Despre păcat şi boală
Vindecarea slăbănogului din Capernaum:
Şi intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.
(Marcu 2, 1-12. Duminica a doua din Postul Mare, a Sfântului Grigorie Palama)
R Radulescu: La Mântuitorul Hristos este adus un slăbănog pentru a fi vindecat. Un paralizat ţintuit la pat, căruia Hristos ii oferă iertarea păcatelor. Părinte Constantin, de ce se îndreaptă Hristos, în primul rând, spre acest tip de neputinţă, şi nu spre ceea ce oamenii voiau imediat, adică vindecarea lui trupească? Işi puseseră nădejdea că-l vor duce înapoi pe picioarele lui, adică vindecat. De ce nu răspunde direct dorinţei lor?
Pr. Coman: Din cel puţin două motive. Aşa cum am văzut şi în alte dialoguri ale noastre, Mântuitorul Hristos nu se poate identifica cu viziunea, cu opţiunea, cu perspectiva omenească, care atunci când nu este rătăcită, este cel puţin limitată. In al doilea rând, pentru că oamenii nu înţelegeau lucrul esenţial, şi anume că suferinţa fizică, boala, este provocata de suferinţa duhovnicească, de păcat. Mântuitorul Hristos o spune în nenumărate rânduri, iar marele teolog al Bisericii primare, Pavel, dezvoltă această temă în epistolele sale. La fel şi Biserica, aceasta propovăduieşte de-a lungul veacurilor şi îşi rânduieşte întreaga activitate având la bază acest adevăr fundamental, conform căruia cauza suferinţei şi a bolii trupeşti este boala sufletească, adică păcatul. De aceea, Hristos nu numai că nu evită sau nu ocoleşte împlinirea cererii lor, dar merge mai adânc, adică vindecă mai întâi cauza neputinţei trupeşti, păcatul, şi după aceea ridică şi suferinţa trupească.
R Radulescu: Părinte profesor, legătura dintre păcat şi suferinţa umană este o idee tot mai respinsă astăzi. Când spun aceasta, am în vedere un fapt real. De curând, un preot catolic din Austria, care urma să fie promovat episcop, a fost retras de la această promovare, pentru că a afirmat că în America uraganul a fost pedeapsa divină pentru păcatele care se întâmplau în zona afectată. Declaraţia lui a scandalizat o lume întreagă, întreaga lume catolică a reacţionat, nefiind de acord cu legătura dintre nenorocirile care se întâmplă în lume şi păcatele oamenilor. Oamenii refuză această viziune. De ce am ajuns aici?
Pr. Coman: Explicaţia este simplă: Biserica, sau mai bine zis oamenii Bisericii, au început să se ruşineze de propria Evanghelie în faţa ofensivei şi presiunii civilizaţiei materialist-raţionaliste, în faţa unei lumi care se amăgeşte pe sine, nu numai legitimând păcatul, ci mândrindu-se cu el, ridicându-l la rang de filozofie de viaţă. Măsura în care cedează acestei presiuni şi renunţă la perspectiva teologică asupra lumii, este măsura în care Biserica se secularizează. Căderea morală este consecinţă a căderii teologice. O să ajungă să se ruşineze cumplit oamenii Bisericii, dacă nu au ajuns deja, constatând că oamenii de ştiinţă şi analiştii realităţilor politice sau economice recurg la explicaţii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea în anii aceştia, iar dânşii se jenează de ele.
In numele Evangheliei Mântuitorului Hristos şi consecvenţi cu viaţa Bisericii, noi nu putem să nu vedem şi să nu mărturisim faptul că degradarea morală – păcatul – este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se poziţionează evident şi ferm în opoziţie cu tendinţele majore dominante în lumea de astăzi: fie că este vorba despre supralicitarea obsesivă a plăcerilor materiale şi trupeşti, fie a suficienţei de sine a sistemelor de organizare şi asigurare economică, fie de creditarea soluţiei financiare până la subjugarea asfixiantă faţă de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce şi sinucigaş, fie deexacerbarea mizei vizibilităţii, prin publicitate şi propagandă, adică printr-o deşănţată şi fără limite laudă de sine, etc.
In aceste condiţii, mai ales când lumea despre care vorbeam mai sus pare că trăieşte semnalele puternice ale zgâlţâirii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica să se afle investind furibund în întărirea instituţional-organizatorică, în soluţia financiară şi economică, în eficienţa aparatului administrativ şi în profesionalismul individual, în vizibilitate şi în propagandă.
Din lumea ştiinţifică, profundă şi serioasă, ne vin mesaje care confirmă relaţia dintre lumea duhovnicească şi lumea materială, dintre suportul duhovnicesc al vieţii umane şi expresia ei materială, care confirmă unitatea indestructibilă între cele două. Confirmă mai ales faptul că suportul ultim al lumii este unul energetic, informaţional, că tot ceea ce se întâmplă la nivel duhovnicesc provoacă lumea din afară şi influenţează mersul lumii din afară.
Miza cea mare este la nivelul atitudinii, al duhului lăuntric, al gândului, al intenţiei celei mai intime. Acolo este totul. Iar dacă ne jucăm cu dedublarea, adică una avem în inimă şi în gând, şi alta arătăm celorlalţi, avem de-a face cu cel mai grav păcat sau eşec, pe care-l înfierează Mântuitorul Hristos, de la un capăt la altul al Evangheliei Sale, adică ipocrizia.Mântuitorul nu se ocupă de păcatele grosiere, de care ne ocupăm noi: furtul, minciuna, băutura, lăcomia, ci se ocupă de făţărnicie, adică, de neconcordanţa între ce este în sufletul nostru şi ceea ce se manifestă în afară.
Lumea s-a dezvoltat pe o bază ipocrită. Săptămânile trecute m-am întâlnit cu un prieten grec, care trăieşte în Anglia şi se mişcă în lumea finanţelor. Imi spunea că sistemul a căzut pentru că este ipocrit, pentru că este un sistem mincinos. Pozează în ceva, dar este de fapt altceva. Sugerează încredere deplină, dar încrederea nu are suport, sugerează respect pentru cetăţeni, dar, de fapt, slujeşte exclusiv propriile interese, sugerează cultivarea valorilor înalte ale omenirii, dar se închină, de fapt, celor mai josnice dintre valori.
Starea pe care o edificăm inlăuntrul nostru, aceea contează. Aceea este lumea reală.Ce vedem noi este chipul ipocrit al lumii. Dincolo de faptul că nu edifică pe nimeni o astfel de atitudine, mai devreme sau mai târziu, ea iese la suprafaţă.
Dacă noi zidim în noi răutatea, oricât am ţine-o ascunsă sau am înfrumuseţa-o, la un moment dat se va manifesta. Dimpotrivă, dacă edificăm blândeţea, răbdarea, bunătatea, iertarea, înţelegerea, pacea, jertfelnicia, oricât ar părea că nu au succes în lumea aceasta ofensivă, vor birui. De aceea spune Hristos că nu vor moşteni pământul oamenii răi şi ofensivi, rapace şi inteligenţi, ci cei blânzi. In ciuda tuturor evidenţelor!
www.cuvantul-ortodox.ro
Users Today : 4102
Users Yesterday : 4897
This Month : 43040
This Year : 99045
Total Users : 595859
Views Today : 5949
Total views : 3797647