Descrierea treptelor păcatului, după Sfântul Nicodim Aghioritul

scari-liniste-singuratate

\r\n

Citind în descrierea treptelor păcatului, după sfântul Nicodim Aghioritul, acesta ne spune că prima treaptă a păcatului este să faci binele cu un scop rău. De pildă, să faci milostenie în gura târgului, atrăgând atenţia asupra ta. Grăitoare sunt cuvintele filocalice: “judecata lui Dumnezeu nu priveşte la cele făcute, ci la scopul celor făcute”.

\r\n

\r\n

A doua treaptă este încetarea cu totul a binelui. Când ne lipsim cu totul de mersul la biserică, de exerciţiile spirituale, de nevoinţă, de ajutorul acordat aproapelui în nevoie, am păşit deja aici. Trăim momentul în care preotul ne enervează la culme, când vocile psaltului şi ale credincioşilor devin insuportabile, când toate acţiunile sociale nu mai prezintă niciun interes, când spunem categoric: “am făcut destul pentru Biserică, pentru familie, pentru oameni. Să mai lucreze şi alţii!”

\r\n

Urmează a treia treaptă, momeala. Doar un gând trece prin mintea noastră, e pasager, vioi, pare străin de caracterul nostru: “ce-ar fi dacă tu…?” Acum însă, la treapta aceasta, el grăieşte, momeşte, bântuie, atacă, dar lăuntrul nostru tace.

\r\n

În a patra treaptă, începem să stăm de vorbă cu ispita. “Ce-ar fi dacă tu…” îşi găseşte răspuns în noi: “ce-ar fi dacă eu…” E pasul unirii, consimţirii cu gândul păcătos.

\r\n

În a cincea treaptă, apare lupta. Ne dăm seama de pericol, natura cea nouă se războieşte cu pofta lăuntrului. E bătălia între “da” şi “nu”, “a urma gândul păcătos” şi “a refuza păcatul”.

\r\n

Treapta a şasea este învoirea. “Da, ai dreptate, gândule! Aşa voi face, cum spui tu!”

\r\n

Treapta a şaptea este păcatul cu mintea. Suntem în punctul în care se derulează păcatul, în mintea noastră, în cele mai mici şi aparent împlinitoare aspecte. Imaginaţia ne e captivă. Simţim plăcerea trupului, desfătarea simţurilor, ne vedem numărând banii sau cheltuindu-i prin supermarketuri, întrezărim clipa în care batem cu pumnul în masă, arătându-le tuturor cine e şeful.

\r\n

Săvârşirea păcatului este treapta a opta.

\r\n

În pasul al nouălea, apare obişnuinţa. Cădem în păcat pentru că ne-am obişnuit cu el, a început să facă parte integrantă din viaţa noastră.

\r\n

Urmează apoi treapta a zecea, împătimirea. Am căzut din păcat în patimă. Suntem robiţi, fără păcat “nu putem”. “Cine face păcatul este rob al păcatului” – Ioan 8, 34. Iată ce minciuni ne vâră satan în minte: “Asta e; acum nu mai e cale de întoarcere”, “dacă tot păcătuiesc, măcar să o fac cum trebuie”, “cele de dincolo le-am pierdut, să mă bucur de viaţă”.

\r\n

Urmează treapta deznădejdii. Încet-încet, frământarea lăuntrică ia un alt sens: “vezi ce om eşti?”, “nu eşti bun de nimic”, “nu eşti în stare”, “te aşteaptă Iadul”.

\r\n

Să ne ferească Domnul de cea din urmă treaptă, sinuciderea.

\r\n

Aşa cum sunt, prin înşelarea diavolului celui veghetor, trepte spre înlănţuirea-n păcat, se găsesc, în Domnul Hristos, şi modalităţi de sfărâmare a lanţurilor. În urcuşul spiritual spre libertate, o primă treaptă propusă e credinţa. Ştim noi, de la Duhul Sfânt care a grăit prin scriitorul epistolei către Evrei, ce este credinţa: “iar credinţa este convingerea fermă cu privire la cele sperate, o dovadă interioară despre lucrurile nevăzute” (Evrei 11,1). Eu cred că problema principală, atunci când vorbim despre credinţă, este aceea că suntem convinşi că Dumnezeu este şi bine facem, însă avem probleme serioase când vine vorba să credem că El poate. În dinamica despătimirii noastre însă, e important să ne încredem în puterea lui Dumnezeu de a ne salva de păcatul din noi. Veţi spune: “dar păcatul meu e prea mare”, “am ajuns în starea în care nici Dumnezeu nu mă poate ajuta”. Să nu ne lăsăm înşelaţi: lui Dumnezeu Îi pasă de noi şi Dumnezeu ne poate face făpturi cu totul libere de patimi.

\r\n

A doua treaptă spre despătimire ni se prezintă a fi frica de Dumnezeu. “Credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne convertim şi să lucrăm cele bune” (Sfântul Isaac Sirul). Îmi amintesc că una din experienţele mele a fost tocmai frica de rob: m-am văzut, pentru prima oară până atunci, în toată micimea mea, iar pe Dumnezeu L-am văzut, pentru prima oară până atunci, în măreţia-I de necuprins. Şi m-am înspăimântat: pe dinafară, am început să tremur pe dinăuntru, tot lăuntrul meu s-a cutremurat. Se năştea atunci în mine prima etapă a fricii de Domnul: frica de rob.

\r\n

Părinţii Bisericii ne ajută să înţelegem că frica de Domnul urmează apoi o traiectorie duhovnicească, devenind frica simbriaşilor, care muncesc pentru cer de dragul răsplătirii de dincolo, şi devine desăvârşită când se transformă-n iubire. Aici, în iubire, singura temere e să nu cumva să-L răneşti, prin păcatul tău, pe preaiubitul sufletului tău! Cu El, te porţi galant, blând. Îi sorbi cuvintele, te apleci pe al Său piept şi îţi potriveşti ceasornicul inimii ca nu cumva să aibă vreun alt ticăit decât al Lui. Uşor îi e omului a părăsi temerea de Dumnezeu, iar pentru a nu pierde această smerită dimensiune, e necesar să urmeze necurmat sfântul îndemn: “În tot ce faci, adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38).

\r\n

Credinţa şi frica de Domnul ne conduc la convertire. Pocăinţa, înnoirea minţii, cu toate cele trei stări: regret pentru păcat, mărturisire şi renunţare la păcat, e treaptă peste care nu se poate nicicum trece în drumul nostru spre Hristos. Înfrânarea e apoi pasul pe care Iisus ne dă putere a-l face. Mare e lupta vrăjmaşului de a parazita iarăşi un suflet măturat de Duhul Sfânt. Evitarea tuturor contextelor ispititoare se impune neapărat în faza aceasta. Pentru un dependent de alcool, se cere să nu se mai oprească în faţa vreunui restaurant; pentru un gurmand, să-şi golească frigiderul; pentru un curvar, să evite tovărăşia persoanelor care constituie pentru el o ispită etc. La început, ne spune sfântul Maxim Mărturisitorul, va fi mai greu, dar oprindu-ne de la înfăptuirea păcatului, vom creşte spre biruinţa asupra gândului păcătos, pentru ca, în cele din urmă, orice închipuire sensibilă să fie câştigată pentru Domnul.

\r\n

Urmează apoi pasul răbdării. Răbdarea suferinţei ne apropie de Dumnezeu într-un fel în care nimic altceva nu o poate face. “Necazul lucrează răbdare şi răbdarea încercare şi încercarea nădejde” (Romani 5, 4). Nădejdea reactualizează neîncetat credinţa, e puntea între credinţă şi momentul împlinirii ei. Ce trist este că vorbim aşa de puţin despre speranţă! Iubiţilor, ce-ar fi să cultivăm mai cu stăruinţă virtutea speranţei? Ce-ar fi să privim dincolo de cruce, la slăvita Înviere? Haideţi să vedem dincolo de problemele noastre, urcând pe treapta speranţei până acolo unde se zăreşte veşnicia, iar necazurile omeneşti par atât de mici, prin raportarea efemerităţii lor la eternitatea pentru care am fost creaţi! Nepătimirea urmează speranţei, fiind cea din urmă treaptă.

\r\n

Aplecându-mă asupra acestei teme, mi-am dat seama că aici, în confruntarea cu păcatul, stă adevărata noastră luptă. Trăim veacuri în care noi, oamenii peste măsură de moderni, ba ne minimalizăm greşelile, ba le justificăm, arătând spre ograda celuilalt. Şi noi, ca şi creştini, trebuie să redevenim responsabili. Erau odinioară creştini care preferau moartea, în locul păcatului. Pe noi, aproape că nu ne mai mişcă murdăria lăuntrului. Dar nu se poate să nu vină momentul de cercetare din partea Domnului! Şi atunci, la ceas de liturghie, pe paginile Scripturii, lecturând relatarea experienţelor oamenilor dedicaţi Lui sau având astfel de modele în bisericile noastre, pe patul suferinţei sau al morţii, să ne vedem (unii pentru prima oară, alţii pentru a doua) pe noi în toată micimea noastră, iar pe Dumnezeu să-L surprindem în măreţia-I de necuprins! Nu vă fie frică să-L primiţi pe Iisus şi să acceptaţi puterea Lui… Nu vă fie frică! Deschideţi-I, deschideţi-I larg uşile lui Iisus Hristos! Nu vă fie frică! Iisus ştie ce e înăuntrul omului, doar El o ştie”. Şi crezând în Domnul Hristos, primindu-L şi umplându-ne cu a Lui putere, să ajungem să facem din cântarea de înviere imnul vieţii noastre mântuite şi cu totul libere de pătimirea cea stricăcioasă:

\r\n

“Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, Astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce-ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine, Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta.”

\r\n

http://www.sfnectariecoslada.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *