismelor vărsate, pe rând sau toate deodată, în mintea mea pe atunci tânără și neîncercată. Aș fi vrut să arunc toate otrăvurile teoretice cu care mă infestasem, dar ele erau în mine și trebuia să am răbdare să-mi extrag fiecare ciob pe care singură mi-l împlântasem în inimă, ba chiar cu efort și sacrificiu! Multă vreme țineam posturile și, când să mă spovedesc, găseam eu un subterfugiu care să justifice amânarea. Vizitam des o mănăstire de unde-mi luam porția de analgezic la neliniștile pe care continuam să mi le inoculez prin literatură, care s-a transformat, cu timpul, dintr-o profesoară într-o prietenă pe care știi că n-are rost s-o iei prea în serios, dar o iubești. Totuși, când am izbutit să mă smulg non-conformismului meu încurajat de literatură (acolo cu cât ești mai original, cu atât ești mai autentic!), și când m-am spovedit, am aflat că soluțiile sunt simple. Părintele a găsit o imagine sugestivă pentru neliniștile mele, care, în fond, nu erau mai rele decât muștele. Când o muscă ți se așază pe nas, nu te aperi lovind aerul cu mâna?

\r\n

Dar la simplitate tot n-am ajuns. În loc să mă deschid, m-am închis și mai rău. Baticul pe care nu-l resimțeam ca pe o piesă vestimentară proprie stilului meu a devenit principala piesă de tortură. Apoi fustele lungi, lălâi și negre, pe care le-am îmbrăcat de bunăvoie și nesilită de nimeni pe vremea tinereții, care ar fi putut să fie o explozie de bucurie, îmi ascundeau și mai abitir biata ființă chircită. N-aș recomanda nici unei tinere să înceapă drumul spre Dumnezeu cu schimbarea vestimentației, ci cu schimbarea direcției spre care privești. Aș recomanda celei ce caută Învierea să învețe să-și comute privirea de la un apus îndelung contemplat la un răsărit grandios. Și apoi să caute, dincolo de orice aparență, pe Cel care a apus pentru ca noi să putem răsări din moarte împreună cu El.

\r\n

Eu venisem spre Biserică asemeni unui naufragiat care e urcat într-o barcă a salvării! Nu aveam puteri. Tot ce puteam să fac era să aștept să mă întremez. Să deschid ochii, să-mi ascut auzul lăuntric și să învăț.

\r\n

Din moartea lui Iulian au lăstărit sub ochii mei niște vlăstare incredibile ale vieții. Și familia lui năucită de durere și-a găsit adăpost tot în biserică. Să-ți pierzi un copil la vârsta adolescenței, ce poate fi mai devastator? Problemele mele erau mai mult închipuite, ar fi trebuit să mă rușinez că le numeam „probleme”, erau aburii unor teorii! Problemele altora erau reale, grave, imperative! Frățiorul lui, mic pe atunci, elev în clasele mici ale gimnaziului, a devenit din ce în ce mai atașat de biserică. Cum își termina cursurile, cum se repezea la Acatistele de miercuri seara. Duminica și în sărbători era nelipsit de la Sfânta Liturghie, împreună cu mama și tatăl. Ani și ani. Pe tot timpul seminarului său, apoi chiar în primul an de facultate (urmează Teologia), slujea la strană. Îi priveam cu admirație. Dar, firește, cum mi-e… stilul, de la distanță. Pe vremea aceea, bisericuța era păstorită de un Părinte cu mare râvnă, tânăr și dumnealui, dar cu o forță contaminantă a credinței. Acolo veneam mulți slăbănogiți (unii nici nu păream astfel) să ne aruncăm în apele izvorului celui viu al credinței. Vocația Părintelui era pentru noi vitaminizantă. Aveam nevoie să fim scuturați din lenea noastră duhovnicească, să fim treziți din picoteala noastră continuă! Eram, deși trecusem de mult de vârsta școlirii, elevi mai mult sau mai puțin râvnitori, dar nelipsiți de la festinul harului!

\r\n

Când școala e bântuită de vânturile năpraznice ale relativismului, mai rămâne un adăpost: Biserica! Omul, la orice vârstă, dar mai ales la vârstele mici, are teribilă nevoie de autoritate. Cum să crești fără stâlpi puternici și repere vizibile care să te ferească de rătăciri și orbecăială? Am văzut nenumărate atacuri la adresa autorității acum. Sunt departe de a considera autoritarismul ca o viață bună când chiar Dumnezeu ne-a înzestrat cu liber-arbitru, dar să instigi la demolarea oricărei autorități înseamnă să vrei să te arunci în haos. Ești tu, elevul care de cele mai multe ori nu știi cum să te sustragi învățăturii și să te dedai lenei, ești tu pregătit să contești ceea ce nu cunoști?

\r\n

Acolo, în bisericuța aceea mică, se adunaseră destui oameni cu răni adânci, asemeni celei pe care-o purtau cei din familia lui Iulian. Și din acele răni cumplite răsăriseră mici floricele vesele: alți copii, alte bucurii, alte nădejdi. Și Iulian avea acum încă un frățior, venit pe neașteptate la puțin timp după plecarea lui, ca să mângâie cât poate dorul celor rămași aici, pe pământ…

\r\n

Valeria Roșca

\r\n

Rovinari

\r\n

 Text premiat la concursul de eseuri al lunii martie 2015

\r\n

Marturie publicata in Revista Familia Ortodoxa nr. 89/Iunie 2016