„DOAMNE, ȘTIU CĂ POATE AM PĂCĂTUIT ÎNAINTEA TA, ȘI O TREBUIT SĂ PĂȚESC ASTA!”

10420316_910263078996865_7497330824819269192_n

\r\n

De vorbă cu sora Caterina despre necazurile prin care a trecut

\r\n

În peregrinările mele pe la mănăstirile din Bucovina am întâlnit-o pe sora Caterina, o femeie dintr-un sat de lângă Putna pe care Domnul a încercat-o cu mari necazuri în viaţă: multă boală şi suferinţă, moartea a trei din cei şase copii, ispite de la diavoli, rude apropiate care au părăsit dreapta credinţă şi au trecut la penticostali, ademenind-o şi pe ea să li se alăture…

\r\n

\r\n

În ciuda acestor greutăţi, Caterina a rămas aproape de Iisus Hristos cel Înviat şi de Preacurata Maica Sa, ştiind că toate sunt încercări prin care Dumnezeu ne lămureşte „ca pe aur în topitoare”, ca mai strălucitori să ne arate în ziua Judecăţii cf. Înţel. lui Solomon 3:6-7… 

\r\n

– Soră Caterina, cine v-a sădit în suflet dragostea pentru Dumnezeu şi pentru biserică?

\r\n

– Eu m-am trezit așa. De când eram mici, mama și tata mergeau cu noi la biserică. Eram o țițică, atâta eram, și mi-o făcut sumănel, opincuțe, catrincioară și mă lua tata de mână și mă ducea la biserică patru kilometri la vale.

\r\n

– Cum erau familiile altădată?

\r\n

– Să vă spun drept, lumea era mai credincioasă. Eu știu că la noi așa de tare se posteau posturile, doamnă: cum intram în Săptămâna Mare, toate vasele în care gătisem de frupt erau fierte, opărite şi puse de-o parte. Şi le scoteam pe celelalte în care făceam mâncăruri de post. Și așa ne simțeam de bine, de sănătoși și de puternici! Și, ca să vă spun, postul pentru mine e un medicament. Şi munca e tot un medicament pentru mine. Mie nu mi-o plăcut în viața mea ca să stau și să spun că „Vai, mă doare!” sau „Vai nu mai pot!”. Eu nu pot să stau degeaba. Şi-apoi oamenii se înţelegeau mai bine, erau mai darnici altădată.

\r\n

– E importantă milostenia?

\r\n

– Foarte importantă. Dacă nu poți face ceva, măcar cu o vorbă bună să o ajuţi, măcar cu vreo doi bani, dacă n-ai mai mult. Eu am o căsuţă a mea, că am predat la tineri grajdul cu animale şi cu tăt, dar din ce am, tot mai dau câte puţin. Pe la mănăstiri, pe unde pot, acolo dau vreo doi bani, că mi-o dat Dumnezeu pensie. Şi am cuibuțul meu, mulțumesc lui Dumnezeu!, și mă simt foarte bine.

\r\n

– Aţi avut necazuri în viaţă?

\r\n

– Mi-or murit trei copii, un băieţel la patru ani, o fetiţă când avea şase ani, şi acum, mai de curând, o altă fată aşezată la casa ei, cu soţ, cu copii… Cu fetiţa am tras cel mai mult. I-o dat cineva din greşeală cu nisip în ochi la patru ani. Doi ani m-am chinuit mult cu ea, am fost la multe spitale, la mulţi doctori… A suferit mult. A fost o fetiță tare credincioasă. Eu aveam Psaltirea, și ea m-o văzut că tot citeam. Şi ea tot îmi spunea, când o apucau crizele: „Mămică, mai pune cartea pe ochișori, că atunci când îmi citești îmi trece durerea…”. Nu voia să ia nici o pastilă, nici morfină, nimic. Și cum începeam să mă rog, să citesc un psalm, adormea. Eram la Iași când i-o ieșit ochișorul, s-o făcut așa mare, o ieșit carne așa, o crescut mult… Iar când eram la Cluj mi-a zis: „Mămică, nenea doctorul mi-a spus că-mi dă morfină, da’ mie nu-mi trebuie, că eu am rugăciunea”.

\r\n

În ultima parte a vieţii o pansam și de două ori pe zi. Făcuse operaţie şi curgea des sânge. Şi mi-a zis odată: „Hai, mămică, la Mănăstire la Putna, că eu dacă merg la mănăstire mă fac sănătoasă!” „Anișoară”, zic, „cum să mergi la mănăstire, dacă tu vezi că eu te pansez atâta? Nu te pot duce”. „Mămică”, mi-a răspuns, „nu mai curge sânge dacă tu mă duci acolo”. Şi m-a ajutat o femeie de am mers la mănăstire. Şi i-o făcut rugăciune, și i-o citit de dezlegare. I-am zis Părintelui: „Părinte, poate m-am supărat, poate m-am gândit ceva rău, poate am zis o vorbă rea și vreau să ne citiți o rugăciune de dezlegare…”. Şi Părintele ne-o citit. Apoi, doamnă, trei zile n-am avut la ce să o pansez!

\r\n

„Dacă la Maica Domnului te-ai rugat, Maica Domnului te-a salvat!”

\r\n

– Şi cu ultima fată cum a fost?…

\r\n

– S-a întâmplat acum trei ani. O trecut la penticostali, ca mulţi din neamul meu. A încercat să mă ia şi pe mine, că eu, fiind bolnavă, mi-o zis că dacă nu mă duc la ei, la penticostali, atunci o să mor. Dar eu niciodată n-am crezut într-înșii, eu am crezut în Dumnezeu și în Sfânta Biserică. Prin câte greutăţi am trecut, eu am fost ori la mănăstire la Putna, ori la părinții din sat. Niciodată nu mi-am pus speranța într-înșii.

\r\n

Şi le-am spus: „Eu nu mă las! Odată, în fața sfântului altar, la Putna, am pus legământ în fața lui Dumnezeu: «Doamne, Tu de unde mă faci sănătoasă, eu acolo rămân, și Te-oi sluji toată viața mea, după puterea mea!»”.

\r\n

Iar fata s-o îmbolnăvit şi o murit aşa. Domnul să aibă milă de ea!

\r\n

– Înţeleg că la Mănăstirea Putna v-aţi tămăduit. De ce aţi suferit?

\r\n

– M-am îmbolnăvit în urma unor vise. Mai întâi am visat că am fost la o vecină, Duminica, să merg la biserică, și când am ajuns, i-am spus: „Hai și stă cu băieții, că eu vreu să mă duc la biserică”. „Taci”, zice ea, „că este ceva pe pat, acolo”. Şi era un duh rău, ca să spun așa. Și s-o luat după mine, și eu, în loc să vin acasă la băieți, am luat-o pe drum, la vale. Şi pe urmă tot îl simțeam. Şi am ajuns la o clădire. Şi eu, de frică ca să nu mă omoare, am căzut în genunchi și m-am rugat tare la Domnul Iisus și la Maica Domnului, și plângeam. Erau niște oameni de o parte și de alta care spuneau că mă omoară. Şi atunci eu, cum stam așa cu fața la pământ, ziceam că dacă vor să mă omoare, să mă omoare. Şi deodată am simțit că mi-o pus cineva mâna, așa, tare, pe cap, apăsat. Și mi-a spus: „Dacă la Maica Domnului te-ai rugat, Maica Domnului te-a salvat!”. Și m-am uitat deodată, şi era o femeie înaltă, cu un văl alb, așa, până jos. Şi iară mi-o apăsat mâna pe cap și o spus: „Maica Domnului te-a salvat, să crezi cât oi trăi şi să o slujești pe dânsa!”. Şi deodată n-am mai văzut nici clădire, nici nimica, numai o iarbă mare, deasă, frumoasă… Eu eram în iarba aceea pusă în genunchi. Așa m-am trezit.

\r\n

Apoi am avut un alt vis. Eu am avut un văr care o fost accidentat în pădure și a fost dus în comă la Iași. Şi o murit joia, și parcă tot joia l-o adus acasă. Sâmbăta a venit soțul meu de la muncă şi mi-a zis: „Hai să merem cu lumina la Vasile”. Am zis eu: „Lasă că mergem mâine, că-i Duminica și-l înmormântează”. Şi când am mers la înmormântare, atunci o fost visul: parcă deodată așa s-o făcut un nor, şi cum o viscolit peste dânsul, parcă un diavol, ca să spun așa, s-o uitat la mine. Şi eu am luat-o la fugă, și el după mine. Și eu dintr-aceea am rămas cu o frică, ardea inima așa în mine și îmi părea că tot arde. Băgam mâna pe sub bluză, ziceam: „Da’ ce e cu mine?…” Mă temeam să merg să îngrijesc prin grajd, prin pod, parcă cineva mă împingea de la spate. Și m-am dus la mănăstire la Putna. Am mers că aveam o mătușă a mea care mergea la Putna, acolo, tare credincioasă era. Am mers cu dânsa la Părintele Iachint…

\r\n

„M-am făcut bine din ceasul când m-am împărtășit la Sfânta Mănăstire…”

\r\n

– Părintele Iachint a fost un stareț cu viaţă sfântă…

\r\n

– Încă nu era Stareț atuncea. Da, el era un părinte foarte bun, și când m-o văzut mi-a zis: „Ce s-o întâmplat, soră?” Și i-am povestit tăt visul. „Nu-i nimica”, zice, „asta o să fie trecătoare”. Și mi-o zis să-mi mărturisesc toate păcatele. M-am mărturisit, apoi mi-a citit o rugăciune de dezlegare. Iar mătuşa mi-a spus că în acest timp s-a arătat așa, de trei ori, ca o rază așa frumoasă, galbenă, deasupra altarului.

\r\n

Și Părintele ne-o dat anafură și aghiazmă. Apoi a pus, așa, mâna pe umăr. „Soră Caterina”, zice, „ai numai 33 de ani. Ai să naști copii, și ai să ajungi să crești copiii copiilor lor!” Atunci așa am prins, doamnă, o putere, parcă n-am mai fost bolnavă! Eu i-am spus Părintelui Iachint că m-am păzit să am copii – că eram necăjiți, făceam casă, făceam șură… Părintele mi-a zis: „De azi înainte nu te mai păzești, și dacă rămâi însărcinată, vii în Joia Mare să te împărtășești”. Şi o dat Dumnezeu cum o spus, și când am mers în Joia Mare la dânsul, el tot pe prag era, şi când m-a văzut, o început a zâmbi și a râde: „Amu’ știu c-ai venit să-mi spui o bucurie”. I-am spus. Şi iar mi-o zis „Soră dragă, ai să naști copii și ai să ajungi să crești copiii copiilor lor!”…

\r\n

A doua oară mi-o spus. Şi o dat Dumnezeu şi m-am făcut bine, sănătoasă, din ceasul cela când m-am împărtășit la Sfânta Mănăstire, atunci, în Joia Mare. Gata, nu mai m-am temut! Şi în ziua de azi pot să trec peste morți, că nu mă mai tem, frica ceea am pierdut-o definitiv, frica de la visul pe care l-am avut când m-o fugărit ăla rău.

\r\n

– Mai vorbiți-ne despre Părintele Iachint. Ce v-a impresionat cel mai mult la sfinţia sa?

\r\n

– La dânsul m-a impresionat pentru că mi-o spus numele, mi-o spus câți ani am, mi-o spus cum o să fie cu mine, mi-o spus tot. O fost cum o zis el – al optulea strănepot s-o născut acum, și încă patru îs pe drum. Ştiu că m-am făcut bine și sănătoasă din cuvintele, din rugăciunile care ni le-o spus, s-o rugat Părintele pentru mine. Dumnezeu să-l ţie la dreapta Sa, acolo, și să se roage și amu’ pentru mine, că nu pot să vă spun – cu astă speranță trăiesc încă și de acuma înainte.

\r\n

„Eu mă simt păcătoasă întruna în fața lui Dumnezeu…”

\r\n

– Ați avut multe necazuri… I-ați reproșat asta vreodată lui Dumnezeu? Ați cârtit că v-a dat necazuri?

\r\n

– Nu. Odată am căzut într-un pârâu, și când am căzut, am zis: „Doamne, îți mulțămesc! Știu că poate am păcătuit și am greșit înaintea Ta, și o trebuit să pățesc asta”. Acasă, când am ajuns, piciorul era negru tăt. Și m-am pus așa, în genunchi, m-am pus în fața icoanei și am spus: „Doamne, fă cum știi și cum Te-oi îndura! Știu că sunt o păcătoasă și merit pedeapsă de la Tine, da’ te rog să nu mă lași, ca să mă pot duce la sfânta biserică. Și la doctor pământean să nu mă lași să mă duc!”. Și cu spirt, cu ce s-o putut, eu mi-am pus – și tătă Duminica, așa, cu piciorul umflat, m-am dus la biserică, și patru Duminici nu m-am putut pune în genunchi. Mă sprijineam pe o bancă, așa, și stam, da’ nici la doctor n-am mers, și Dumnezeu m-o făcut bine, și am 18 ani de când cu piciorul și tot mă mai doare câteodată, da’ nu bag de seamă.

\r\n

– Dar pentru că v-a luat Dumnezeu trei copii, v-ați revoltat împotriva lui Dumnezeu?

\r\n

– Nu. Nu m-am revoltat niciodată împotriva lui Dumnezeu. Pentru că, știți de ce?… Eu mă simt păcătoasă întruna în fața lui Dumnezeu. Zice în Biblie: o zi dacă ar trăi omul, totuși păcătuiește. Și eu știu că Dumnezeu mă pedepsește pentru un păcat, ori că e al meu, ori poate al părinților sau al copiilor. Şi eu nu trebuie să cârtesc. Câteodată poate m-am mai amărât, am mai zâs ceva, dar totuși m-am întors: „Doamne, iartă-mă, că am cârtit înaintea Ta, și nu mă pedepsi!”…

\r\n

– V-ați gândit de ce v-a dat acele încercări, cu moartea copiilor?

\r\n

– Sunt lucruri poate pe care eu nu le consider că-s păcat, da’ Dumnezeu vede că-s păcat, și eu totdeauna m-am gândit că pentru păcatele mele, ori poate pentru păcatele soțului… Dumnezeu pe cine iubește îl și biciuiește! Și eu totdeauna am fost cu astă speranță, că Dumnezeu poate m-o iubit și mi-o dat atâta boală și moarte – că dintre familia mea nu a avut nimeni năcazuri cu morți şi boală ca mine. Am ajuns și timpul ăsta, la 82 de ani, și s-a împlinit ce mi-o prevestit Părintele Iachint: „Ai să ajungi să naști copii și ai să ajungi să crești copiii copiilor lor, că ești scrisă în cartea vieții”. Cu această speranță am trăit și trăiesc totdeauna, până în ultimul moment când mă va lua Dumnezeu de pe pământ.

\r\n

– Este importantă spovedania?

\r\n

– Foarte importantă! Și de atunci, de când am fost cu fetița bolnavă, carne nu mănânc, postesc așa, cu cele ce se poate, că tot mă gândesc la cei trei tineri care au fost aruncați în cuptor și au zis că ei n-o mâncat carne, brânză și ouă, ci numai verdeţuri cf. Daniil 1:8-16. Și în post eu totdeauna de două ori mă mărturisesc, și văd că Dumnezeu mă ajută și mă simt bine la vârsta mea, că nu mă crede nimeni când spun că atâția ani am. Și mulțumesc lui Dumnezeu Sfântul și Măicuței Domnului pentru toate.

\r\n

– Soră Caterina, spuneţi-mi, ce vă face fericită?

\r\n

– Când merg la biserică, când spun o rugăciune… Şi peste săptămână, când pot, merg la biserică, că la noi se face slujbă miercuri seara, vineri seara – și dacă mă duc la biserică mă simt bine, mă simt fericită. Acasă îmi fac rugăciunile, sunt în cuibuțul meu aici și nu mă deranjează nimeni.

\r\n

– Vă mulţumim, soră Caterina, şi pomeniţi-ne şi pe noi în rugăciunile dumneavoastră!

\r\n

– Dumnezeu să vă deie sănătate, putere şi mântuire…

\r\n

 

\r\n

Material realizat de

\r\n

Raluca Tănăseanu

\r\n

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă, nr 55 (August 2013)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *