Credința celor de ieri…

Un scriitor francez privind printre veacuri a spus că „secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc”. De fapt omul contemporan se complace în ipostaza unui Homo Religiosus, după cum afirma Mircea Eliade. Este oarecum la modă să te declari religios, mai ales în lumina „ultimilor descoperiri științifice despre Dumnezeu”. Dar ce înseamnă astăzi a fi religios? Pentru majoritatea este a crede în „Ceva” (după cum mulți zic că totuși există „Ceva”), pentru mai puțini înseamnă a crede în „Cineva”. Pentru unii și alții absolut nu contează în „Ce” sau „Cine” să crezi, important este să fii religios. Foarte des aud că toate religiile sunt bune, toate duc la aceeași țintă, doar căile sunt diferite. 

Dincolo de experierea sentimentului religios, acești oameni se limitează la „avutul” lor sufletesc, spunând: „îmi este deajuns să cred în Dumnezeu”. În calitatea mea de profesor de religie, am avut o discuție cu o mămă a unei eleve de ale mele. Acest părinte mi-a mărturisit cu un ușor reproș, că a fost frustrată atunci când fiica ei venind de la ora de religie petrecută cu mine, a spus mamei că familia în care crește nu este cu adevărat creștină, ci este creștină doar cu numele, nu și cu viața (am spus-o copiilor la lecție cu toată responsabilitatea, că un creștin adevărat este cel care potrivește ritmul vieții sale cu ritmul vieții Bisericii, bucuriile și tristețile Bisericii sunt și bucuriile și tristețile sale, într-un sfârșit Trupul și Sângele lui Hristos aflat în potirul Bisericii devine parte din creștin prin Sfânta Taină a Împărtășaniei). Mămica aceasta mi-a mărturisit că în familia lor se crede în Dumnezeu, se crede profund, doar că ei nu respectă „tradițiile religioase”…

Cu adevărat calea spre Împărăția lui Dumnezeu ne-o poate indica credința adevărată. Aceasta este foarte imporantă căci: „fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu”¹ totuși aceasta nu este deajuns, până și diavolii cred dar nu le este mântuire, ci chiar spre o mai mare osândă. Sfântul Apostol Iacov spunea „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este”² . Dar care sunt faptele credinței? Oare nu ceea ce ne-a poruncit și binecuvântat Hristos să facem? Ori, tocmai aceasta și reprezintă ceea ce a numit stimata doamnă „tradițiile religioase” pe care nu le respectă.

Credința creștinilor adevărați este cea mărturisită și întărită în fapte care sunt pe măsura credinței lor. Omul zilelor de azi nu poate înțelege și nu vede rațională viața creștină a celor de „ieri”. Care din oamenii religioși în general poate înțelege credința jertfelnică a mucenicilor. Exemple sunt multiple. Unul este tocmai în cazul maicii unuia din cei 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei: „Şi după ce s-au săvârşit Sfinţii, acel mai tânăr, Meliton, dând încă semne de viaţă, tiranii au poruncit să nu-l ducă la ardere, voind încă să-l mai muncească; maica sa, însă, ridicându-l pe umerii ei, l-a dus la ceilalţi, ca dimpreună să se topească trupurile lor; însă pe drum şi-a dat sufletul cântând: Aliluia!”³  Spuneți-mi, care mamă cu mentalitatea modernă ar putea să facă așa ceva? Raționamentul acelei mame însă, a fost foarte înalt duhovnicește, temându-se ca nu cumva fiul ei să piardă cununa mucenicească.

Ce va spune „omul religios” de azi despre faptul că Sfânta Muceniță Sofia din Italia, privind la fiicele sale Pistis, Elpis și Agapis (Vera, Nadejda și Liubovi) le îmbărbăta în momentul în care erau acestea supuse unor torturi cumplite, sfătuindu-le să rabde chinurile pentru Hristos până la moarte?⁴ Probabil va zice despre această femeie că e fanatică sau nebună. Cu adevărat a fost așa, doar că noi ortodocșii numim aceasta o nebunie întru Hristos!

Asemenea episod s-a repetat și pe meleagurile României în cazul Sfinților Martiri Brâncoveni, uciși pentru credința lor ortodoxă. În momentul când erau uciși fiii săi, Constantin Voievod era nevoit să privească la această cruzime, dar o facea cu credința că fiii săi vor deveni mucenici, iar atunci când fiul cel mai mic văzând uciderea fraților săi mai mari s-a înspăimântat și a șovăit, Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanul l-a îmbărbătat, aducându-i aminte că „mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos, pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”⁵.

Cum oare va putea înțelege omul „religios” contemporan trăirea ortodoxă autentică, de exemplu a părintelui Porfirie Bairaktaris, unul din cei mai mari duhovnici a Greciei, care se minuna de cântarea unei priveghetori în mijlocul pădurii, sfătuind să învățăm de la ea cum să-L slăvim pe Dumnezeu: „Ascultam privighetoarea cântând, învârtoşându-se, umflându-şi pieptul […] Mi-au venit lacrimi în ochi. Aceleaşi lacrimi ale harului, care curgeau nesilit şi pe care le dobândisem de la bătrânul Dimas. Era a doua oară când le încercam. Nu pot să vă împărtăşesc ceea ce simţeam. V-am descoperit, însă, taina. Mă gândeam: „De ce să scoată privighetoarea aceste sunete? De ce aceste triluri? De ce să cânte această preaminunată cântare? De ce, de ce … Cu ce scop? Nu cumva aşteaptă s-o laude cineva? Nu, de bună seamă, acolo nimeni n-o să facă asta” […] Câte nu mi-a spus privighetoarea! Şi câte nu i-am spus în tăcere: „Mica mea privighetoare, cine ti-a spus că voi trece pe aici? Aici nu se apropie nimeni, este un loc nestrăbătut. Cât de frumos îţi împlineşti, fără răgaz, îndatorirea ta, rugăciunea ta către Dumnezeu! Câte îmi spui, privighetoarea mea, câte mă înveţi! Dumnezeul meu, sunt mişcat. Privighetoarea mea, cu cântecul tău îmi arăţi cum să-L laud pe Dumnezeu, îmi spui mii de lucruri, multe, foarte multe… ”⁶ Aparent lucru simplu și banal, dar el vedea în aceasta o mare minune, avea o altă „religiozitate”…

În Pateric se zice despre un călugăr că a fost jefuit de niște hoți, după ce au isprăvit, au fugit, iar el văzând că au uitat un vas a alergat după ei zicând: „stați fraților, căci ați uitat să luați și aceasta”. Cine din cei care pretind să credă în Dumnezeu ar face asemenea călugărului din Pateric? Cine din aceștia ar putea să urmeze un sfat pentru smerenie dat de către un părinte: „Fură de la tine, în fața ochilor tăi? Prefă-te orb”. Mai mult, cine din ortodocși, astăzi ar proceda la fel? Rămâne să răspundă fiecare pentru sine. Cert însă, devine un lucru, că duhul Ortodoxiei, nu este primit de cei mulți, pentru că cei mulți merg cu gloata robindu-se de plăceri și patimi. Omul modern asemenea lui Adam, își coase haine din piele, însă din ce în ce mai groase. Stricăciunea devine mai grandioasă și subtilă. Evident, că în așa condiții chemarea Mântuitorului „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”⁷ nu se aude din cauză că urechi de auzit sunt prea puține, omul uită că e vremelnic pe pământ, că toate sunt „deșertăciunea deșertăciunilor”⁸.

Pedagogia lui Dumnezeu o poate cunoaște doar Duhul lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”⁹. Unui om „religios” modern nicidecum nu îi va veni în gând să mulțumească Domnului pentru boală, iar marii trăitori ai Ortodoxiei tânjeau după o boală lăsată de Dumnezeu, primind-o ca pe o cercetare a Duhului. Un astfel de om fără trăire autentică a credinței, nu va putea niciodată înțelege, cum Dumnezeu îngăduie câteodată o aparentă răutate sau stricăciune. De pildă, pentru acesta va fi de neînțeles gestul lui Moise când a sfărâmat Tablele Legii, date lui chiar de către Dumnezeu. Cum a fost posibil ca Dumnezeu să îngăduie un asemenea sacrilegiu? Cu adevărat mare este înțelepciunea lui Dumnezeu, permițând lui Moise să distrugă Tablele Legii a vrut să arate poporului Israel cât de aproape  fost de ei cercetarea Sa, totuși ei închinându-se la idoli în timp ce Moise era pe Muntele Sinai, nu au fost vrednici de a primi o asemenea sfințenie.

Cum a fost posibilă o atare credință jertfelnică a celor de „ieri”? Poate e alta credința lor? Nicidecum! Hristos ieri, azi și în veci este același! Doar că trăirea acelora și a noastră este diferită. Hristos întreba odinioară: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”¹⁰ De care credință? Acea adeverită prin fapte. Nu se poate să nu fie și astăzi cei care au o credință trăită, activă și roditoare, doar că ochiul nostru nu-i vede și Dumnezeu îi ascunde de noi din cauza nevredniciei noastre. Cu singuranță sunt foarte mulți și datoriă lor Dumnezeu se milostivește spre toată lumea. Așadar credința celor de ieri a fost roditoare la fel cum este a unora de astăzi, urmează ca cei care încă nu au dat rod însutit, să soarbă din înțelepciunea vieții celor roditori, ca întâlnindu-se cu Stăpânul să poată să-I aducă talanții încredințați cu dobândă.

Diacon Mihail TIHONOV