DESPRE CURĂŢIE ŞI NEPRIHĂNIRE

„Neprihănirea este denumirea cuprinzătoare a tuturor virtuţilor” („Scara”).

\r\n

„Curăția, – zice Sfântul Petru Damaschin, – este modelul (deplin, complet) sănătos al gândurilor, adică care nu are vreun neajuns şi care nu permite, celui ce-l are, să se abată în neînfrânare sau în împietrire, ci păstrează binele adunat de înţelepciune şi respinge tot ce este rău; strânge gândul în sine şi-l înalţă la Dumnezeu…Prin neînfrânare înţeleg nu numai aceea care se referă la îmbuibare şi desfrânare, ci – înfrânarea de la orice patimă şi orice gând necurat”.

\r\n

În sens mai restrâns, curăția (neprihănirea) este curăţia şi nepătarea sufletului de pofte desfrânate: „Curat îl numim nu pe acel, în care poftele neînfrânate au slăbit de bătrâneţe sau din cauza bolii, sau din alt motiv. Pentru că în asemenea om păcatul încă trăieşte, dar activitatea lui este împiedicată de neputinţa organelor. Iar neprihănirea este adevărata putere unită cu conştiinţa, întărită adânc în suflet şi care a distrus urmele mişcărilor neruşinate (necuviincioase)” – scrie Sfântul Vasile cel Mare.

\r\n

Omul poate dobândi curăţia chiar şi după ce a căzut în păcatul necurăţiei trupeşti: „Nu este curat cel care a păstrat nestricat trupul său pieritor, ci acel, care a supus cu desăvârşire organele (membrele) sale sufletului” (Sfântul Ioan Scărarul). Şi încă: „…Cheile Împărăţiei n-au fost încredinţate unui feciorelnic cu trupul… Să-i ruşineze pe cei ce gândesc astfel, acel, care a avut soacră, dar a fost curat şi a purtat cheile Împărăţiei (Matei, 16, 19)” (Sfântul Ioan Scărarul).

\r\n

 De aici devine clar, de ce Sfânta Biserică preaslăveşte cu îndrăzneală pe Cuvioasa. Maria Egipteanca în rând cu sfintele şi neprihănitele fecioare. Şi dimpotrivă, numai fecioria trupului nu-l face pe om curat în sensul deplin al cuvântului, adică sfânt, iar uneori îl poate duce chiar  până în adâncul iadului: „…Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei, 25, 11-12). Sfinţii Părinţi numesc această stare nu curăție, ci numai înfrânare (se are în vedere de păcatul necurăţiei trupeşti). Cel curat cu adevărat prin harul lui Hristos (iar nu prin nevoinţele sale – aceasta trebuie permanent de ţinut minte, – deşi şi nevoinţele sunt necesare pentru a dobândi harul) stă neclintit înaintea uneltirilor diavoleşti şi vede neputinţa demonilor şi pentru cununile nestricăcioase ale Împărăţiei Cerurilor se supune de bunăvoie acelor ispite, pe care nu le pot îndura cei ce n-au ajuns la înălţimea desăvârşirii.

\r\n

Astfel, curăţia trupească este îngăduită până când omul n-a ajuns la curăţia desăvârşită a duhului, dar se luptă cu gândurile şi simţurile. Dar dacă totul se sfârşeşte numai cu păzirea de a nu cădea în păcatul necurăţiei trupeşti sau chiar de a nu se atinge de trupul său sau al altuia (de exemplu, săruturile şi îmbrăţişările), dar inimii îi permite să se îndeletnicească cu orice – asemenea om va fi osândit. Domnul nostru Iisus Hristos în pilda despre cele cinci fecioare nebune ne adevereşte hotărâtor, că nu primim nici un folos numai de la curăţia trupească, dacă nu vom avea şi celelalte virtuţi. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Cele cinci fecioare nebune aveau şi puţin ulei în vasele lor, adică unele virtuţi, se împărtăşiseră şi de unele daruri, de acea şi candelele lor au luminat un timp oarecare; dar prin neglijenţa, nepăsarea (în viaţa duhovnicească) şi lenea lor au fost osândite. El nu s-au îngrijit de curăţia sufletelor…”.

\r\n

Deci devine clar că curăția păgânilor, ereticilor, sectanţilor – nu este curăție, şi fecioria lor – nu este feciorie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre aceasta următoarele: „Cu adevărat curăţia ereticilor este mai rea decât orice desfrâu… Curăţia lor se ridică împotriva lui Dumnezeu… şi împotriva înţelepciunii celei fără de sfârşit… Iar că fecioria ereticilor este născocirea diavolului n-o spun eu, ci Acel, Căruia nu-I sunt necunoscute gândurile lui. Şi ce spune El? Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor; prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor; aceştia opresc de la căsătorie… (I Timotei, 4, 1-3). Cum poate fi feciorelnică aceea, care s-a îndepărtat de la credinţă, ascultând pe mincinoşi, se încrede demonilor, cinsteşte minciuna? Fecioara trebuie să fie curată nu numai cu trupul, dar şi cu sufletul, dacă vrea să-L primească pe Mirele Sfânt… Şi deşi trupul fecioarei (eretice) rămâne nestricat, dar s-a stricat (s-a risipit) partea cea mai bună a ei – gândurile sufletului. Şi ce folos de la aceea, că au rămas zidurile, când biserica este distrusă?”.

\r\n

Selectat după:Епископ Варнава (Беляев). „Основы искусства святости”.