DOAMNE, STRIGAT-AM…

\r\n

Familia în care m-am născut este atee sau, la limite, devine superstiţioasă. Adică face parte din categoria celor care mănâncă peşte când e dezlegare la peşte, fără să fi ţinut post. La biserică mergeam doar la nunţi sau botezuri. Când intram şi vedeam vreo babă în genunchi, imediat o catalogam drept „habotnică spălată pe creieri”. Câteodată, văzând feţele Sfinţilor de pe pereţi, mă mai trecea un fior al posibilităţii unei alte realităţi, la care eu nu am acces. Şi din acest fior au început întrebările gen „cine sunt şi ce-i cu mine pe lumea asta”.

\r\n

Şi am început să caut, lovindu-mă de un limbaj de lemn, ortodocşi cu ochi tulburi, confuzie. Nici o luminare, nici o străfulgerare, nici o minune. Am căutat, am mers pe la mănăstiri, mi-am luat o Biblie, am căutat, am căutat – şi-am început să mă satur de-o căutare fără răspunsuri care să-mi convină. Și atunci am început să înjur. Ai mei înjurau de obicei la nervi, mulţi nervi. Aşadar, şi eu la fel. Am scuipat cu înjurături dumnezei, icoane, sfinţi, i-am luat pe toţi la rând. Din Biblie nu înţelegeam mai nimic – şi uite-aşa m-am făcut rockeriţă.

\r\n

…Până am dat de Ioan Sorin Apan. Mi-a fost profesor în liceu. M-am dus după Domnul Apan la colindat pentru că mi se părea cool… Era autentic, sigur pe el şi ne ruga pe noi, elevii, să-l punem la zid cu întrebările noastre. Ne dădea răspunsuri într-un limbaj pe care, din nou, nu-l înţelegeam. Şi, cu toată dragostea şi teologia Domnului Apan, eu tot la înjurături am rămas, căci totul mi se părea sec, mă dispera ideea unui Dumnezeu care nu se face prezent în viaţa mea. Era gol, uscat, dogmă fără viaţă şi nimic mai mult. Adică abureală pentru fricoşii de moarte. Şi, cu toate astea, m-am pomenit colindându-l pe Părintele Galeriu la biserica Sfântul Silvestru, la 1 noaptea. Domnul Apan era inteligent, Părintele Galeriu la fel. De ce credeau în Dumnezeu? Ce i-a făcut pe ei să creadă, iar eu nu pot crede? Toţi colindau, iar eu înjuram în gând de nervi.

\r\n

Şi atunci, la 1 noaptea, cu o zi înainte de Crăciun, bum!… am înjurat pentru ultima dată! Căci, brusc, toate înjurăturile mi-au fost topite de o mare dragoste. O foarte mare dragoste, venită parcă de nicăieri, dar care se afla în mine atât de puternică, încât îmi curgeau lacrimi fără voia mea. O dragoste ce pârjoleşte orice frică, orice dubiu, orice frustrare, şi care te face să-i iubeşti pe toţi laolaltă, fără prejudecăţi. Da, domnule! Dumnezeu chiar există! Eu Îl înjur, şi El mă iubeşte. Un răspuns à laDumnezeu, care te face să devii ca baba care stă în genunchi în biserică, să-i simţi durerea şi să-i înţelegi deplin gestul, un răspuns care te face să suferi când vezi că ai tăi nu cred, orice le-ai zice, ba, mai mult, îţi zic că ai luat-o razna, şi simţi cum legăturile de familie se dezleagă uşor, uşor, odată cu primele posturi ţinute, cu primele rugăciuni, cu primele cărţi cumpărate ale Sfinţilor Părinţi, un răspuns mai presus de dragostea de familie, la care nu poţi întoarce spatele, orice ar zice cei din jur.

\r\n

Am strigat la Dumnezeu foarte urât şi mi s-a răspuns minunat de surprinzător şi de frumos, un răspuns la care nu poţi să mulţumeşti după cum se cuvine, pentru că pur şi simplu „cum se cuvine” te scoate din logica iubirii.

\r\n

Cristina Crăciun

\r\n

Brașov

\r\n

Eseu publicat în numărul 81 (Octombrie 2015) al revistei Familia Ortodoxă.