Duminica a VI-a după Paşti (A orbului)

Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului. Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.

\r\n

Ioan 9,1-38

\r\n

Dintre toate facultăţile noastre fizice, cel mai mult preţuim capacitatea de a vedea. Mai degrabă ne-am pierde auzul, sau capacitatea de a vorbi, sau chiar braţele sau picioarele decât să ne pierdem vederea. Astăzi există mulţi oameni care văd cu ochii lor, dar inimile lor sunt oarbe. Aşa cum a spus Domnul: “Ochi aveţi şi nu vedeţi” (Marcu 8,18). Un turist a aruncat o privire spre Marele Canion şi apoi a întrebat: “Unde este terenul de golf?” Când i s-a spus că nu există nici un teren de golf, a întrebat: “Dar ce faceţi voi pe aici?” În prezenţa unuia dintre cele mai sublime şi mai impunătoare spectacole ale lumii, acest om nu a văzut nimic. Avea ochi, dar capacitatea lui de a vedea frumuseţea şi măreţia nu se dezvoltase. Avea ochi, dar nu a văzut.

\r\n

Problema noastră astăzi nu este aceea că suntem orbi din punct de vedere fizic, ci spiritual. Helen Keller, care s-a născut oarbă şi surdă, a fost vizitată de o bună prietenă care tocmai se întorsese dintr-o lungă drumeţie prin pădure. “Am întrebat-o ce a văzut”, a spus Miss Keller. “Nimic deosebit”, a fost răspunsul. “Mi-ar fi părut de necrezut”, a spus Miss Keller, “dacă nu m-aş fi obişnuit cu astfel de răspunsuri, deoarece mă convinsesem de mult timp că aceia care au ochi văd cu adevărat foarte puţin.”

\r\n

Dacă vedem, dacă vedem cu adevărat, fiecare zi devine o nouă revelaţie a lui Dumnezeu. Emerson spunea odată: “Dacă stelele ar apărea într-o singură noapte la o mie de ani, cât de mulţi oameni ar crede şi ar adora şi ar păstra pentru multe generaţii amintirea acelei nopţi unice de mister magic.” Noi ne-am obişnuit însă cu ele, nu vedem niciodată stelele, sau dacă ne uităm la ele ni se par ca un poster afişat într-o sală de aşteptare. Avem ochi şi nu vedem. Asemenea orbului din Evanghelia de astăzi, şi noi avem nevoie să fim vindecaţi de Iisus. Pentru că suntem orbi în atât de multe feluri.

\r\n

Orbire intenţionată.

\r\n

O mare parte din orbirea noastră este intenţionată. Cât de uşor este să nu vedem lumea. Tot ceea ce trebuie să facem este să tragem în jos cele două obloane ale trupului: pleoapele. Îmi amintesc bine povestea a doi americani care călătoreau cu trenul prin Africa. Au ajuns la un moment dat într-unul dintre acele sărace sate africane. Un grup de copii africani înfometaţi s-au adunat lângă tren şi se uitau cu poftă prin ferestre. Pentru a nu lăsa această scenă să le strice bucuria mesei lor, cei doi americani s-au ridicat şi au tras draperiile.

\r\n

Mulţi dintre noi suntem vinovaţi de a trage draperiile asupra nevoilor lumii noastre. Suntem orbiţi de imensa noastră bogăţie. Nu ne putem imagina o mamă din vestul Africii care trebuie să decidă pe care dintre cei trei copiii ai săi să îl lase să moară din lipsă de hrană, sau pe cei 150.000 de oameni care dorm pe străzile Calcuttei în fiecare noapte pentru că nu au locuinţă – nici măcar o cocioabă amărâtă; sau sărăcia de neconceput a milioane de oameni din America de Sud, care mănâncă din tomberoanele de gunoi şi beau apă murdară, fără nici o speranţă de a primi ajutor, sau sărăcia şi subnutriţia de nedescris care există chiar în mahalalele din marile oraşe. Este atât de uşor să excludem toate acestea din vieţile noastre şi să fim orbi faţă de ele.

\r\n

O veche poveste din China vorbeşte despre un om care râvnea la aur. Într-o zi a mers la un magazin de bijuterii, a pus mâna pe ceva aur, şi a fugit. După ce l-au prins, a fost întrebat: “Cum ai putut să furi aurul altcuiva ziua în amiaza mare şi în faţa atâtor oameni?” Hoţul a răspuns: “Când am ajuns la aur, am văzut doar aurul. Nu am văzut nici un om.”

\r\n

Se poate ca aceasta să fie o parte a problemei noastre: suntem atât de orbiţi de aur, de materialismul nostru, de căutarea profitului, încât nu îi mai vedem pe oameni? Să ne amintim povestea pe care Iisus a spus-o despre omul bogat şi despre Lazăr, sărmanul cerşetor care trăia la poarta casei sale, mâncând resturile care cădeau de la masa bogatului. Bogatul nu l-a exploatat niciodată pe Lazăr, şi nici nu l-a jefuit; pur şi simplu nu l-a văzut niciodată. A fost total orb faţă de existenţa sa.

\r\n

Aceasta este şi problema noastră: nu vedem. Nu vedem sărăcia de pe pământ; nu îi vedem pe acei doi din trei oameni din lume care suferă de foamete. Peste tot în jurul nostru sunt oameni care trăiesc în tristeţe, în disperare, în singurătate, în dureri, în boală. Îi vedem oare? Am învăţat să mergem pe stradă şi să nu îi vedem niciodată pe oamenii care, împreună cu noi, umplu trotuarul. Chiar mai mult decât orbul din Evanghelia de astăzi avem nevoie să îi cerem lui Iisus să ne redea vederea pentru ca să putem vedea suferinţa şi întristarea semenilor noştri.

\r\n

O persoană care nu a suferit de acest gen de orbire a fost dr. Tom Dooley, tânărul medic care a lucrat în marină şi care apoi şi-a dedicat viaţa asigurării de servicii medicale gratuite pentru nativii din Laos. El a spus într-o zi: “Cu siguranţă nu îl pot vedea pe Dumnezeu când mă uit la un Mercedes-Benz. Dar în junglă este mai uşor… Desigur, mi-ar plăcea să stau aici şi să conduc o astfel de maşină, să beau scotch cu gheaţă şi să mă întâlnesc cu fete frumoase, dar îi tot văd aceşti oameni săraci şi bolnavi.” Domnul i-a redat vederea!

\r\n

Alte feluri de orbire.

\r\n

Suntem orbiţi de culori. Refuzăm să vedem chipul lui Dumnezeu care se află în fiecare om – indiferent de culoarea pieii. Oraşele noastre suferă astăzi din cauza orbirii noastre rasiale, care este în fond o orbire spirituală. Ce nevoie disperată avem ca Iisus să ne redea vederea pentru ca să putem vedea şi respecta chipul lui Dumnezeu în fiecare persoană.

\r\n

Unii dintre noi suntem orbi faţă de lucrurile care sunt aproape de noi; putem vedea doar ceea ce se află la distanţă. Putem vedea cu uşurinţă păcatele aproapelui nostru dar nu şi ale noastre. Credem că posedăm adevărul şi respingem punctul de vedere al celorlalţi. Ce nevoie disperată avem să ne rugăm: “Doamne, fă să îmi recapăt vederea ca să pot vedea şi îndepărta bârna din ochiul meu înainte să mă preocupe paiul din ochiul aproapelui meu.”

\r\n

Cât de orbi suntem faţă de prieteni şi faţă de cei dragi ai noştri! În piesa “Oraşul nostru”, Thornton Wilder, autorul, o lasă pe Emily să retrăiască după moarte o singură zi din viaţa ei de pe pământ, şi îi auzim rugămintea adresată mamei ei: “O, mamă, uită-te la mine doar un minut ca şi cum m-ai vedea cu adevărat!” Ne putem uita la oameni dar să nu îi vedem cu adevărat. Privim prin ei. La fel de bine am putea fi orbi.

\r\n

Dr. Paul Tournier povesteşte despre un strălucit chirurg din New York. Totul îi mergea extrem de bine, cu excepţia unui singur lucru: soţia lui era foarte nervoasă. A trimis-o la un psihiatru care i-a sugerat că nu îi acordă acesteia destulă atenţie. Chirurgul a început să se simtă foarte răspunzător de starea nervoasă a soţiei lui. Ştia că simplul fapt de a o trimite la psihiatru nu îl va scuti de această responsabilitate. În timp ce el ducea o viaţă extrem de captivantă la spital, făcând operaţii, salvând vieţi, făcând cercetare, scriind pentru reviste medicale… acasă soţia lui murea de foamete emoţională. Şi el a fost complet orb faţă de acest lucru.

\r\n

Cât de mult avem nevoie să ne rugăm: “Doamne, fă-mă să îmi recapăt vederea pentru ca slujindu-i pe ceilalţi, să nu fiu orb faţă de nevoile celor dragi ai mei”. Cât de des îi auzim pe oameni plângându-se: “I-am făcut cu mâna pe stradă, dar m-a ignorat”. Oamenii se uită la noi cu ochii lor, dar nu şi cu inimile lor. Asemenea fetiţei care i s-a plâns mamei ei: “Dar, mamă, nu mă asculţi”. Mama a obiectat: “Te ascult”. “Mamă, nu mă asculţi cu ochii tăi”. Cât de mult putem comunica cu ochii noştri! O privire plină de ură, o privire rece ne pot da peste cap şi pot face să ne îngheţe sângele în vine. Însă câtă bucurie şi lumină poate aduce o privire plină de viaţă. “Doamne, fă să îmi recapăt vederea pentru ca să mă uit la ceilalţi cu iubire şi bucurie.”

\r\n

Orbirea spirituală.

\r\n

În fine, există şi oameni care sunt orbi din punct de vedere spiritual. Pur şi simplu ei nu îl văd pe Dumnezeu. Unii oameni îl văd pe Dumnezeu pretutindeni. Îl văd în fiecare copac, în fiecare munte, în fiecare rază de soare, în fiecare întâmplare, în fiecare persoană. Însă cei orbi din punct de vedere spiritual nu îl văd nicăieri.

\r\n

John Burroughs, marele naturalist american, i-a făcut într-o zi o vizită unei doamne din vecini care îi cunoştea marea pasiune pentru păsări. Ea l-a întrebat: “De ce, domnule Burroughs, aveţi atât de multe păsări la dumneavoastră acasă, dar eu nu am nici un fel de păsări în grădina mea?” John Burroughs tocmai urmărise fascinat tot felul de păsări zburând între tufele şi copacii din grădina doamnei. Şi i-a răspuns: “Doamnă, nu veţi vedea păsări în grădina dumneavoastră până când nu veţi avea păsările în inima dumneavoastră”.

\r\n

Poate le putem spune acelaşi lucru acelora dintre noi care sunt orbi din punct de vedere spiritual. Nu îl vedem pe Dumnezeu în lume deoarece nu îl avem suficient pe Dumnezeu în inimile noastre. Am eşuat în a cultiva vederea lui Dumnezeu. Ne-am antrenat ochii pentru a vedea lucruri, pentru a număra bani, pentru a măsura distanţe, dar am neglijat cea mai importantă capacitate care aparţine omului, capacitatea de a-l vedea pe Dumnezeu prin rugăciune şi cult.

\r\n

Dacă este să vedem din nou, trebuie să aibă loc un miracol. Iisus trebuie să ne atingă ochii aşa cum i-a atins ochii omului orb din naştere. Atunci vom începe să vedem. Atunci vom ajunge să înţelegem că fără Iisus, nici un om nu poate vedea cu adevărat, şi că cu El, nici un om nu poate fi orb cu adevărat. El este deschizătorul ochilor sufletului, şi fără El este întotdeauna întuneric. “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

\r\n

Iată povestea unui om singuratic care s-a simţit atât de respins de oraşul rece în care trăia încât a decis să se sinucidă aruncându-se în râu. Ieşind din casa sa, şi-a spus: “Dacă întâlnesc pe cineva pe stradă care să mă privească în ochi, care să mă remarce oarecum ca pe o fiinţă umană, mă voi întoarce. Doar atunci”. Şi a început să meargă spre râu. Aici povestea se încheie. Dar ne pune această întrebare: dacă te-ar fi întâlnit pe tine pe stradă, s-ar fi întors?

\r\n

Autor: pr. Anthony M. Coniaris

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *