Conştiinţa euharistică a canoanelor în Ortodoxie

\r\n

\r\n

\r\n

Adesea cu acordul nostru, uneori doar dintr-un moft sau pur şi simplu în virtutea unei inerţii, deopotrivă cler şi credincioşi, cităm canoanele Bisericii ca imperative cazone în vederea restabilirii moralităţii. Fără să se ţină cont de natura alcătuirii lor şi fără să se cuprindă înţelesul lor, canoanele, „trâmbiţele Duhului Sfânt“, devin pe buzele conştiinţelor scrupuloase „arme“ ale condamnării la iadul temporal sau chiar cel veşnic. Este foarte adevărat că, de cele mai multe ori, canoanele Bisericii, dacă nu sunt cu totul necunoscute, cel puţin au fost înlocuite cu un set de norme morale, citate doar pentru a corija viaţa religioasă a credincioşilor.

\r\n\r\n\r\n

\r\n

\r\n

\r\n

De asemenea, este la fel de adevărat că cei mai vehemenţi susţinători ai canoanelor, afară de faptul că dispun de o memorie „de fier“ pentru a le reţine, rămân doar cu memoratul şi clasificatul, uitând cu totul de Duhul insuflării şi al interpretării lor. În ambele cazuri, oamenii ratează un bun prilej de a gusta din viul care le străbate, unii prin omitere, alţii din scrupulozitate. În realitate, canoanele Bisericii sunt mărgăritare rare, care alcătuiesc salba de nestemate  prin care ne recuperăm fireasca strălucire pierdută. Rupte din acest „şirag duhovnicesc“, strălucesc fragmentar sau, dimpotrivă, pot ucide fără milă.

\r\n

Deloc întâmplător, drept exemplu, amintim desele referiri la canoanele Sfântului Vasile cel Mare, care opresc de la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos vreme de 5, 7, 10, 15 sau 20 de ani (vezi canoanele 51-73, „Canoanele Bisericii Ortodoxe“, Sibiu, 2005, pp. 416-424). După unii, timpul opririi de la cuminecare indicat de aceste canoane trebuie aplicat ad-litteram, deşi însăşi recomandarea Sfântului Vasile faţă de duhovnicii care le aplică îi contrazice (vezi canoanele 74, 84, 85 ale aceluiaşi, cf. ibidem, pp. 424, 428). Aceşti acrivişti  găsesc în acest gen de canoane un potrivit „reţetar duhovnicesc“, care trebuie aplicat cu stricteţe pentru ca cei în cauză să simtă gravitatea păcatului.

\r\n

De partea cealaltă se situează laxiştii, care consideră aceste canoane căzute în desuetudine şi prin urmare sunt ignorate total. De aceea ambele tabere sunt adesea în conflict, dacă nu direct, cel puţin în planul receptării, acolo unde deruta se manifestă din plin, mai ales în spaţiul spovedaniei, atunci când aplicarea acestor canoane este contrarie.

\r\n

Sub nici o formă Sfântul Vasile, sau alt sfânt care a dat astfel de recomandări, nu a avut în vedere depărtarea credincioşilor de Hristos, aşa cum însuşi ierarhul capadocian sfătuieşte: „Toate acestea însă le scriem ca să se cerce roadele pocăinţei; căci negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinem seama de felul pocăinţei“ (canonul 84). Nu este potrivit să gândim că Marele Vasile, care s-a luptat ca „un leu“ pentru credincioşii săi, i-ar fi putut pedepsi atât de aspru, indiferent care ar fi fost cauza păcatului lor. De altfel, cunoaştem din viaţa sfântului tot atâtea cazuri de oameni pătimaşi primiţi şi îmbrăţişaţi de văpaia mângâietoare a dragostei dumnezeieşti de care era străbătut.

\r\n

Canoanele în cauză – de altfel fragmente din operele sale scrise în contexte şi situaţii precise – vin să ne atragă atenţia la minunatul tact duhovnicesc folosit de Sfântul Vasile în păstorirea credincioşilor săi şi din care, prin comparaţie, vom putea înţelege şi alte canoane care par a fi sentinţe ultime. Sfântul Vasile vorbea într-un context euharistic normalizat. În eparhia sa, rânduiala era ca cei care vin la Biserică să se împărtăşească de 4 ori pe săptămână: miercurea, vinerea, sâmbăta şi duminica (cf. Epistola 93, PG 32, 484-485). Într-un astfel de mediu euharistic oprirea de la împărtăşit până la 20 de ani pare inexplicabilă. Dar Sfântul Vasile voia să sublinieze contrastul dintre binefacerile Sfintei Împărtăşanii şi veninul păcatului, şi astfel, creştinii nestatornici, măcar de teamă, să fugă de focul patimii. De aceea, celor care nu cunoşteau de ce mare bine se despart prin păcat li se atrăgea atenţia prin timpul îndepărtării ca astfel să li se trezească brusc conştiinţa realei pocăinţe, care (iarăşi) îi primea la Hristos.

\r\n

Prin urmare, nu timpul îndepărtării este important, ci evidenţierea răului pe care cel păcătos şi-l poate face, nu atât păcătuind, ci prin faptul că în zona păcatului stă departe de Izvorul Vieţii şi de sursa întregului său bine. De aceea, în Ortodoxie canoanele nu au drept raţiune interzicerea accesului păcătosului la Hristos, Singurul Mântuitor, ci, dimpotrivă, normalizarea şi simplificarea relaţiei cu El în afara complicităţii şi a complicaţiilor neumane ale patimilor.

\r\n

Gheorghe BUTUC

\r\n

Sursa: http://ziarullumina.ro

\r\n \r\n\r\n 

One Response to Conştiinţa euharistică a canoanelor în Ortodoxie

  1. Ghenadie spune:

    ” Desigur că Mântuitorul i-a iubit pe toţi, dar i-a mai şi mustrat, uneori cu cuvinte destul de dure, de tăioase, aceasta neînsemnând că nu-i iubea. Dimpotrivă, a spune adevărul şi a mustra pentru greşeli este o dovadă de dragoste. La fel şi chemarea făcută de Mântuitorul şi de Apostoli , şi de toţi Sfinţii, şi de Biserică, adresată tuturor să vină la credinţa cea adevărată, la pocăinţa adevărată şi să se lepede de erezii şi de păcate şi să păşească pe calea mântuirii. Desigur că toţi oameni sunt cumva ,,fraţi şi surori’’ pentru că împărtăşesc împreună aceeaşi fire , dar nu toţi merg pe calea mântuirii, iar cei buni ies din mijlocul celor răi, nu se unesc cu ei! ” De rabdare si smerenie avem nevoie mare astazi fiecare …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *