GÂNDURI PENTRU INTELECTUALI: CREDINŢA MÂNGÂIE ÎN FAŢA MORŢII

Un filolog povestea odată unui prieten o întâmplare interesantă. Într-o zi, pe când se plimba printr-un cartier mărginaş al oraşului său, auzi ieşind dintr-un bordei sărăcăcios nişte gemete sfâşietoare. Împins de curiozitate, intră înăuntru şi dădu peste o bătrână care se zbătea în chinurile morţii. Auzind că a intrat ci-neva în odaie, bătrâna întrebă abia şoptind:

\r\n

– Domnia voastră sunteţi preotul?

\r\n

– Nu, – răspunse filologul, – dar vine şi el îndată.

\r\n

– Atunci rugaţi-vă pentru mine, – continuă femeia, – ca Dumnezeu să nu-mi ia sufletul în păcate.

\r\n

Învăţatul n-avu încotro: îngenunche înaintea patului şi se rugă până veni preotul.

\r\n

– Dumnezeu să vă răsplătească, – îi zise bătrâna, – acum sunt liniştită.

\r\n

Gândeşte-te prietene, povestea filologul mai departe, gândeşte-te că eu i-aş fi înşirat muribundei tot ce ştiu despre poeţii şi filosofii greci, tot ce-am descoperit în labirintul filosofiei. Ce i-ar fi folosit? Toate cunoştinţele mele în ceasul acela nu plăteau cât un „Tatăl nostru”. Filozofie, cultură, artă sunt lucruri frumoase, dar numai în salon, pe canapea, la o cafeluţă aromată, iar nu când simţi că moartea a intrat în odaie.

\r\n

Mare adevăr grăia filologul acela!… Niciodată nu se arată în toată deşertăciunea ei „înţelepciunea lu-mii acesteia”, cum se arată în clipa morţii, şi iarăşi, niciodată nu se dovedeşte marele folos, nepreţuita va-loare a credinţei, ca atunci când stăm să pornim pe drumul lung al veşniciei. Noi murim! Iată un adevăr care n-are lipsă de multe dovezi. Noi murim! Astăzi trăim, ne bucurăm, râdem, facem mii de proiecte de viitor, iar mâine… e posibil să ni se sape mormântul. Mâine un afiş cu chenar negru va vesti lumii că nu mai suntem între cei vii. Moartea este o realitate tristă, dezolantă, oribilă, dar totuşi o realitate. Dar ce este moartea? O nimicire totală a fiinţei noastre, o dispariţie, o scufundare în neant? O, nu se poate! Filosofii materialişti pot cheltui tone întregi de cerneală pentru a ne convinge că din fiinţa omului nu rămâne nimic după moarte. Noi nu putem accepta gândul dispariţiei totale. Gândurile noastre, dorurile noastre, aspiraţii-le noastre cele mai înalte mărturisesc că noi nu putem avea soarta animalului din grajd care astăzi trăieşte, mănâncă, se înmulţeşte, iar mâine dispare fără urmă. Conştiinţa noastră cea mai intimă ne vorbeşte că noi suntem creaţi pentru o altă existenţă, că nouă ne este dat a trăi în veşnicie.

\r\n

Conştiinţa universală afirmă că viciul şi virtutea n-o pot sfârşi în fundul unei gropi vulgare şi că neantul ar fi ultimul termen al responsa-bilităţii omeneşti şi al dreptății dumnezeiești. Ceea ce filosofia nu ne poate explica, ceea ce substraturile noastre cele mai adânci numai o presimt fără s-o ştie, aceasta ne lămureşte credinţa. Mai întâi credinţa ne învaţă ce este moartea. Moartea este o pedeapsă. Omul cel dintâi, prin păcat, s-a separat de Dumnezeu. Această vină a adus după sine separarea dureroasă dintre trup și suflet, aşa cum într-o maşină ruptura unui mare resort aduce după sine ruptura celorlalte piese. Omule, tu L-ai părăsit pe Dumnezeu. Părăseşte-ţi acum trupul, leapădă-l ca pe o rămăşiţă murdară în pământ pentru ca să facă penitenţă, pentru ca, redeve-nind praf, să se purifice şi să se pregătească pentru preamărire. Dar nu te teme! Credinţa îţi arată ce te aşteaptă dincolo de mormânt. Moartea nu este un sfârşit, ci un început! Se aruncă grăuntele de grâu în pământ. Putrezeşte, pare că se pierde. Dar nu e pierdut grăuntele. Ci el încolţeşte, din el răsare o viaţă no-uă. Aşa e şi cu noi. Ne prăbuşim într-o bună zi într-o groapă banală şi lutul se va aşterne peste noi. Dar nu vom rămânea acolo. Moartea nu va avea cel din urmă cuvânt. Ci din întunericul trist al gropii ne vom înălţa cândva în aurora unei vieţi noi. Noi vom învia! Noi vom urma exemplul Mântuitorului Iisus Hristos care a sfărâmat cătuşele morţii, care a făcut ca după umilinţa Vinerii Mari să strălucească biruinţa învierii! O, sfinte adevăruri ale credinţei noastre! Cât sunteţi voi de scumpe, câtă mângâiere, câtă putere, cât elan şi nădejde revărsaţi voi în sufletele noastre!…

\r\n

E grea viaţa aceasta, e plină de necazuri, de dureri, de dez-amăgiri. Nu face nimic. Noi nu suntem în ea decât pelerini, căci dincolo, în veşnicie, ne cheamă inima unui Părinte bun ca să ne odihnească. E cumplit de dureroasă despărţirea din cimitir, de soţie, de copii, de prieteni. Răbdare! Va veni ziua când ne vom întâlni din nou. E sinistru gândul că din toată fiinţa noastră nu rămâne decât o mână de oase şi de putregai. În lături, dezolarea! Pe mormântul nostru va străjui o cru-ce şi braţele ei vor arăta că nu am dispărut cu totul, ci doar am plecat într-o țară îndepărtată, în adevărata noastră Patrie cerească. Binecuvântată fie deci credința! Ea explică moartea, ea mângâie în moarte.

\r\n

[Bucovina, an III, 1943, nr. 566, 2 mai, p. 4]

\r\n

PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ