Cuvânt despre simplitate din Patericul Athonit

simonopetra

\r\n

În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.\r\nPustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.

\r\n

\r\nPustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:\r\n– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.\r\nÎn acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.

\r\n

chrismon

\r\n

Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.\r\nCând s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:\r\n– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi.\r\nŞi s-a ţinut de cuvânt.\r\nCâteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.

\r\n

chrismon

\r\n

Un părinte a spus:\r\n– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».\r\nDintr-un anumit punct de vedere, asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte prin a-l topi.

\r\n

chrismon

\r\n

Părintele pustnic Filaret din Karulia a fost dus la Salonic pentru a apărea în instanţă, fiind acuzat pe nedrept de furtul unei cărţi vechi, care de fapt fusese furată de un turist. Nu avea nici un ban pentru a plăti amenda.\r\n– Părinte, ori plăteşti amenda, ori mergi la închisoare, i-a spus judecătorul.\r\n– Prefer să merg la închisoare. Nu am nici un ban. Şi, pe lângă asta, îmi voi aminti de închisoarea veşnică, a răspuns părintele.\r\nCând, într-un final, cineva dintre credincioşi i-a plătit amenda, el a spus:\r\n– Am fost eliberat din închisoarea pământească. Mă întreb dacă voi fi lăsat liber din cea veşnică?\r\nCineva l-a întrebat:\r\n– Cum a fost, părinte, la Salonic? Cum au fost oamenii acolo?\r\nEl nu mai mersese la Salonic de 50 de ani şi i-a răspuns:\r\n– Ce pot să vă spun, părinţi? Se grăbeau cu toţii după mântuire. Eu am fost singurul nepăsător şi leneş…

\r\n

chrismon

\r\n

Odată, părintele Artemie Grigoriatul, foarte simplu la suflet şi în purtări, s-a dus în portul Pireu pentru a rezolva câteva probleme ale mănăstirii. A fost acostat şi invitat acasă de o prostituată, şi el, în naivitatea sa, a acceptat.\r\n– Slăvit să fie Dumnezeu, a spus el, căci printre mulţimea aceasta de oameni s-a găsit o persoană să-mi ofere ospitalitate.\r\nFemeia l-a condus într-o cameră, i-a dat ceva de mâncare şi a plecat. Apoi el a început să se roage, folosindu-şi metania. La scurt timp după asta, femeia a bătut în uşă. Dar în timpul bătăii în uşă, Artemie s-a aşteptat să audă «Pentru rugăciunile…», aşa cum se întâmplă în Sfântul Munte. Cum ciocănitul în uşă continua, el a strigat:\r\n– Spune «Pentru rugăciunile…». Spune, altfel nu am să-ţi deschid.\r\nPentru că ea n-a spus aceasta, el a înţeles că trebuie să fie ceva diavolesc la uşă şi a continuat să se roage.

\r\n

chrismon

\r\n

Am locuit doi ani în legendara Chilie a Sfântului Nil, Izvorâtorul de mir. În această chilie isihastă trăia şi părintele Metodie, fratele părintelui Fotie de la Simonopetra. Părintele Metodie avea o înfăţişare exterioară severă, aşa că mi-a spus că fusese poreclit «criminalul». El nu era intenţionat un «nebun pentru Hristos», dar întreaga lui purtare era asemenea cu a celor mai mulţi dintre călugării care dădeau semne că ar fi «nebuni pentru Hristos». Nu era pretenţios, era direct şi totdeauna se învinovăţea pe sine şi se smerea până la extrem. El spunea:\r\n– Din copilărie am fost ca o furtună. Cel puţin am îngrijit de părinţii mei duhovniceşti mai bătrâni. Mă credeau nebun, dar nu am decepţionat familia mea monahală. Nu i-am îngrijit pe proprii mei părinţi (mamă şi tată), dar am îngrijit pe bătrânii mei Nil, Metodie, Hariton şi Antonie. N-o să mă mântuiască Maica Domnului? Cine iubeşte pe Maica Domnului rămâne aici.\r\nEl nu avea nici o educaţie. În fiecare după-amiază, în timpul Vecerniei, când se citea canonul Maicii Domnului, el totdeauna voia să citească «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi». Spunea cu voce tare şi cu străpungerea inimii, de se cutremura fiinţa tuturor.\r\nDeseori spunea:\r\n– Foarte uşor poţi să păcătuieşti dar, de asemenea, foarte uşor poţi fi mântuit, aşa cum poţi fi mântuit într-o barcă, vâslind o singură dată.\r\nEl fusese pescar în trecut. Pescuitul a fost şi meşteşugul părintelui său duhovnicesc. Părintele Metodie era cunoscut peste tot, pe uscat sau pe mare, în întreg Muntele Athos, pentru că a fost şi un cunoscut vânător. Era în aparenţă foarte aspru, dar blând şi smerit în intenţii. Nu era un prost, ci era un călugăr care amintea de rocile de granit care erau aproape de chilia sa: era răbdător, iubea singurătatea şi avea o inimă ca de copil, bună şi ospitalieră şi care uneori se încăpăţâna, iar alteori zâmbea, şi inima sa devenea moale ca bumbacul.\r\nÎntr-o zi mi-a spus:\r\n– Mă duc să curăţ cărarea de ramuri, pentru ca oamenii care vin într-aici să nu se ude. Poate unul dintre ei va spune: «Dumnezeu să-l ierte». Şi chiar dacă nu spune nimeni, tot va fi o binecuvântare pentru că am făcut asta.

\r\n

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

\r\n

https://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *