DIN ISTORIA ORTODOXIEI CURATE: BIBLIA ŞI RUGĂCIUNEA ÎN EGIPTUL SECOLULUI IV. ISIHASMUL

Primii creştini şi mai apoi primii monahi ţineau textul biblic în permanenţă înaintea lor, recitând texte memorizate în comun sau în singurătate. Această recitare era mai mult decât un exerciţiu de memorie pur şi simplu. Textele erau citite cu voce tare pentru a crea o atmosferă care să conducă la rugăciune. În Viaţa lui Antonie cel Mare şi în alte scrieri accentul cade adeseori pe memorizarea textelor, o practică desemnată prin expresia – “a învăţa pe de rost”. Antonie cel Mare era cunoscut pentru memorizarea Bibliei. În istoria monahilor din Egipt o asemenea abilitate era privită ca un dar dumnezeiesc. Avva Or era un analfabet şi primise harul dumnezeiesc al recitării Sfintei Scripturi din memorie şi al citirii. Patermuthius pretindea şi el darul memorării şi al recitării. Ucenicii lui Apolo îşi petreceau noaptea în deşert recitând Sfânta Scriptură din memorie. Ammonius, unul din adepţii lui Origen era cunoscut pentru memorizarea atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament, precum şi a unei cantităţi uimitoare din scrierile lui Origen, Didim şi ale altora. Paladie vorbeşte de 6.000.000. de rânduri. El menţionează şi un tânăr monah cu numele Marcu, care memorase toată Scriptura, descrie recitarea lui Heron şi-i laudă pe tabenesioniţi pentru cunoaşterea pe de rost a Bibliei.

\r\n

Sfântul Pahomie cel Mare în “Regulile” sale arată că de la monahi se aştepta ca ei să recite (meditari) texte biblice pe drumul spre şi dinspre Biserică, sau când lucrau şi săvârşeau slujiri (ascultări) de obşte, ca de exemplu când băteau toaca. În timpul adunărilor liturgice, citeţii recitau din memorie psalmi sau alte texte în timp ce ceilalţi monahi ascultau şi probabil făceau munci manuale simple ca de pildă împletitul coşurilor. Noilor veniţi în mănăstire li se cerea să memorizeze cel puţin Psalmii şi Noul Testament. Monahii pahomieni îşi petreceau mult timp în meditaţie şi rugăciune chiar şi atunci când erau singuri. Astfel avva Teodor şedea în chilia sa împletind funii şi recitând texte memorizate, după care “se ridica şi se ruga ori de câte ori inima sa îl îmboldea la aceasta”. Practica avvei Teodor o oglindeşte pe cea sugerată de îngerul trimis să-l ajute pe Antonie cel Mare în lupta sa împotriva plictiselii monahale. Îngerul îi dă lui Antonie un model cum să-şi petreacă ziua în mod constructiv, şezând la lucrul statornic al împletirii ramurilor de palmier, ridicându-se din când în când la rugăciune şi reîntorcându-se apoi din nou la muncă; îngerul spune simplu: “Fă aceasta şi te vei mântui”. Munca manuală trebuia să fie o adevărată osteneală, dar nu trebuia niciodată să devină activitatea principală a monahului: “Dragostea de lucrul manual e surparea sufletului, dar lucrarea lui paşnică e odihnă în Dumnezeu”.

\r\n

Iată de ce Părinţii deşertului ţineau atât de mult să unească lucrul manual cu recitarea de versete împrumutate aproape întotdeauna din Sfânta Scriptură. Putea să fie acelaşi verset repetat la infinit sau pasaje mai lungi, fiindcă majoritatea ştiau pe de rost o bună parte din Biblie. Astfel avva Daniil era în stare să recite până la 10.000 de versete pe zi. Avva Lucius spunea neîncetat în timp ce îşi împletea funia, începutul Psalmului 50: “Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea”. Avva Pavel se mulţumea cu primele cuvinte “Miluieşte-mă”.

\r\n

Recitarea versetelor Sfintei Scripturi în timpul lucrului nu era întotdeauna o rugăciune explicită, dar trebuia să devină un obicei în inima monahului. În biografia sfântului Antonie cel Mare este descris cazul când un filozof i-a pus următoarea întrebare: “Cum poţi rezista aici, părinte, lipsit fiind de mângâierea cărţilor?” La care sfântul Antonie a răspuns: “Cartea mea, filozoafe, e firea, în care pot citi când vreau cuvintele lui Dumnezeu”. Sfântul Antonie fusese întotdeauna atât de atent la citirea Sfintei Scripturi făcută în biserică, încât “nu lăsa să-i scape nimic, iar memoria sa îi ţinea loc de cărţi”.

\r\n

În chip asemănător monahii din pustiul Egiptului puteau reţine şi ei pe de rost lecturile biblice pe care le ascultau în timpul Sfintei Liturghii. Aveau astfel cu ce să-şi hrănească şi să-şi întreţină toată săptămâna recitarea şi meditarea cuvintelor sfinte. Sfântul Epifanie spunea, că “adevăratul monah trebuie să aibă întotdeauna psalmodia şi rugăciunea în inima sa”. Iar Evagrie scria: “Nu ni s-a poruncit să lucrăm, să priveghem şi să postim neîncetat, dar ni s-a legiuit “să ne rugăm neîncetat””.

\r\n

Avva Moise făcea 50 de rugăciuni în fiecare zi, avva Evagrie făcea 100, avva Pavel din Ferme făcea 300 de rugăciuni în fiecare zi. El nu muncea şi îşi socotea cele 300 de rugăciuni cu mici pietricele pe care le aduna şi le arunca pe măsura împlinirii rugăciunilor. Avva Apollo, care nici el nu lucra şi care “îşi petrecea toată vremea rugându-se lui Dumnezeu, îşi pleca genunchii de o sută de ori în timpul nopţii şi tot de atâtea ori în timpul zilei”.

\r\n

Referindu-se la obiceiurile monahilor egipteni, avva Ioan din Gaza va sfătui în secolul al VI-lea un anahoret astfel: “Deci când ai făcut trei rânduri de ochiuri la mreaja ta, ridică-te pentru rugăciune. Fă-ţi rugăciunea îngenunchind şi iarăşi ridicându-te. Această rugăciune putea fi “Tatăl nostru” sau orice altă formă prin care se cerea izbăvirea de omul cel vechi. Apoi aşează-te din nou pentru lucrul manual”.

\r\n

Patericul Egiptean descrie o formă de rugăciune constând dintr-un verset biblic sau o scurtă expresie folosită ca o cerere a ajutorului lui Dumnezeu sau ca o armă îndreptată împotriva ispitei. Astfel de rugăciuni sunt în general prescrise pentru anumite situaţii sau pentru perioade limitate de timp. De exemplu: împotriva ispitelor în general; pentru rugăciune nesinceră; după săvârşirea unor păcate trupeşti: rugăciunea Sarrei împotriva poftei trupeşti a durat 13 ani; împotriva păcatelor limbii (avva Sisoe); ca pregătire pentru primirea unor oaspeţi; împotriva slavei deşarte; împotriva încăpăţânării şi voii proprii: “Doamne, trimite-mi o boală, căci atunci când sunt sănătos sunt neascultător” (avva Pamvo). Aceste versete biblice au putere împotriva demonilor, chiar atunci când puterea lor nu este apreciată de cel care se roagă folosindu-se de ele.

\r\n

Urmând această tradiţie, Evagrie Ponticul recomanda în vremea ispitelor o “rugăciune scurtă şi stăruitoare”. Marele său tratat intitulat “Replici” oferă sute de texte biblice pentru a fi folosite în lupta împotriva fiecărei patimi sau ispite în parte. Textul e structurat în opt capitole corespunzând celor opt păcate principale (sistemul lui Evagrie despre cele opt “gânduri ale răutăţii sau păcate principale”): lăcomia pântecelui, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi mândria: fiecare capitol cuprinde o listă de aproximativ 60 de “gânduri” cu câte un verset biblic ca “replică” pentru fiecare. Aproximativ jumătate din expresiile sugerate sunt luate din Psalmi. Această formă de rugăciune era o practică menită să combată anumite gânduri prin expresii scurte şi deosebit de potrivite.

\r\n

Copierea manuscriselor nu împiedica această recitare. Scriind, avva Isidor din Nesareea îşi ridica adeseori ochii spre cer spunând în inima sa fără a-şi mişca însă buzele: “Iisus, miluieşte-mă! Iisuse ajută-mă! Te binecuvintez, Doamne al meu!”. De obicei, când anahoretul era singur în chilie, el recita cu voce tare şi un vizitator ce se apropia de uşă putea chiar să-i audă glasul. De exemplu, avva Macarie aude pe un frate plângând şi suspinând: “Doamne, dacă urechile Tale nu mă aud strigând către Tine, miluieşte-mă pentru păcatele mele, căci nu ostenesc să Te chem în ajutorul meu”. Ucenicii avvei Arsenie l-au auzit pe povăţuitorul lor strigând către Dumnezeu: “Dumnezeule, nu mă lăsa. N-am făcut nimic bun în faţa Ta, dar întru bunătatea Ta vreau să pun un început bun”. Venind la avva Ahile, avva Ammon l-a auzit repetând multă vreme un verset din cartea Facerii: “Nu te teme, Iacobe, să cobori în Egipt”. Când un monah avea vizitatori, regula atunci era de a recita în tăcere, aşa cum o făceau avva Isidor, avva Zenon, avva Teodor din Ferme, cei doi ucenici ai avvei Macarie ş. a. Avva Isaia vorbeşte despre monahul aflat în chilie ca “săvârşindu-şi închinarea înaintea lui Dumnezeu în tăcere”.

\r\n

În secolul al IV-lea exista şi o practică bazată pe utilizarea unor scurte formule de rugăciune, numită de Marcu Ascetul, rugăciune monologistă, dat fiind că se baza pe o formulă alcătuită din foarte puţine cuvinte sau chiar dintr-unul singur. De numele unor bătrâni erau legate unele formule care învăţau cum să fie folosite rugăciunile alcătuite din puţine cuvinte.

\r\n

Paladie în Istoria lausiacă (Lavsaicon) menţionează două formule ale sfântului Macarie cel Mare, una fiind o rugăciune generală pentru a face voia lui Dumnezeu şi alta pentru a fi de folos în caz de primejdii. Din acelaşi izvor aflăm formula lui Serapion din Thmuis: “Doamne, învaţă-mă să fac voia Ta”, pe care le-o preda noilor veniţi în mănăstire.

\r\n

În Omiliile macariene întâlnim formula “Te rog, Doamne, te rog)” rostită de către monah fără încetare – în timp ce merge, în timp ce mănâncă, bea, etc.

\r\n

Metoda rugăciunii monologiste a apărut în pustiul Egiptului şi avea să modeleze viaţa duhovnicească monahală bizantină şi ulterior rusă sub forma Rugăciunii lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul, (păcătoasa). Această rugăciune, cât şi formulele de rugăciuni monologiste ale Sfinţilor Părinţi ne amintesc că ne putem ruga în orice împrejurare, neîncetat, nu numai când ne “plecăm genunchii”.

\r\n

Diadoh al Foticeii (episcop grec din secolul al V-lea (400-486). Foticeea era situată între Roma şi Epir. Scaunul lui Diadoh se afla la graniţa de astăzi între Albania şi Grecia) învăţa că numele lui Iisus, meditat neîncetat în inimă, chiar şi în somn, cultivă aducerea-aminte de Dumnezeu şi că această practică pe cel ce se roagă poate să-l facă în stare să vadă “lumina minţii”.

\r\n

Descriind scopul contemplaţiei moştenită de la Evagrie, Sfântul Ioan Cassian preciza că repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus îl poate duce pe cel ce se roagă la “contemplaţiile nevăzute şi cereşti”, aruncându-l în “negrăita înflăcărare a rugăciunii”.

\r\n

În secolul al VI-lea avva Dorotei îl învăţa pe ucenicul său Dositei repetarea neîncetată a formulelor: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi “Fiule al lui Dumnezeu, ajută-mă!”, anticipând astfel tradiţia ulterioară a rugăciunii lui Iisus.

\r\n

O sută de ani mai târziu Sfântul Ioan Scărarul atestă influenţa atât a lui Diadoh, cât şi a lui Dorotei; aplicarea învăţături şi practicii rugăciunii lui Iisus a dezvoltat în tradiţia răsăriteană o nouă tradiţie şi mişcare – cea isihastă.

\r\n

 ISIHASMUL

\r\n

 Pe Muntele Athos unii monahi se dedară vieţii contemplative, în linişte desăvârşită, termen de la care această mişcare şi s-a numit isihasm – de la grec. ισιχήα – linişte, tăcere. Metoda sau practica isihastă se realiza astfel: călugării dedaţi acesteia se retrăgeau în locuri singuratice şi prin concentrarea gândului la rugăciune se ridicau mai presus de impresiile simţurilor şi de tot ceea ce îi înconjura, pentru ca prin contemplare continuă să vadă lumina dumnezeiască cea necreată, pe care au văzut-o Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan, la Schimbarea la Faţă pe Muntele Taborului spre a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu. Această lumină strălucitoare nu este fizică, ci dumnezeiască. Isihaştii rosteau continuu această scurtă rugăciune: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

\r\n

Doctrina isihastă a fost susţinută de Sfântul Grigorie Palama († 13 noiembrie 1359), retras între 1318 si 1326 pe Muntele Athos, apoi, intre 1326 si 1331, într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia. El învăţa că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană din fiinţa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea. “Este deci deosebire între fiinţa lui Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor, căci “pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” şi puterile Sale necreate, care emană din ea, prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor, asupra cărora revarsă harul sau puterea Sa, spre a dobândi mântuirea şi îndumnezeirea până la “măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni, 4, 13). Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sfântul Apostol Petru, “părtaşi firii celei dumnezeieşti” (II Petru, 1, 4), fără ca prin aceasta fiinţa noastră omenească să devină fiinţa lui Dumnezeu, să devenim adică coesenţiali cu Dumnezeu, Care rămâne in veşnicie ascuns in esenţa Sa, cunoscută numai de Fiul şi Duhul Sfânt. “Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, – spune Sfântul Atanasie – pentru ca noi să fim îndumnezeiţi”. (Cuvânt despre Întruparea Logosului).

\r\n

Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în faptul, că fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, şi energiile Sale dumnezeieşti nu sunt separate, deşi se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile dumnezeieşti, nu fiinţa Dumnezeirii, căci Dumnezeu în fiinţa Sa rămâne inaccesibil oamenilor.

\r\n

La sinodul convocat la 27 mai 1351, în biserica Vlaherne din Constantinopol, pe timpul patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1363) isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe şi el a pătruns în tot Răsăritul Ortodox. In secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o nouă înflorire în Biserica Ortodoxă, datorită Sfântului Nicodim Aghioritul († 1804).

\r\n

A consemnat: Protodiacon Ioan MUNTEANU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *