De ce trebuie să merg la Biserică dacă îl am pe Dumnezeu în suflet?

Fiecare dintre noi are cunoștințe sau chiar rude care privesc cu nedumerire faptul că mergem la biserică. Pe chipul lor se vede o profundă neînțelegere și uneori indignare care se exprimă din când în când prin cuvinte de genul: „Hai să zicem că ți-ai făcut o pasiune din credință – fie. Dar ce rost are sa mergi la biserică, să pierzi atâta timp și să risipești atâtea eforturi? Sunt și eu credincioasă, rugăciunile le fac însă în suflet. Dumnezeu este în sufletul meu și nu am nevoie de nici un ritual exterior. Amintește-ți ce a spus nu demult comicul Mihail Zadornov: „Ca să comunic cu Dumnezeu eu n-am nevoie de nici un intermediar!”

\r\n

Cum poate fi explicat acestor oameni comportamentul nostru? Ca de obicei, exista două modalități: atacul și apărarea. Nu este dificil să formulezi o critică la adresa unei asemenea „filosofii” existențiale. În cele din urma, e suficient să ai puțin bun simț ca să-ți dai seama că societatea în care măscăricii (în limbajul de azi – „comicii”) sunt luați drept experți în domeniul teologiei și al vieții spirituale este grav bolnavă. Boala ei constă pe puțin în pierderea simțului umorului: societatea nu mai este capabilă să râdă de faptul că un bufon se urcă la amvonul pro-povăduirii… în societatea de azi se considera drept serios un lucru de care făceau haz strămoșii noștri la lăsata secului…

\r\n

Nu merita luată în serios nici declarația ferma a „creștinilor” noștri nebisericoși că L-ar avea pe Dumnezeu „în suflet”. E drept, o astfel de stare constituie supremul ideal al vieții spirituale. E ceea ce dorea pentru noi Apostolul Pavel: O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi (Gal. 4, 19); Să vă dăruiască… ca să fiți puternic întăriți, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, și Hristos să Se sălășluiască, prin credință, în inimile voastre (Ef. 3, 16-17).

\r\n

Dacă aceste cuvinte: „Dumnezeu e în inima mea”, ar fi fost rostite de Sfântul Serafim din Sarov, ele ar fi avut o anumită greutate, întrucât ar fi fost expresia sinceră a urmărilor nevoinței lui. Atunci când un pustnic spune ca a deprins rugăciunea lăuntrică necurmată și de aceea distanța până la biserica la care merge foarte rar nu i se mai pare a fi mare – cuvintele rostite de el au, de asemenea, o justificare deplina.

\r\n

Atunci însă când auzim aceleași cuvinte de la un oarecare, avem tot dreptul să întrebăm: în urma căror fapte duhovnicești anume ați obținut un astfel de succes? Dumnezeu este în sufletul vostru? Explicați-ne și nouă ce cale a urmat rugăciunea voastră? Cat de des spuneți Rugăciunea Domneasca? Aud? Nu țineți bine minte Tatăl nostru?… Nu-i nimic, atunci cel puțin să ne destăinuiți cum anume trăiți prezența lui Dumnezeu în sufletul vostru? Ce roade ale darurilor Duhului simțiți în voi? Vă ajutăm cu o sugestie: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea (Gal. 5, 22-23). Trăiți asemenea simțăminte? Nu, nu este vorba de trăsături de caracter, ci de daruri. Darul reprezintă ceea ce nu am avut înainte, ci apare o data cu renașterea duhovnicească și intră în viața noastră, înnoind-o! Nu v-aduceți aminte să fi avut parte de o asemenea înnoire?

\r\n

Sunteți în stare să distingeți în experiența voastră sufletească „prezența lui Dumnezeu” de manifestările sentimentelor umane obișnuite: simțul frumosului și al armoniei, simțul moral, bunăvoința? Nu sunteți? Asta înseamnă că nu ați observat acel moment în care Dumnezeu, Creatorul Universului, a intrat în viața voastră și în sufletul vostru? E cu putință oare să nu observi așa ceva? Sau poate El nici nu a intrat? Nu cumva ați confundat credința în Dumnezeu cu prezența lui Dumnezeu? Stați puțin – sunteți siguri că aveți credință? Credința nu rezidă într-o simplă acceptare pasivă: „Bine, bine, sunt de acord, ceva de genul ăsta există”… Credința înseamnă a năzui ca ceea ce a îndrăgit sufletul să se arate ca realitate. Credința nu cedează în mod pasiv presiunii autorităților și argumentelor, ea este un imbold puternic: „Eu vreau, am nevoie să fie așa!”

\r\n

Credința înseamnă acțiune. Ea constituie o năzuință către ceva ce se presimte deja, dar care încă nu a devenit o evidență. Năzuința care ne-a atins deja viața, s-a răsfrânt asupra ei, dar n-a pătruns-o în totalitate… Credința este dorința de o experiență nouă. Cel ce spune însă că: „Eu am credință în sufletul meu”, pronunță aceste cuvinte cu o privire atât de inexpresivă, încât este greu de crezut ca a încercat vreodată măcar o năzuință către Dumnezeu.

\r\n

Nu se poate iubi fără manifestări concrete de iubire, fără gesturi adresate omului iubit. Asemănător, nu se poate crede fără manifestări exterioare ale credinței. Un trandafir care se oferă în dar femeii iubite, nu-i este, luat ca atare, de trebuință. Această floare îi este dragă nu prin propria frumusețe, ci prin faptul că exprimă măsura iubirii celui care o dăruiește. Florile cumpărate și florile dăruite înviorează camera în mod diferit. Atunci când un bărbat afirma că iubește pe cineva și, totodată, nu face nimic în numele iubirii sale – nu caută întâlnirile, nu face cadouri, nu acorda timp ca să comunice cu iubita, nu se sacrifică în nici un fel – asta înseamnă că pur și simplu se laudă în fața prietenilor deja îndrăgostiți: chipurile, nu sunt mai prejos, am și eu o iubită!

\r\n

Așadar, voi, care afirmați că Dumnezeu este în sufletul vostru, ce ați făcut pentru a curăți sufletul vostru în așteptarea atât de miraculoase Vizite? În ce fel și sub ce nume L-ați chemat? Cum îl păstrați în Sinele vostru? Ce schimbări s-au produs în voi în urma acestei întâlniri? L-ați îndrăgit pe Cel cu Care v-ați întâlnit? Și ce faceți în numele acestei iubiri? Dacă aceste întrebări v-au deconcentrat, atunci nu vă socotiți măcar mai presus de cei care fac ceva cât de cât pentru a fi cu Dumnezeu! Voi, care stați veșnic nemișcați, nu disprețuiți pe cei care merg, chiar dacă se poticnesc uneori!

\r\n

Asemenea întrebări se pot pune celui care își justifica întreaga lene prin pretinsa lui „spiritualitate”. Dar și noi trebuie să fim conștienți de motivul pentru care mergem la biserică. Ce să facem acolo pentru Dumnezeu? Dar „El” nu cere nimic pentru Sine – .El nu are nevoie de nimic” (Cuvântul lui Meliton Filosoful către Cezarul Antonin). Și atunci, înseamnă că trebuie să facem un lucru de care avem chiar noi nevoie? Să ascultam o predică? Pentru asta este suficient, azi, sa deschidem radioul. Să ne rugam? Rugăciunea poate fi făcută oriunde și la orice oră. Mai mult, acesta este sfatul Apostolului: Rugați-va neîncetat (I Tes. 5, 17). Să aducem prinoase? În prezent, mulți strângători de danii se întâlnesc pe străzi. Să dăm pomelnice? Ele pot fi trimise printr-o cunoștință. Să punem o lumânare? Ea poate fi aprinsa în fața icoanei din casă. În cazul acesta, de ce totuși mergem la biserică?

\r\n

Unii oameni spun că pentru a se ruga se duc în pădure, la malul unui râu sau al unei mări fiindcă acolo, în Templul creat de Dumnezeu, ei simt mai bine măreția Creatorului și mai ușor îl pot proslăvi. „Ce rost are – spun ei – sa intrăm, părăsind Locașul sfânt nemărginit, sub bolta joasa a bisericii creată de mâna omului?”

\r\n

Ca să ne lămurim în această privință, haideți să ieșim încă o data dincolo de zidurile bisericii creștine. Să răsfoim vechea carte indiana Brihadaranyaka-Upanișad, scrisă între secolele VII-VI Î.Hr. Upanișadele continuă să rămână pentru hinduiști cărți sfinte, iar recent au căpătat prestigiu și în ochii compatrioților noștri, porniți, pe urmele ocultiștilor, în „hagialâc în Orient”, devenit astăzi la modă. Iată cum se descrie în Brihadaranyaka facerea lumii: „La început nu exista nimic. Totul era cuprins de moarte sau de foamete, căci foametea este moarte. El – Cel al Cărui nume era moartea – a dorit: „Să devin întrupat!», și a creat rațiunea… A pornit apoi mai departe, lăudându-și nemăsurat fapta și din cuvintele lui de laudă s-a născut apa… Și-a istovit puterile… Prin el – moartea sau foametea – a făcut legătură cu vorbirea. Ceea ce era o sămânță s-a prefăcut în an… El și-a deschis gura ca sa-l mănânce pe cel născut… S-a gândit: „Daca îl omor, îmi rămâne prea putină hrană». Atunci prin vorbire și prin trup a creat tot ceea ce există aici: jertfirea, oamenii, vitele. Tot ceea ce crease, el a hotărât să devoreze… Și-a exprimat dorința: „Fie ca acest trup să-mi fie de folos pentru jertfă și ca mijloc de reincarnare». Atunci acest trup s-a preschimbat în cal; maturizându-se, devenise bun de ofrandă… După un an l-a jertfit Sieși, iar celelalte vite le-a dat zeilor.”‘

\r\n

Suntem în posesia unei explicații privind unele convingeri păgâne dintre cele mai statornice: în religie și în ritual circulă una și aceeași energie. Gândirii arhaice îi sunt inerente două categorii. Prima este cosmosul, un derivat al verbului grecesc Kosmeo („a împodobi” – de unde provine și cuvântul „cosmetica”). Cea de a doua categorie este haosul, cu semnificația de „a se dezvălui, a se căsca”. Cosmosul are contur, este divers, diferențiat și, prin urmare, are viață și este structurat. Haosul este sinonim cu indistinctul și de aceea el nu are viață. Între cosmos și haos se duce o luptă care implică un consum de energie. Orice gospodină știe că atunci când nu faci regulat ordine în casă se instalează haosul. Un câmp neîngrijit este năpădit de buruieni și nu se mai distinge natura sălbatică de cea cultivată. Daca un drum nu este folosit, se șterge. In asemenea cazuri, fizica actuală prefera să vorbească despre procese entropice. Numai un aflux de energie din exterior ajuta sa fie evitată o „moarte termica”, trecerea sistemului într-o stare în care energia se distribuie uniform, ceea ce ar conduce la oprirea în el a tuturor proceselor.

\r\n

Gândirea arhaică, la rândul ei, își dădea seama că menținerea ordinii, a cosmosului necesită o cheltuire de eforturi. Potrivit acestei gândiri, Divinitatea, creând lumea, își consumă în lucrarea ei o mare parte din forțe, slăbește, ajunge la capătul puterilor. De aceea, cred păgânii, menținerea în lume a ordinii, salvarea cosmosului de la dezagregarea în „haos” cere o intervenție viguroasă a zeilor. Dar puterile zeilor nu sunt nelimitate. În primul rând, pentru că sunt numeroși și, deci, prin această pluralitate își trasează reciproc limite – ceea ce înseamnă că nici unul nu poate fi considerat nelimitat. Rezultă de aici că energia divină este fărâmițată și fiecare dintre zei posedă o rezervă limitată de forțe. În al doilea rând, înseși divinitățile păgâne nu sunt transcendente în raport cu cosmosul, dat fiind că fac parte din el. După cum spunea Aristotel, cosmosul este aidoma unui oraș populat de zei și de oameni. Ca parte integrantă a ceea ce trebuie să susțină, divinitățile își pierd, mai devreme sau mai târziu, propriile forțe limitate.

\r\n

În acest caz, zeii istoviți de efortul depus pentru apărarea cosmosului (ca o creație armonios alcătuită) împotriva dezintegrării, trebuie să primească sprijin din partea oamenilor. Pentru aceasta, oamenii sunt nevoiți să aleagă drumul… distrugerii. Distrugând o parte din cosmos, sacerdotul păgân eliberează din ea energia consumată cândva de zei pentru a o construi și astfel o redau zeilor sporindu-le puterile. În cadrul ritualului se distruge o parte din univers pentru ca zeitățile care și-au recăpătat astfel puterile, să poată menține lumea în ansamblul ei și s-o salveze de la o dezintegrare definitiva. În viața noastră de astăzi ceva asemănător se poate constata în munca fizicienilor care au învățat, cu ajutorul dezintegrării artificial provocate a atomului, să elibereze energia și s-o canalizeze în vederea realizării altor scopuri… Teologia păgâna este convinsă că zeul investește în creația sa o parte din puterile lui și, în consecință, se epuizează. Însă preotul, care distruge opera în fața zeului aducându-i  astfel ofrandă, întoarce la izvorul inițial energia divină, ținută captivă în acea parte a cosmosului arsă în focul sacrificial.

\r\n

Jertfa poate fi de mici dimensiuni întrucât, conform limbajului magiei, partea este egala cu întregul și arderea unui fir de păr echivalează cu arderea omului întreg, iar arderea unui om sau a unui corpuscul echivalează cu purificarea cosmosului în totalitatea lui. Energia divină eliberată se înalță către locașurile zeilor care efectiv se hrănesc cu ea.

\r\n

De aceea, într-un alt mit păgân – Epopeea lui Ghilgameș – compusa în Șumerul antic – există un detaliu care în prezent pare ridicol. Zeii le hărăzesc oamenilor un potop. Este salvat un singur om – Utnapistim… Trec zilele și deodată zeii observă că oamenii le aduceau nu numai neliniști și neplăceri… O data cu dispariția lor au încetat și jertfirile… Zeii încep să sufere de foame („li s-au uscat buzele”) și pun capăt potopului. Atunci când „Noe” șumerian aduce prima ofrandă în cinstea încetării potopului, zeii, după cum narează străvechiul mit, „au simțit un miros plăcut și, ca muștele, l-au înconjurat pe cel care a adus jertfa”.

\r\n

Religia greaca împărtășea aceeași convingere că zeii sunt ahtiați după mirosul de carne friptă și, de aceea, focul este considerat cel mai bun mijloc de comunicare între oameni și zei. În așa-zisele imnuri ale lui Homer, create între secolele VII-V Î.Hr. se povestește cum Hermes care a inventat focul frige primul taur și „de îndată a poftit el să guste această sfântă trapeză, căci îl întărâta pe nemuritor mirosul ademenitor”. Zeus spune cu cuvintele lui Homer același lucru: „Arsă cu fumul spre cer-cum aceasta-i a noastră cinstire” (Homer, Iliada, Ed. Paideia. 1998, 4, 48-49). Iar Platon considera că zeii nu i-au ucis, cândva, pe oameni din același motiv din care zeii Șumerului l-au păstrat pe Utnapistim. „Atunci Zeus și ceilalți zei s-au sfătuit ce trebuie să facă și nu erau în stare să ia o hotărâre. Nu era cazul, într-adevăr, nici să-i ucidă, nici… să șteargă de pe fața pământului neamul lor. Așa ceva ar fi însemnat pentru dânșii să desființeze cinstirile și darurile ce le vin din partea oamenilor” (Platon, Dialoguri, Banchetul, ELU, p. 26).

\r\n

Așa încât Origen, filosoful creștin din secolul al III-lea, avea toate temeiurile pentru a rezuma „filosofia cultului” la păgâni prin următoarele cuvinte: „Pentru ca să rămână în acest văzduh greoi, care înconjoară pământul, demonii au nevoie de jertfe, fiindcă hrana lor este mirosul jertfelor și de aceea pândesc întruna unde se află fum de jertfe, de sânge și de tămâie… Cei care sprijină prin jertfe pe slujitorii răutății îi țin prin aceasta în locurile în jurul pământului” (Origen, indemn la martiriu, 45).

\r\n

Din când în când hrana zeilor trebuia să aibă în componența sa chiar jertfe omenești. Iată un extras dintr-o publicație recenta în care este vorba despre niște triste descoperiri ale arheologilor: Antropologul John Reinhardt a început săpăturile „in perimetrul vulcanului Llullaillaco pentru că citisem cândva despre străvechea așezare a incașilor pe versanții acestui vulcan. Membrii expediției locuiau în corturi instalate pe creasta vulcanului (având o înălțime de 6705 m.). După aproape o luna de săpături au fost scoase la suprafață de sub pietre și pământ crăpat trei mumii învelite într-un veșmânt zdrențăros. Ele au fost dezgropate într-un loc ce părea un mormânt cultual. Alături de mumii, membrii expediției au găsit 35 de obiecte de aur, argint și scoici, fâșii de țesături împodobite cu ornamente și broderii, mocasini și vase din ceramică în care, pe alocuri, s-au păstrat resturi de mâncare.

\r\n

Mumiile – corpurile a două fetițe și al unui băiat, cu vârste între 8 și 13 ani – datează din perioada precolumbiană, veche de aproximativ 600 de ani. „Aceste mumii – le-a comunicat ziariștilor prof. Reinhardt – sunt cel mai bine conservate dintre cele pe care am avut ocazia să le văd în decursul carierei mele. Ele au fost congelate, în timp ce alte mumii erau îmbalsamate. Am bănuiala că au fost congelate de vii„. Din cele spuse de profesorul american reiese că fetițele și băiatul au fost, după toate semnele, sacrificați zeilor incașilor în timpul unui ritual religios care se pare, era săvârșit o dată pe an. „Avem de gând, de asemenea – a continuat profesorul -, să elucidăm cum anume au fost omorâți copiii, fiindcă pe craniile lor nu există urme de lovituri, care de obicei se descoperă pe cadavrele celor jertfiți zeilor. Anul trecut, în septembrie, lângă orașul Arekipa din sudul Perului au fost descoperite, în zona vulcanică, șase mumii congelate, e drept, nu atât de bine conservate precum cele din Argentina. În opinia experților, ele au fost, de asemenea, sacrificate în cinstea zeilor incașilor, iar pe craniile lor au fost descoperite semne lăsate de obicei de o lovitură – ceea ce demonstrează că au trecut prin ritualul jertfirii.”

\r\n

Așadar, problema prioritară a religiilor păgâne consta în a afla ce fel de jertfe trebuie aduse zeilor, când anume trebuie aduse jertfele, cine anume trebuie să le aducă, prin ce ritual și căruia anume dintre zei…

\r\n

În Evanghelie. în schimb, ne întâlnim cu o situație opusă. Dacă păgânii sunt preocupați de ce fel de jertfă trebuie adusa zeilor, Evanghelia vorbește despre Jertfa pe care Dumnezeu a adus-o oamenilor. După cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți (Mt. 20, 28); Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (In. 3, 16).

\r\n

Se înțelege – Dumnezeu biblic este mai presus de Univers, încât nici nu poate fi vorba ca El să devină mai slab după crearea lumii. Da, prin forța Sa, prin energia Sa, Dumnezeu susține existența cosmosului. Însă puterea lui nelimitată nu se diminuează din această cauză, și, deci, El nu are nevoie de recuperarea ei cu ajutorul oamenilor.

\r\n

Motiv pentru care jertfele biblice sunt necesare nu lui Dumnezeu, ci oamenilor. Oamenii trebuie să învețe să fie doar recunoscători. Oamenii trebuie să învețe a ceda măcar o parte din viața lor, din averea și din timpul lor și să i le ofere Domnului. Nu pentru că El ar avea nevoie de această parte atribuită Lui, ci pentru ca oamenii să se deprindă astfel cu iubirea care se jertfește.

\r\n

Contribuția oamenilor la religie se estimează abia la a zecea sau la a suta parte. Principalul îl constituie ceea ce aduce în ea Dumnezeu. Principalul consta nu în ceea ce fac oamenii pentru Dumnezeu, ci în ceea ce face Dumnezeu din iubire pentru oameni. Principalul în religie constă nu în ceea ce aduc oamenii în Biserică, ci în ceea ce obțin ei prin ea.

\r\n

Darul nostru pentru Dumnezeu îl putem oferi în orice loc. Tot ceea ce ființează în lume aparține oricum lui Dumnezeu. Exista însă o părticică de existență pe care Dumnezeu a cedat-o spre stăpânire altuia. Este vorba de sufletul meu. Acel ungher din edificiul infinit al Universului care îmi aparține numai mie. Depinde de mine în slujba cărui scop voi pune libertatea mea cea dăruită de Dumnezeu: în slujba lui Dumnezeu sau în slujba capriciilor și poftelor mele. Vom putea îmbogăți nemărginita putere a Domnului numai încredințându-i propria noastră viată liberă. De aceea. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit (Ps. 50; 18). O asemenea jertfă poate aduce oricare dintre noi. În acest sens fiecare dintre noi este un preot, un sacerdot. Tot în acest sens trebuie interpretate cuvintele Apostolului Petru referitoare le faptul că creștinii sunt un popor alcătuit din preoți (I Pt. 2. 9). Ca preoți avem dreptul de a intra în biserici, nu doar de a ne aduna în fața lor (în păgânism templele erau numai sălașuri ale divinității, nu loc de adunare a credincioșilor, și ca atare numai preoții consacrați aveau drept de acces înăuntrul lor). Noi suntem preoți, fiindcă putem noi înșine să chemăm puterea simțitoare a Dumnezeirii în oricare moment al vieții noastre (împărate Ceresc!.. Vino și Te sălășluiește întru noi). Suntem jertfitori, fiindcă putem aduce lui Dumnezeu singura jertfă plăcută Lui. Nimeni nu poate, în locul meu, sa aducă drept jertfă lui Dumnezeu voința mea. Numai eu o stăpânesc și numai eu pot s-o aduc în fața altarului Dumnezeiesc. De unde îndemnul adresat ortodocșilor la fiecare slujbă: „Toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Să facem jurământul de credință și să spunem: „Doamne, fie voia Ta, nu a mea! Îți mulțumesc pentru tot ce aduci în viața mea! Lasă-mă să Te slujesc cu fiecare suflare de-a mea!” Acest lucru se poate face oriunde.

\r\n

Așadar, ceea ce putem noi să aducem ca jertfă lui Dumnezeu se află întotdeauna în posesia noastră, iar pentru a putea să aducă jertfa creștinul nu are nevoie de biserică. Religia conține însă nu numai ceea ce dăruim noi. Mai important este ceea ce primim. Important este nu pentru ce Îl căutăm pe Dumnezeu, ci pentru ce ne caută El pe noi.

\r\n

Pentru ce venim de mai multe ori în biserică și adresăm lui Dumnezeu o rugăciune – acest lucru este bine cunoscut… De ce însă Dumnezeu ne caută pe noi? Vrea El să ne ia ceva? Sau să ne dea ceva? La ce îndeamnă cuvântul Lui: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați (Mt. 11, 28)? Îndemnul nu are o continuare de genul: „Și-mi dați cutare sau cutare…” Această invitație se încheie cu o promisiune de alt gen: ea spune ce anume va aduce Dumnezeu celor care îi vor da ascultare: și Eu vă voi odihni pe voi… veți găsi odihna sufletelor voastre (Mt. 11,28-29).

\r\n

Prin urmare, Dumnezeu ne cheamă la El ca să ne dea ceva nouă. Ce anume? Știință: învățați-vă de la Mine (Mt. 11, 29) … Duhul: Luați Duh Sfânt! (In. 20, 22). Iubire, pace și bucurie: rămâneți întru iubirea Mea; pacea Mea o dau vouă… ca bucuria Mea să fie în voi (In. 15, 9; 14, 27; 15, 11). Dar Hristos ne dă nouă și ceva cu totul de neconceput…

\r\n

Rămâneți în Mine și Eu în voi… luați… Acesta este Sângele Meu, care pentru mulți se varsă (In. 15, 4; Mc. 14, 22, 24). El ne dă Potirul Euharistiei. Așa ceva nu găsim acasă. Vă puteți închipui un om care acasă citește Evanghelia, ajunge la pagina unde este descrisă jertfa lui Hristos și, umplându-se de recunoștință, dă fuga la bucătărie, scoate din dulăpior o sticlă de vin, din coșul pentru pâine un baton proaspăt, toarnă vin în pahar și, frângând un coltuc de pâine, spune: „Doamne, acesta este trupul Tău!”? Pană și protestanții înțeleg că o asemenea purtare este de neimaginat: este cu neputință să iei în mană un pahar de vin ca pe Sângele lui Hristos fără să ai o binecuvântare și consacrare personală aparte – fiindcă împărtășania este un dar făcut de Hristos nouă, nu ni-l putem pregăti singuri. Și ca atare merită să mergem acolo unde Hristos dă ceea ce este al Său, fără să ceară ceea ce este al nostru.

\r\n

Așadar, mergem la biserică pentru a primi ceva. Biserica nu constituie decât niște ziduri ridicate în jurul Tainei Euharistiei. Taina constă în aceea că oamenilor li se întinde o mană cu Daruri. De aceea frecventarea bisericii trebuie considerată nu o corvoadă, ci un minunat privilegiu. Ni se oferă dreptul de a fi părtași la Cina cea de Taina. Ni se oferă posibilitatea să devenim „părtași la Ființa Dumnezeiasca”. Ni se oferă posibilitatea să luăm contact cu acea Energie pe Care nu este în stare să o producă nici o centrală electrică din lume.

\r\n

Cei care susțin că nu au nevoie de biserică și nici de intermediari nu manifestă, probabil, nici un respect față de cuvântul Evangheliei. Dar poate ei au simțit adevărul omenesc în cuvintele îndrăgitului de toata lumea Winnie-Pooh? Atunci când Purceluș l-a rugat să compună un cântecel, Winnie-Pooh i-a spus: „Nu este chiar așa de simplu. Doar poezia nu este un lucru pe care-l poți găsi: ea este aceea care te găsește pe tine. Tot ceea ce se poate face este să mergi acolo unde poți să fii găsit”.

\r\n

Dumnezeu ne-a căutat pe noi și ne-a găsit. Noi trebuie doar să mergem și să ne oprim în acel loc care este cât mai aproape de Dumnezeu, în locul în care El împarte cele mai minunate Daruri. Din moment ce Hristos ne întinde Potirul împărtășaniei prin ușile împărătești ale bisericii, ce rost are să repetam cu îngâmfare: „Oricum, eu îl am pe Dumnezeu în sufletul meu”?

\r\n

Hristos a spus unde ne așteaptă și ce dorește să ne dea. El, Cel Veșnic, vrea să ne întâlnească pe noi și să Se unească cu noi în această viată – ca să nu fim în viața veșnică iremediabil singuri.

\r\n

Înștiințați fiind că cineva ne așteaptă în Piața Pușkin, există vreo rațiune să pornim, ca să ajungem la ora stabilită, spre strada L. Tolstoi? Dacă întâlnirea nu va avea loc, cine va fi vinovat? Se înțelege – „Pușkin”! Cei ce spun că nu au nevoie de intermediari în relațiile lor cu Dumnezeu, nu-și dau seama că în biserică îi așteaptă Acel Mijlocitor Care tocmai S-a jertfit în locul lor și i-a eliberat pe oameni de nevoia de a distruge ceva în lume pentru a hrăni zeișorii cu roadele distrugerilor. Oare este așa de greu să întinzi brațele ca să cuprinzi în ele Darurile primite?

\r\n

Protodiacon Andrei Kuraev