Fascinația lumii de azi pentru imagine ascunde dorința de acoperi minciuna din noi

Cerându-vă puțină răbdare, voi face un mic tur antropologic în cultura noastră. Vreau să aduc în atenția noastră care este locul imaginii în cultura noastră. Nu doar că suntem fascinați să privim imaginile, le punem și pe corpurile noastre: tricouri, tatuaje, pălării, pantofi, pantaloni – pe scurt, peste tot. Nu este nimic neobișnuit în acest sens.

Dacă am examina triburile primitive, am observa o vastă asamblare a imaginilor. Oamenii se acoperă cu nămoluri colorate, distorsionează anumite părți ale corpului lor, fac lucruri uimitoare cu părul, se îmbracă în costume extrem de nepractice. Ceva se întâmplă în sufletul omenesc, un ceva demonstrat de toate aceste comportamente. Sugestia mea este că ar fi defapt o strădanie de a trăi „după chipul” (după imaginea).

Îmbrăcămintea este menționată cu având un rol esențial în descrierea cărții Facerii despre începuturilor umane. Păcatul nostru ne aruncă în rușine. Suntem „goi” și căutăm să ne „ascundem”. Despachetarea teologică a acestei realități este profund importantă în Scriptură, în special în Noul Testament. Dar reflectă și experiență umană firească. Adevărul gol despre noi înșine este în general experimentat într-o manieră rușinoasă. Asta înseamnă că ne simțim expuși, vulnerabili și în pericol când diferite aspecte ale acelui adevăr sunt văzute de alții. Și din acest motiv îl ascundem.

Dumnezeu a oferit lui Adam și Evei „îmbrăcăminte de piele”, ne spune cartea Facerii, capitolul 3. Aceste articole de îmbrăcăminte au fost profund elaborate de atunci. Poate că cel mai adânc comentariu despre acest lucru se găsește la Sf. Apostol Pavel:

 „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.” (Galateni 3:27)

S-ar putea spune mai degrabă: „Câți dintre voi v-ați botezat în Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos ca și cu o haină.” Cuvântul „îmbrăcați” (care traduce grecescul: ἐνεδύσασθε) se referă în mod specific la „îmbrăcarea” unor haine. Această „îmbrăcare” este împlinirea adevărată și duhovnicească în fața căreia toate eforturile de a ne îmbrăca pe noi înșine sunt o simplă reflecție, adesea una de profundă denaturare.

Revenim la prima mea observație: căutăm în mod universal să ne acoperim sau să ne marcăm cu ceva. Aspectul nostru nu este decât o pânză căreia nu-i putem face altceva decât s-o mascăm (prin culoare, modele, etc.). Și, conform Facerii, putem observa că dorim cu disperare să ne acoperim sau să ne marcăm pentru a ne ascunde rușinea – într-o formă sau alta.

Se poate argumenta că purtăm haine deoarece vremea este însorită sau prea rece. Dar îmbrăcămintea noastră a depășit de mult timp nevoia practică a animalelor fără păr. Îmbrăcămintea noastră, ca majoritatea vieților noastre, reflectă în primul rând probleme psihologice și spirituale. Starea sufletului nostru este adesea expusă (se face priveliște) pentru oricine înțelege marea deghizare umană.

Un element frecvent al acoperirii noastre este proiecția puterii. Folosim diverse simboluri și însemne ca semnale. A ne identifica cu o echipă arată puterea unui trib: nu suntem singuri. O mare parte din semnalele noastre politice sunt agresive în natură, nesurprinzător într-o cultură în care aproape toți cetățenii se simt în mare măsură neputincioși. Acoperirile noastre pot semnala frumusețea, puterea, furia, dorința sexuală, orice alte lucruri în dansul cultural care înconjoară rușinea interioară.

Moda modernă a tatuajului (mai proeminenta în America decât Europa) este o forma mai profundă de acoperire, cel putin datorită permanenței sale (a neștergerii după trup). Mi se pare interesant că o formă cu o astfel de permanență de acoperire a devenit populară într-o cultură impregnată de impermanență. În partea mea a globului pământesc, este din ce în ce mai puțin frecventă întâlnirea cu oameni netatuați.

Vă rog să înțelegeți că nu spun afirm despre îmbrăcămintea și marcajele noastre că ar fi rușinoase. Ele sunt exact opusul. Acestea reprezintă acoperiri protectoare care ne protejează de rușinea pe care o simțim și de rușinea pe care o întâlnim în zonele sociale. Rușinea noastră interioară înconjoară sentimentul nostru de identitate. Rușinea este despre „cine sunt eu”. Acoperirea noastră reprezintă un efort de a proclama în mod public: „Acesta sunt eu”, indiferent de ce se află în interior. Ca atare, acoperirea noastră este o încercare de a spune: „Acesta este cel care vreau să credeți că sunt”. De multe ori aceleași acoperăminte create sunt folosite pentru a ne ascunde rușinea interioară de noi înșine. Selfie-ul modern este o fascinație a imaginii, un efort de a-ți proclama existența și identitatea într-o lume în care siteurile sociale au devenit un substitut pentru ființa mea: „Sunt online, prin urmare, exist… Și ei mă plac! (îmi dau LIKE) ”

Toate astea le simt personal într-un mod intens, pe măsură ce mă gândesc la ele. Ca preot ortodox, sunt costumat aproape în toate locurile. În public, port o reverendă. În biserică sunt acoperit cu veșminte. Dar acolo, acoperirea este înadins intenționată. În timp ce se înveșmântează preotul se roagă:

„Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a împodobit; ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă. Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi întru bucurie se vor bucura, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Conform lui Eusebiu, Sf. Iacov, fratele Domnului, purta o îmbrăcăminte de in, ca Marele Preot, când slujea în adunarea Bisericii. Această realitate veche, încă înfăptuită în Liturghie, este o vizibilă „îmbrăcare cu Hristos”. Hristos este de față și ne aduce jertfă Tatălui. Înveșmântarea preotului acoperă persoana preotului însuși (de rușinea lui), pentru a prezenta pe Domnul slavei.

A purta în public o uniformă sau un costum înseamnă întotdeauna să dispari într-o anumită măsură. Proprii mei enoriași, când mă văd ocazional fără reverendă (când merg la o plimbare etc.), nu mă recunosc întotdeauna – cel puțin nu la prima vedere. Îmi amintesc că nu sunt „eu” pentru ei, ci „preotul lor”. Ultimul meu arhiepiscop obișnuia să interzică preoților să poarte costum de baie în fața enoriașilor lor. Dacă vroiam să înotăm, trebuia să mergem în altă parte.

E posibil să vă pierdeți pe voi înșivă într-o astfel de acoperire. Un preot poate începe să se confunde cu haina pe care o poartă. Într-adevăr, cred că unii sunt atrași de preoție doar pentru că vor să se piardă (acopere/confunde) pe ei înșiși – și din motive greșite. Ne putem îmbrăca în exterior, dar dacă îmbrăcămintea ne ascunde rușinea și nu o transformă, atunci devine parte a bolii din viețile noastre care ne leagă de rușinea noastră.

Așa cum prima noastră experiență cu rușinea a fost „goliciunea” noastră (goliciunea existenței noastre în prezența lui Dumnezeu), la fel mântuirea noastră este exprimată în termeni îmbrăcarii noastre:

 „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, și să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare.” (Efeseni 4, 22-25)

„Natură nouă”, creată „după asemănarea lui Dumnezeu”, nu este altceva decât dreptatea lui Hristos, descrisă ca o îmbrăcăminte. Dar ea e mai mult decât o îmbrăcăminte – este o „natură”, adică nu mai reprezintă o îmbrăcăminte care ne ascunde, ci ceva care ne schimbă, astfel încât interiorul („natura”) se potrivește cu exteriorul („neprihănirea lui Hristos”). Putem fi văzuți exact așa cum suntem – fără rușine.

Este demn de remarcat faptul că Sfântul Pavel completează avertismentul cu porunca de a „grăi adevărul”. Este exact opusul a ceea ce se întâmplă în aproape toate zonele noastre culturale ale hainelor. Ceea ce vedeți despre ceilalți nu este niciodată „cine sunt”, ci ceea ce doresc ei să pară, o strădanie adesea fără succes.

Totuși, schimbarea noastră duhovnicească (după chipul lui Hristos) începe în Botez și continuă pe măsură ce „grăim adevărul”, însemnând că „purtăm o mică rușine” în adevărul mărturisirii și pocăinței noastre și în relațiile noastre cu alții . Este, desigur, un lucru foarte dificil. Cu cât este mai mare frica noastră interioară și profunzimea rănilor noastre, cu atât este mai greu să avem încredere în această lucrare de mântuire. Prin har, este posibil.

Cu aproape șase ani în urmă am avut un vis foarte vizual / grafic în care era prezent și arhiepiscopul meu Dmitri. Era la câteva luni după moartea sa. Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus în vis au rămas în mine: „Cred că în curând, toți vom trebui să stăm goi în fața scaunului de judecată al lui Hristos”. Nu știam atunci cât de important vor fi acele cuvinte pentru mine. Fie ca Dumnezeu să ne îmbrace cu neprihănirea lui Hristos și să ne facă după chipul și asemănarea Sa.

Pr. Stephen Freeman

https://parintelestephen.wordpress.com