DESPRE CINSTIREA ICOANELOR – Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae

Icoana îl ajuta pe închinător sa împlinească actul unei transcendente a naturii. Icoana nu identifica planul naturii cu planul divin, ci le deosebește cu desăvârșire. Închinătorul icoanei se refera întotdeauna la o realitate de dincolo de icoana. Idolul, pe de alta parte, e o reprezentare confecționată a forțelor imanente ale naturii; concluzia religioasa a concepției panteiste, căreia Spinoza i-a dat expresia cea mai pregnanta in formula: Deus sive natura. Pentru închinătorii la idoli, natura este divinul și divinul este natura. Acesta este motivul pentru care păgânii aduc jertfe și nu înalță rugăciuni. Ei vad in zeii lor partea distrugătoare a naturii și cer de la ei ajutor pe plan natural (roade îmbelșugate, biruință în războaie).

\r\n

Icoana propune un alt mesaj: Deus este super natura. Închinarea adusa icoanei, “trece” la prototipul zugrăvit în ea, într-un alt plan: cel spiritual, cel mai presus de natura. Icoana redă realitatea dumnezeiască, care este spirituală, cerând referirea închinătorului la prototipul dumnezeiesc sau la Sfântul plin de dumnezeiasca transcendență, negrăită, tainică, nesesizabilă prin simțuri. Idolul este un zid care închide lumea aceasta, în timp ce icoana, nefiind un chip al forțelor sesizabile ale naturii, se folosește pentru a sugera pe Dumnezeu Cel spiritual și transcendent naturii și prezența lui coborâtă la noi, nu de orice chip, ci cu deosebire de cel uman.

\r\n

La baza icoanei sta mai întâi o alta concepție despre om decât cea de la baza idolului. Este o concepție care vede pe om în relație cu Dumnezeu mai presus de natură, Cel cu adevărat infinit. Și daca Hristos a restabilit fața umană în capacitatea ei de chip transparent al lui Dumnezeu, toți cei care se alipesc de El prin credință și printr-o imitare totala, umplându-se de infinitatea Lui dumnezeiasca, devenind adică sfinți, fac să se vadă această infinitate și prin fețele și deci și prin icoanele lor. Prin icoana fiecărui sfânt, vedem pe Hristos sau umanitatea Lui îndumnezeită, fără sa-i identificam ca persoane cu El. El se vede imprimat în toți, dar într-un mod personal al lor de a fi. În fața icoanei fiecărui sfânt săvârșim actul transcenderii nu numai la sfântul zugrăvit, ci și la Hristos, care este imprimat în el.

\r\n

Deci aceasta nu înseamnă o confundare a sfinților cu persoana lui Hristos. Căci persoana nu este anulată în credința creștină. Odată ce Dumnezeu e personal, sau o Treime de persoane distincte, nici persoanele umane nu se confunda cu Dumnezeu și între ele. Dimpotrivă, cu cat e mai plină o persoană umana de Hristos ca Persoană, cu atât e mai realizată și ea ca persoană.

\r\n

O mama nu-și confundă copii îmbrățișându-i, ci cu cât îi iubește mai mult, cu atât îi distinge mai mult, referind pe fiecare la ceilalți, iubind în fiecare specificul lui, în comparație cu al celorlalți.

\r\n

Infinitul dumnezeiesc ia în oameni forma persoanelor umane în care se sălășluiește pentru că are în sine însăși forma Persoanelor. De aceea dumnezeirea asumă umanul într-un ipostas, într-o Persoană, ca să apară și ca om ca o persoană, ca să intre în relație cu oamenii ca o persoană cu alte Persoane, iradiind prin ele infinitatea dumnezeiască, fără să le anuleze în ea sau fără să le copleșească prin lumina ei.

\r\n

Faptul că infinitatea desăvârșirii dumnezeiești din Hristos și din sfinții în care El s-a imprimat dinamic pentru veci Îi este și Lui și lor proprie ca unor persoane distincte, fiind sesizabilă în ele ca în cele ce și-au însușit desăvârșirea și trăirea conștient și voluntar în ea, fiecare în modul propriu, face ca icoanele lor să devină mijloace de comunicare între Cuvântul Cel întrupat și sfinții plini de dumnezeirea Lui, și noi. Dar pentru aceasta e necesar ca ele să primească numele lui Hristos sau al unui sfânt și să fie sfințite sau îmbrăcate cu puterea Duhului Sfânt prin chemarea Lui asupra icoanei ca și chip al lui Hristos, sau al unui sfânt.

\r\n

Numele exprimă concentrat persoana; el provoacă persoana care-l poarta să-și trimită lucrarea acolo unde este pomenit, mai ales că însuși Duhul Sfânt chemat asupra icoanei e o putere lucrătoare, ce se unește cu lucrarea persoanei. Iar prin invocarea numelui unui sfânt, însuși Hristos este invocat deoarece în fiecare sfânt vedem pe Hristos într-un alt mod de eficiență, împlinită o alta virtualitate inclusa în infinitatea Lui dumnezeiasca și în nesfârșita Lui complexitate omeneasca. De aceea cerându-i să ne ajute, îi cerem să ne ajute prin rugăciunile lui către Hristos, care știm că vor fi ascultate datorită unirii lui intime cu Hristos, datorită puterii lui Hristos lucrătoare în el. Și de aceea, lui Hristos îi înălțăm toată mărirea și toata mulțumirea prin ajutorul primit prin sfânt.

\r\n

Dar nu nesocotim persoana sfântului și nefolositoare chemarea numelui lui. Căci Hristos ne ajuta în acest caz ca Cel ce e unit cu sfântul, ca cel înduioșat de dragostea sfântului față de noi, fratele nostru întru umanitate.

\r\n

Hristos și sfinții nu sunt chemați în fața icoanei în ajutor unii împotriva altora, cum sunt chemați zeii în fața idolilor, ca chipuri ale forțelor naturii opuse între ele, conform concepției păgâne că toate se fac în natură într-un război al tuturor împotriva tuturor.

\r\n

Cererile adresate în fața icoanelor urmăresc desăvârșirea morală. Caci sfinții prin chipurile lor ascetice, care redau viața lor de înfrânare, de detașare de lume, de transcedere a ei, de dăruire și de jertfire de sine, de urmare a lui Hristos, ne ajută să ne înălțăm mereu spre bine, să transcedem alipirea la viața pământească, să ne oprim de la râul care ne leagă de cele limitate ale lumii, să ne curățim de patimi, cum nu o fac zeii și idolii lor ce reprezintă forțele lumești în ambiguitatea lor contradictorie.

\r\n

Căci viața sfinților a fost o viață de dăruire totală lui Hristos și cu Hristos, Tatălui. Iar icoanele mucenicilor ne arata puterea cu care au săvârșit ei această transcedere, prin pecetluirea mărturisirii dragostei lor de Hristos, prin jertfirea fără ezitare a vieții lor pământești pentru a fi mai curând și mai deplin cu El.

\r\n

Părintele Dumitru Stăniloae – ”Idolul ca chip al naturii divizate și icoana ca fereastră spre transcendență dumnezeiască”, Ortodoxia, anul XXXIV, nr 1 , ianuarie-martie 1982.