Ce vrea să spuna acest praznic al Înălţării Sfintei Cruci, cum ne vorbeşte nouă, personal?

inaltarea-sf-cruci

\r\n

Suntem în ziua Praznicului împărătesc al Înălţării Sfintei Cruci, o sărbătoare mai puţin cunoscută, mai puţin înţeleasă, deşi este praznic împărătesc, dintre cele douăsprezece praznice ale Mântuitorului, cele mai importante din an. Şi o vedem pictată pe toate catapetesmele.

\r\n

\r\n

Majoritatea, însă, ştim despre ce e vorba: despre căutarea ani de zile a Crucii Mântuitorului în Ierusalim şi după aceea călătoria, o căutare cumva mai ocolită a Crucii şi în toată Galileea, în Iudeea şi în Samaria, pe unde a umblat Sfânta Împărăteasă Elena, prima dată căutând Crucea în Ierusalim, negăsind-o, şi după aceea înţelegând că, pentru a descoperi Crucea, trebuie să meargă pe urmele Mântuitorului, de zămislirea Lui la Bunavestire, de la naşterea Lui, de la fuga Lui în Egipt, de la copilăria în Nazaret, până la botez și după aceea prin toate evenimentele prin care a trecut Mântuitorul ca să ajungă la Răstignire şi după aceea la Înviere.

\r\n

Şi aşa a făcut și a început să caute pe rând toate locurile pe care le-a sfinţit prin prezenţa Sa Mântuitorul şi pe care le-a încărcat cu putere şi cu amintire şi cu gând de foc, dar și prin prezenţa în sens propriu, prin atingerea Sa, iar Sfânta Elena peste tot pe unde oamenii îşi aduceau aminte sau ştiau din tradiţie că acolo a fost, a ridicat biserici, mănăstiri, locaşuri de închinare, spre aducere-aminte veşnică.Peste ele, mai târziu, se vor rezidi alte şi alte biserici. \r\nUna dintre ultimele rămase în picioare din vremea Împărătesei Elena este biserica Naşterii din Betleem, care e chiar biserica cea veche zidită de Împărăteasa Elena, zidurile au rămas aproape intacte în picioare după atâtea valuri şi valuri de păgâni, de învârtoşaţi, de cei despre care Scriptura zice: Va veni vremea când toţi cei care vă vor ucide vor crede că aduc slavă lui Dumnezeu. Au trecut toate neamurile pământului pe acolo, dar această biserică a rămas în picioare. Iar din celelalte au rămas măcar urme sau ziduri sau se descoperă acum mozaicuri, podeaua, s-a găsit la locul unde s-au înmulţit pâinile, vechea biserică ridicată de Împărăteasa Elena, s-au găsit mozaicurile vechi de 1700 de ani, care încântă şi acum ochiul.

\r\n

La sfârşit, după ce împărăteasa a revenit la Ierusalim, s-a găsit abia atunci Crucea, și cu cinste, după ce a fost descoperită şi după ce s-a dovedit, prin minuni şi prin descoperiri dumnezeieşti, că este Crucea Mântuitorului, au ridicat-o şi au înălţat-o întru slavă în ziua de 14 septembrie a anului 335 în Biserica Sfântului Mormânt şi a Sfintei Învieri – şi din momentul acela şi a Sfintei Cruci – , împreună cu patriarhul Macarie al Ierusalimului.Si acel moment al ridicării Sfintei Cruci – de la coborârea de pe cruce a Mântuitorului probabil că această cruce nu s-a mai ridicat şi n-a mai fost văzută, cunoscută, n-a mai fost ştiută şi acum e ridicată spre cinstire şi spre slavă, ca şi altar pe care a binevoit Mielul lui Dumnezeu să se jertfească, altar pe care a curs sângele Mântuitorului Iisus Hristos, ca şi lemn al pomului nou din mijlocul raiului pe care s-a aşezat Rodul bogat care este Hristos şi din care curg sângele, apa şi Trupul de care ne împărtăşim. Este pomul din mijlocul raiului, Pomul vieţii și Crucea este trunchiul şi ramurile acestui copac, iar Mântuitorul este Rodul.

\r\n

Iar acel moment al Înălţării Sfintei Cruci a rămas vestit peste veacuri şi peste timp, mai ales că închinarea la Cinstita Cruce a fost cel mai dorit lucru de către toţi pelerinii. Toţi care veneau în Ţara Sfântă, sute şi sute de ani după aceea, în toată perioada Imperiului Bizantin, mii de ani după, până după cruciade, veneau în primul şi în primul rând să se închine Sfintei Cruci şi după aceea tuturor locurilor sfinte. De aceea Sfânta Cruce a şi avut o istorie zbuciumată: a fost prădată, furată, împărţită, fiecare şi-a dorit să aibă măcar cât o unghie sau și mai puţin din Sfânta Cruce, s-a luat bucăţică cu bucăţică, fărâmă cu fărâmă din ea, încât doar câteva bucăţi mai mari există astăzi în lume. Unele dintre bucăţi sunt astăzi în Apus, furate de cruciaţi, dar cele mai mari bucăţi au rămas în Muntele Athos, o parte la copţii din Egipt, alta în Grecia… Bucățele sunt peste tot, în toate ţările ortodoxe, chiar şi noi avem în biserică o bucăţică foarte mică. Dar Crucea a avut o istorie zbuciumată, a fost furată şi de perşi în jurul anului 600, a fost motivul pentru care Imperiul Bizantin a scăpat atunci din acea strânsoare îngrozitoare. De fapt, Sfânta Cruce a fost cea care a mai dat 700-800 de ani de viaţă Imperiului Bizantin. Pentru că la anul 600 şi ceva, când Sfânta Cruce a fost furată, când perşii au cucerit tot nordul Africii, Egiptul şi tot ceea ce era grânarul fostului Imperiul Roman şi al Imperiului Bizantin, perşii puseseră mâna pe această zonă foarte bogată şi creştină, cum ştiţi că a fost Egiptul şi tot nordul Africii. După aceea au căzut în mâinile perşilor şi Palestina, şi Israelul şi Siria şi tot ce aveau bizantinii, până în zona Mesopotamiei, a Iranului de astăzi. Şi mulţi creştini şi-au găsit atunci sfârşitul mucenicesc şi sunt pline calendarele de cuvioşii care au murit atunci nu numai în părţile Sinaiului şi ale Raitului, dar şi în toată Palestina. Perşii, ştiind că Crucea are atâta valoare în ochii creştinilor, au furat Crucea din Ierusalim şi au dus-o în cetatea lor de scaun, în adâncurile Persiei, iar Heraclie, împăratul bizantinilor, retras în jumătate din cât este acum Turcia de astăzi, puţin din Balcani, retras în Constantinopol. După ce dinspre nord au atacat avarii şi ruşii, care nu erau creştinaţi, şi alte neamuri migratoare unite la un loc au atacat dinspre nord și au luat toată partea balcanică a Imperiului Bizantin şi au început să asedieze Constantinopolul, iar perşii dinspre răsărit ocupaseră aproape toată Asia Mică,Heraclie, auzind că Crucea a fost furată – pentru că mai fuseseră momente de răscruce, dar Crucea nu mai fusese furată din Ierusalim – a îndrăznit să facă o nebunie din perspectivă militară: toată armata bizantină care era strânsă în Constantinopol, în loc să se lupte cu cei care înconjurau cetatea, străpunge împresurarea şi trece tot mai departe, prin Asia Mică, neoprindu-se la nicio cetate ocupată deja de perşi, ci a ajuns în inima Imperiului Persan şi a cucerit capitala. Perşii au rămas, împreună cu avarii şi ruşii, să asedieze Constantinopolul. Iar Heraclie a făcut această nebunie militară ca să recupereze Sfânta Cruce. Şi a recuperat-o atunci.

\r\n

Între timp s-a întâmplat acea minune a izbăvirii Constantinopolului din mâinile asediatorilor prin minunea Maicii Domnului, moment în care împăratul Serghie şi ceilalţi comandanţi ai armatei, care rămăseseră puţini şi cu neputinţă de a rezista în faţa unui asemenea atac sunt, cumva, salvaţi de Maica Domnului prin arătarea ei, se ridică asediul din jurul Constantinopolul şi asediatorii fug pur şi simplu din faţa zidurilor de frica Maicii Domnului. De atunci se aduce ca cinstire Maicii Domnului, la marea biserică, Vlaherne, din Constantinopol, imnul acatist al Buneivestiri, primul imn acatist, după modelul căruia se fac toate imnurile acatist de mai târziu. În noaptea aceea tot poporul s-a adunat, în frunte cu mai-marii şi au cântat imnul acatist al Maicii Domnului – obicei pe care l-au păstrat împăraţii bizantini, în fiecare săptămână venind în biserica din Vlaherne şi rugându-se în faţa icoanei Maicii Domnului, care venise să-i izbăvească; până, se pare, în ultimele zile ale Constantinopolului s-a obişnuit această venire a împăraţilor în biserica din Vlaherne în fiecare săptămână, în noaptea de vineri spre sâmbătă.

\r\n

\r\nCe vrea să spuna, însă, acest praznic al Înălţării Sfintei Cruci, cum ne vorbeşte nouă, personal?Căci importanţa lui personală e mai mare decât cea istorică, pentru că, până la urmă, istoria Sfintei Cruci, a creştinismului, este istoria noastră personală. Istoria lumii ar trebui să fie istoria noastră personală, este copilăria noastră, a fiecăruia. Greşelile şi păcatele celorlalţi, izbânzile – ele sunt şi ale noastre, sunt tristeţile şi bucuriile noastre. Nu suntem desprinşi de lume, nu privim de undeva, din exterior, judecând cu asprime. Ispitele și căderile, izbânzile lor, înălțările lor, credinţa lor tare, nădejdea lor, ale creştinilor și ale întregii lumi dinaintea noastră sunt și ale noastre şi se arată viu în lucrarea rugăciunii de acum adică cei care au izbândit atunci şi au trecut dincolo şi au fost primiţi în locaşurile celor drepţi ne ajută şi pe noi acum şi ne sunt ocrotitori şi ajutători, apropiaţi, fraţi întru credinţă. Într-un fel, istoria credinţei creştine, istoria lumii în general, este istoria copilăriei noastre. Cine nu poate privi aşa se află într-o ruptură dureroasă şi calcă cuvântul poruncii a cincea:Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca bine să-ţi fie şi să trăieşti mulţi ani pe pământ, și care are un înţeles mult mai larg decât la prima vedere. Cinstirea celor care au fost înaintea noastră, indiferent cum au fost ei, și nu vorbesc numai de generaţiile până la bunicii şi străbunicii noştri, ci vorbesc de toţi creştinii și mai ales deaceastă filiaţie duhovnicească la care ne referim când spunem: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…, ale tuturor care, duhovniceşte, au fost înainte de noi şi ne-au fost părinţi duhovniceşti prin strădania lor, prin faptele lor, prin faptul că au dus până la noi credinţa ca un fir roşu, ţinut din neam în neam, din om în om, din generaţie în generaţie, întărită din când în când de sfinţi – aceştia ne sunt nouă părinţi duhovniceşti şi sunt mai importanţi decât părinţii trupeşti pe care a binevoit Dumnezeu să ni-i dea. Fără această filiaţie duhovnicească nu s-ar fi păstrat credinţa aici. Aşa cum sufletul e mai important ca trupul, trebuie să privim duhovniceşte la aceşti fraţi ai noştri creştini, mai cu osârdie şi mai cu atenţie decât la filiaţia noastră de sânge şi să-i cinstim mai mult pe aceştia şi pe sfinţii lui Dumnezeu şi pe toţi care au fost mai înainte de noi şî care ne sunt părinţi sufleteşti decât toată filiaţia noastră trupească.

\r\n

\r\nPe lângă acestea, cum putem să ne folosim de acest praznic în viaţa noastră? Ce legătură vie are el cu viaţa noastră? Mama Sfântului Împărat Constantin, Sfânta Împărăteasă Elena, a ridicat în Ierusalim Crucea, obiectul de tortură pe care a fost ucis Hristos, dar care, prin faptul că I-a fost altar lui Hristos,a devenit, din cel mai urât, cel mai îngrozitor semn de până atunci, altar şi loc iubit de creştini, locul tămăduirii şi mântuirii noastre, locul izbăvirii noastre din ghearele călăului din vechime, ale şarpelui din adâncuri, ale celui care nu are milă – diavolul. A devenit locul în care noi am scăpat. Şi întorcându-ne spre el şi aducându-ne aminte de el, ne readucem aminte că noi am fost şi suntem scăpaţi prin credinţă de acest călău.

\r\n

Cum zicea părintele Arsenie Boca unui om care îl întreba: “Părinte, oare nu sunt blestemat, n-am vrăji?” şi părintele a zis:

\r\n

„Ţine-te, mă, de credinţă, aşa cum trebuie, şi de învăţătură şi mergi la biserică şi o sută de draci de ar veni asupra ta n-au putere nici să te atingă!”

\r\n

Adică credinţa în Dumnezeu cu tot sufletul nostru, cum putem, ţinând-o consecvent și constant şi cu toate rânduielile noastre ne fac pe noi să scăpăm din ghearele și din mâna călăului celui fără de milă care este diavolul şi nu se pot atinge de noi, oricât ar vrea.

\r\n

Crucea, din obiect de tortură, a devenit pentru noi chip al mântuirii şi bucurie numai s-o vedem. De aceea o şi ţinem la piept, de aceea unii se şi culcă cu ea în mână, alţii o pun pe perete deasupra capului lor, o punem şi deasupra mormintelor noastre ca şi semn al nădejdii noastre că nu murim de tot, ci adormim doar o vreme, că moartea a fost biruită prin Cruce. În mintea noastră mică şi îngustă ne mai e şi frică atunci când vedem Crucea, pentru că ne aduce aminte de cimitire, dar ea tocmai de aceea e pusă în cimitire, ca să ne aducă aminte de înviere şi de veşnicie, că nu suntem sortiţi veacului acestuia,că nu suntem pentru lumea aceasta, ci pentru o altă lume, şi trupul va învia şi el.

\r\n

Aşa cum atunci Crucea, din ceea ce era, un blestem, un obiect rău famat, de nedorit, a devenit semn binecuvântat, desăvârșit, binefăcător, dorit, căutat, iubit. Înainte de a fi apropiaţi de Dumnezeu, ce ne-a adus pe noi în Biserică? Pe cei mai mulţi, fricile, temerile, groaza în faţa morţii aproapelui nostru, a unei rude, frica de ceea ce va urma. De multe ori ne apropiem de Dumnezeu pentru frică. Cui să te rogi să te ajute când oamenii nu te mai pot ajuta? În faţa bolilor, în faţa necazurilor, frica, groaza ne-au adus la credinţă. Cei mai mulţi am ajuns datorită fricii. Acestea au fost ca nişte cruci pentru noi în general; ele sunt ca nişte cruci nedorite: cine-şi doreşte să trăiască în frică, în groază, în neputinţă, în durere…? Dar acestea sunt cele care ne-au adus pe noi la Dumnezeu, ori prin boli, ori prin necazuri, ori prin încercări, ori prin frică… Toate acestea ne-au adus pe noi la Dumnezeu.

\r\n

Şi acum vine vorba: bine, acestea ne-au întors pe noi la Dumnezeu, dar nu mai vrem să ştim de ele! Nu mai vrem să ştim de frică, de durere, de neputinţă, de plângere! Am trăit ca prin iad aceste lucruri şi L-am descoperit pe Dumnezeu ca singura uşă de scăpare, ca singura cale. După care L-am cunoscut și altfel și nu mai stăm cu El doar de frică, nu mai stăm lângă El doar ca să nu mai păţim ceva şi ca să ne ocrotească, ci stăm lângă El pentru că ne este drag de El, pentru că L-am cunoscut, Îl ştim, pentru că nu mai vrem să fim în alt loc. Dar putem să mai folosim cumva frica, durerea, neputinţa care ne-au adus la Hristos? Au ele undeva un rost? Au! Aşa cum Crucea a fost ridicată şi este cinstită şi în casele noastre şi în sufletele noastre și este de folos mare, aşa și acestea, durerea, frica, neputinţa, care ne-au adus în Biserică sunt şi acum de mare folos, însă preschimbate, transformate; nu mai este frica animalică de moarte şi de durere, ci frica de Dumnezeu. Toate acestea trebuie să-şi schimbe chipul, dar ele trebuie să rămână ca să se păstreze vie credinţa în Hristos, ca să Îl redescoperim mereu pe Dumnezeu,tot timpul trebuie să ne întoarcem spre Crucea pe care este răstignit Hristos ca să ne tămăduim de otrava sufletească cu care ne otrăveşte diavolul, şarpele care ne muşcă.

\r\n

Această întoarcere spre Cruce are ceva cu întoarcerea pe care am avut-o înainte, când eram păgâni, când eram necredincioşi, când eram neştiutori sau nepăsători. S-a schimbat, însă, înţelesul fricii, înţelesul neputinţei și al plânsului şi al durerii. Nu mai există complexe şi durere că de ce m-a făcut Dumnezeu aşa şi de ce nu altfel și nu mai plângem pentru tot felul de nimicuri, pentru că altul a reușit să ia partea mai mare și eu partea mai mică, nu mai este durere numai pentru durerea trupului, nu mai este plângere numai pentru lucrurile acestea. Frica se transfigurează, devine frică de Dumnezeu, nu mai e o frică animalică, cum aveam înainte, ci e o frică cu cutremur al inimii, că, totuşi, cum zicea un părinte, “cu Dumnezeu nu te baţi pe umăr ca şi cu un băiat”, ci El e foc arzător, înfricoşător. În bunătatea Lui şi în dragostea Lui și în frumuseţea Lui şi în măreţia Lui, dar e înfricoşător! Trebuie să avem teamă de Dumnezeu, fără această frică de Dumnezeu intrăm într-ofamiliaritate obraznică, care este mortală. Mortală!

\r\n

Foarte puţine sunt păcatele de care Părinţii vorbesc cu atâta asprime ca de familiaritatea aceasta obraznică cu Dumnezeu, de acest fel de a fi familiar, nepăsător, de a-L lua pe Dumnezeu peste picior, a vorbi cu el la per tu. Acest lucru, pentru oamenii Duhului, pentru Sfinţii lui Dumnezeu, era începutul morţii sufleteşti. În faţa lui Dumnezeu trebuie să ne păstrăm cutremurul, frica, pentru că a ajunge la un fel de familiaritate obraznică cu Dumnezeu nu denotă decât necunoaşterea absolută a lui Dumnezeu! Nu poţi să fii cu Dumnezeu oricum. În faţa unui om deosebit, a unui om de geniu sau a unui om sfânt nu-i găseşti sfârşitul gândurilor lui, nu poţi să zici <lasă că-l cunosc eu pe ăsta..!>, nu poţi să fii ironic, pentru că îţi dai seama că e mult mai mult în omul acela, că el e mult mai presus și ai un respect și o stimă, darămite în faţa lui Dumnezeu! A fi altfel înseamnă că nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu, te-ai îndepărtat de El, te îndepărtezi de El cu paşi repezi. Si atunci trebuie să rămâi în această frică de Dumnezeu.

\r\n

Iar a doua frică pe care trebuie s-o păstrăm este frica de noi înşine,mai mult decât de diavol pentru că nimeni nu ne poate face nimic decât dacă noi ne dăm legaţi în mâinile diavolului. Noi putem să ne facem cel mai mare rău, noi putem să ne lăsăm gândurile întinate, noi putem să ne înfricoşăm şi să lăsăm această înfricoşare de rău şi de diavol, noi putem să facem toate relele şi să ne dăm legaţi în mâinile diavolului. De noi trebuie să ne fie frică mai mult decât de orice şi să fim cu noi prevăzători şi atenți aşa cum am fi cu un prieten despre care ştim că este cleptoman şi hoţ şi pe care, când îl primim în viaţa noastră, stăm cu el tot timpul ca nu cumva să ne mai ia ceva. Aşa să stai cu atenţie la tine însuți şi să nu te creditezi prea mult. Să stai cu ochii aţintiţi spre tine cu frică: <Oricând sunt gata să cad! Dacă Dumnezeu mă lasă, voi cădea!> Trebuie să fiu atent la mine, să nu mă las cu uşurelul, pentru că imediat o iau pe panta greşelilor şi urâciunilor și a nepăsării şi a neștiinței.

\r\n

Şi durerea trebuie să fie durerea căutării lui Dumnezeu, nu numai durerea veacului acestuia, nu numai durerile cele de acum, care se îndulcesc dacă ai durerea căutării lui Dumnezeu, durerea că nu L-ai dobândit destul, că nu-L iubeşti destul și nu faci poruncile lui Dumnezeu. Durerea să fie pentru Dumnezeu şi pentru aproapele și pentru durerea lui. Şi toate acestea pe care le auziţi toată ziua mărturisite de Părinţi:căutaţi pocăinţa, căutaţi lacrimile, căutaţi durerea inimii – acestea sunt Crucea la care noi trebuie să ne întoarcem totdeauna pentru a-L dobândi pe Dumnezeu, aceasta este calea Crucii, pe care ne-a învăţat Dumnezeu s-o luăm încă dinainte de a şti noi şi de a înţelege ceva, că tot prin ea am venit la Dumnezeu.

\r\n

Asta a fost Crucea care ne-a adus la Dumnezeu: durerea, suferinţa, lacrimile, singurătatea, neputinţa, acestea ne-au adus la Dumnezeu şi acestea rămân căi de a-L cunoaște pe Dumnezeu şi de a-I cunoaşte puterea şi lucrarea în continuare. Nu sunt lepădate aceste căi, n-au fost doar o vreme şi acum nu sunt, ci au acum alt înţeles şi altă valoare şi sunt transfigurate, dar trebuie neîncetat să ne întoarcem spre ele, sprelacrima pentru durerea aproapelui, la plânsul despre care Mântuitorul spune Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia – plânsul după Dumnezeu, neîncetat să ne întoarcem la durerea inimii, la plânsul după Dumnezeu şi la ceea ce puteam să facem şi n-am făcut, deşi ştiam că trebuie să facem şi la toate celelalte de care v-am spus şi care redobândesc şi recapătă şi asta înseamnă ridicarea Crucii în inima noastră, până la urmă, şi Înălţarea Sfintei Cruci şi în inima noastră şi prin această înălţare vine şi Hristos Dumnezeul nostru și nu ne lasă singuri. Amin”.

\r\n\r\n

Părintele Ciprian Negreanu

\r\n

www.cuvantul-ortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *