GÂRBOVIREA ȘI FĂȚĂRNICIA LUMII CARE ÎL REFUZĂ PE HRISTOS

decembrie 9, 2018,
Lăsaţi un comentariu,
Autor: pmarcel,
Categorii: Predici la Duminici și Sărbători

Asta face Dumnezeu: vindeca, tamaduieste si ridica! Diavolul nu face asta! Diavolul face taman opusul lucrarii lui Dumnezeu! Si a venit Dumnezeu ca sa strice toate lucrarile diavolului. Diavolul injoseste, Dumnezeu innobileaza, diavolul imbolnaveste, Dumnezeu vindeca.

Diavolul incovoiaza pe oameni nu numai prin bolile cele trupesti, ci mai ales prin bolile cele sufletesti, Dumnezeu vine si dezrobeste; diavolul ne leaga mainile sufletului nostru, daca vreti, vointa ne-o ia in stapanirea lui atunci cand facem pacatul. Noi credem ca suntem liberi atunci cand putem sa facem ceea ce vrem noi, ceea ce ne cere firea noastra patimasa, ceea ce ne cer dorintele noastre, oricare ar fi ele, fara ingradire si fara de cenzura. Credem ca suntem liberi si nu ne opreste nimeni, dar Sfanta Scriptura ne spune “Ceea ce te stapaneste, aceea te inrobeste”. Nu mai esti om liber atunci cand nu poti alege sa faci un lucru sau sa nu faci un lucru. Cand esti manat in a face o fapta, mai ales o fapta reprobabila, fara sa ai puterea a te opune ei, fara sa poti spune “nu ” acelei porniri, esti oare om liber atunci? Ai tu stapanire pe vointa ta atunci? Cand nu te poti opri de la fumat, cand nu poti fara tigara, cum mi-a zis cineva acum, o femeie, de altfel, foarte cumsecade, care se spovedeste la un parinte cu buna asezare sufleteasca. Si-a zis parintele respectiv, incercand sa o aduca, sa se poata si ea impartasi, a scazut standardul pana intr-atat, incat i-a zis: <<Sora, macar trei zile, doua zile, o zi tine-te si tu fara sa pui tigara in gura ca sa poti si tu sa te impartasesti>>. Si n-a putut. Este oare persoana aceea o femeie libera? Dar noi, cu patimile noastre, cu neputintele noastre?

Am fost in urma cu cateva saptamani in capitala, cu cateva probleme administrative ale manastirii si am stat la o familie de cunoscuti care aveau televizor. Si-am spus ca mi-a priit intr-un fel, desi n-am facut bine ceea ce am facut, dar mi-a priit acolo sederea, ca o sa am ce sa spun la popor din propria experienta. Am venit dupa-masa de unde aveam sa rezolv niste probleme si-am zis <<sa ma culc putin acum, sunt foarte ostenit>>. Si era televizorul si-am zis: <<ia sa vad ce e la televizor>>. Mi-a sarit si somnul, mi-au sarit toate si nu te puteai dezlipi de acel instrument care nu-ti da libertatea sa navighezi pe canale, ci este lant care-ti inrobeste mainile si mintea, sa nu poti tu sa te odihnesti ca oamenii si sa ai mintea limpede.

Deci ne tine vrajmasul prin fel si fel de lucruri. Dumnezeu nu ne vrea asa. Dumnezeu ne vrea dezrobiti, vrea sa fim oameni liberi inauntrul nostru. Demonii ne aduc in asa hal, incat ne fac din om, neom. Va aduceti aminte de demonizatii aceea, care stapaniti de duhurile necurate, dormeau prin morminte? Nu dormeau la casele lor, isi rupeau hainele de pe dansii, umblau dezbracati, goi prin mijlocul oamenilor, ca le era rusine oamenilor sa se uite la ditamai barbatul in toata firea umbland gol pe strazi. Este oare acest mod de a te comporta o demnitate pe care sa o ofere vrajmasul ca si consecinta a ascultarii de el? Nu este. Dumnezeu a venit sa ne aduca la starea cea dintai, fratilor. Si de aceea Evanghelia de astazi trebuie s-o vedem ca pe un mesaj de mare nadejde pentru noi, fratilor. De ce zic de mare nadejde? Femeia aceasta era bolnava de optsprezece ani. Si unde a gasit-o Dumnezeu cand a vindecat-o? Acasa? Pe pat? La poarta? Barfind, tanguindu-se si cartind? Nu. De optsprezece ani era bolnava. Nu putea sa stea in picioare cum stam noi. Statea aplecata si era in biserica. Daca dupa optsprezece ani era in biserica, inseamna ca ea nu si-a pierdut credinta in Dumnezeu. N-a cartit impotriva lui Dumnezeu. Nu s-a deznadajduit de starea in care era. Poate la inceput s-a rugat ca Dumnezeu sa o vindece. Poate dupa zece ani nu mai credea ca Dumnezeu poate sa o vindece, dar asta n-a impiedicat-o sa fie mai departe alaturi de Dumnezeu, nu s-a lepadat de Dumnzeu pentru ca Dumnzeu nu i-a ascultat rugaciunea ca s-o vindece, ci a fost credincioasa lui Dumnezeu, fidela lui Dumnezeu cu toata starea ei de neputinta. Si dupa optsprezece ani de neputinta, ea tot in biserica era si ce facea acolo? Il slavea pe Dumnezeu. Probabil s-a resemnat acum, nemaigandindu-se ca ar putea sa fie vindecata si a luat aceasta neputinta a ei, cum am spune noi astazi, ca si crucea vietii noastre si sa putem sa o ducem cu rabdare pana la sfarsit. Dar era in biserica, nu ca noi, unii dintre noi. Mi-ar fi frica sa zic ca dumneavoastra sau ca cei mai multi dintre d-voastra, dar unii dintre noi asa facem: cand cerem ceva de la Dumnezeu si nu ni se implineste, imediat ne razvratim sau imediat spunem, ne pierdem rabdarea: <<Dar de ce pe mine Dumnezeu nu m-a ajutat? Dar de ce pe cel ce nu vine la biserica Dumnezeu il binecuvinteaza? Dar de ce aceluia ii merge bine si mie nu-mi merge bine? Doar eu ma spovedesc si ma duc la biserica. Uite, numai pe mine nu ma aude Dumnezeu.>> Poate ne pare rau dupa ce spunem aceste cuvinte in inima noastra si uneori sunt expresia neputintei noastre omenesti de a intelege. Dar iata ca in Evanghelia de astazi invatam ca la capatul tuturor rabdarilor si ca in deznadejdea cea mai mare in care poate sa fie un om, poate si atunci sa vina Dumnzeu si sa faca mila. Sau… poate sa nu [vindece].

Sfantul Apostol Pavel, ganditi-va, a fost ales intr-un mod deosebit, altfel decat ceilalti apostoli. Din prigonitor l-a facut misionar si apostol si avea o ravna atat de mare sfantul Apostol Pavel si avea un elan in a-l propovadui pe Dumnezeu, as indrazni a zice, ca mai mult decat ceilalti apostoli, neinjosind, Doamne fereste, ravna celor doisprezece. Cu toate acestea, el spune intr-una din epistolele sale ca avea o neputinta, un duh de neputinta, cum avea si femeia pe care a vindecat-o Mantuitorul si zice ca s-a rugat la Dumnezeu de trei ori sa-I ridice neputinta aceea, despre care nu se stie. Unii ziceau ca era o boala de ochi, altii ca era o boala a sistemului nervos, nu stim. Si Dumnezeu nu i-a ascultat rugaciunea. Si era Pavel, Apostolul Neamurilor, care propovaduia pe Dumnezeu, era slujitorul lui Dumnezeu. Si care a fost raspunsul lui Dumnezeu la rugaciunea lui Pavel? A fost acesta: “Iti este de ajuns, Pavele, harul Meu! Caci puterea Mea intru neputinta se desavarseste.” De ce a zis Dumnezeu aceste cuvinte? Ca atunci cand suntem puternici, atunci cand suntem sanatosi, atunci cand suntem impodobiti cu multe daruri, cu multe harisme, exista posibilitatea sa credem ca noi suntem cei care le facem pe toate, prin propriile noastre puteri si sa uitam de Dumnezeu. Atunci cand avem cate o neputinta, cate o slabiciune, atunci cand te trezesti dimineata si abia daca poti sa te trezesti din pat si nu stii daca poti sa vii la biserica sau sa slujesti, cum suntem noi slujitorii, si sa zicem: “Ajuta-ne, Doamne, sa ajungem la Sfanta Biserica!”, atunci nu cu puterea ta ai slujit, nu cu puterea ta ai stat la sfanta slujba, ci cu puterea lui Dumnezeu. Au fost bolnavi pe care apostolii n-au putut sa-I vindece si n-au primit de la Dumnezeu putere ca sa vindece neputintele oamenilor si-au venit la Mantuitorul si-au zis: “Dar noi de ce n-am putut sa scoatem demonul din copilul acesta?” Si Domnul le-a spus: “Acest soi de demon nu iese decat cu rugaciune si cu post.” De ce? Pentru ca prin postire si mai ales prin rugaciune, nu te bazezi pe puterile tale, ci ceri ajutor de la Dumnezeu, ca sa faca apostolii minunea respectiva.

Deci, fratilor, asa trebuie sa privim noi viata noastra, cu multa nadejde la Dumnezeu, chiar daca suntem in boala, chiar daca suntem in neputinta, chiar daca suntem in suferinta! Lui Iov, caruia Dumnezeu i-a ingaduit sa i se destrame familia, sa i se piarda toata familia; inainte avea avere multa si apoi i-au murit toti copiii, toti feciorii si fetele. Lui Iov acestuia, care apoi a fost si el cuprins de o boala necrutatoare-statea afara pe gunoi, nu-l mai primeau oamenii in comunitate si-l mancau ranile si avea un ciob de ulcior spart si-si freca ranile ca avea mancarimi pe piele. Acestui Iov femeia care nu avea duhul lui Dumnezeu ii spunea: “Blesteama pe Dumnezeu ca sa mori, ce te chinui asa?“. Dar Iov a ramas credincios lui Dumnezeu si in oameni si-n lipsa, si-n neputinta, asa cum credincios era lui Dumnezeu si cand era in indestulare, si cand era sanatos, si cand familia era in jurul lui. Iov a ramas credincios lui Dumnezeu cand oamenii s-au lepadat toti de dansul – nu voia nimeni sa se uite la dansul, prietenii care au venit il dispretuiau, dar el a ramas si in singuratatea aceea credincios lui Dumnezeu.Daca oamenii s-au lepadat de el, el nu s-a lepadat de Dumnezeu, pentru ca el simtea ca-n boala acesta si-n neputinta aceasta, Dumnezeu nu S-a lepadat de dansul. Si a spus Iov aceste cuvinte: “Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Lui binecuvantat!”

Si-avem cuvant tot de imbarbatare de la sfantul Apostol Pavel care zice ca da, avem trupul acesta firav, neputincios, bolnav, avem o fire patimasa, inclinata spre pacat, cadem in pacat, suntem prin pacat asemenea femeii aceleia garbove de optsprezece ani – nu mai putem sa privim cerul, caderile prin pacat vor sa ne aduca spre pamant, inspre nefiinta, sa ne faca asa ca si dobitoacele, ca si animalele, animalele care nu privesc cerul, nu au mintea, ochii atintiti spre Imparatia lui Dumnezeu, ci vad pamantul, atata vad. Asa vor sa ne faca si pe noi demonii. Dar dincolo de aceste neputinte, fratilor si surorilor trupesti si sufletesti, noi suntem facuti dupa chipul lui Dumnezeu, noi suntem chemati la altceva decat aceste neputinte si de la Sfantul Botez purtam in noi flacara harului lui Dumnezeu, care niciodata nu piere, decat atunci cand omul cade in erezie si cand se leapada de Dumnezeu. Dar noi, care din mila Domnului, gresim si iar ne ridicam, cadem si iar ne sculam, pacatuim si iar venim la Dumnezeu, aceasta flacara se stinge, se stinge sau se apropie de stingere si apoi cand venim si ne cerem iertare de la Dumnezeu iar incepe sa se aprinda – asa cum era, daca va aduceti aminte cand nu era curent electric si puneai gaz in lampa si se lumina. Asa si sufletul nostru. Si zice sfantul Apostol Pavel ca avem comoara aceasta, darul lui Dumnezeu de la Sfantul Botez, avem comoara aceasta in vase de lut, in trupul acesta neputincios. De ce? Ca sa se invedereze ca puterea covarsitoare este a lui Dumnezeu si nu de la noi.

In toate patimim necaz, dar nefiind striviti de necaz; lipsiti fiind, dar nu deznadajduiti; prigoniti fiind – si noi suntem prigoniti si vom fi prigoniti ca si crestini, ca si marturisitori ai lui Hristos -, dar nu parasiti de Cel pe Care-L marturisim. I-au prigonit pe crestini, pe cei care-L marturiseau pe Hristos pe timpul regimului comunist, i-au inchis, i-au trimis la canal, si-au batut joc de ei si n-au reusit sa strice Biserica. N-au reusit sa biruiasca Biserica, pentru ca este cineva care e mai presus de uneltirile acestea pamantesti. Deci, prigoniti fiind, dar nu parasiti, si-acum doborati, cazuti, ingenunchiati de vremuri prin pacate, prin neputinte, dar nu nimiciti.

Intru acest Dumnezeu, Care este alaturi de noi si vrea sa ne ridice, intru acest Dumnezeu, Care ne da nadejde, intru acest Dumnezeu, Care nu-Si uita faptura Mainilor Sale, intru acest Dumnezeu Care vindeca, intru acest Dumnezeu Care nu paraseste pe om, chiar si cand semenii lui se leapada de el, intru acest Dumnezeu sa credem! Pe acest Dumnezeu sa-L marturisim, pe El sa-L luam ca pavaza a vietii noastre si sa spunem cu toata fiinta noastra cuvintele acestea din acatistul Mantuitorului:

“Iisuse, nadejdea mea, nu ma lasa pe mine!; Iisuse, ajutorul meu, nu ma lepada pe mine!; Iisuse, Ziditorul meu, nu mai uita pe mine!; Iisuse, pastorul meu, nu ma pierde pe mine!”.

Amin.