CUVIOASA PARASCHEVA, Sfânta care ne învaţă CÂND ŞI CUM TREBUIE SĂ SLUJIM ŞI SĂ NE DĂRUIM LUI DUMNEZEU.

\r\n

“In aceasta zi a Sfintei Parascheva, am avut la Evanghelia aceasta pe care ati auzit-o, cea de la Luca, istorisirea intamplarii ce s-a petrecut in casa lui Simon Leprosul, cand o femeie pe care oamenii o stiau ca fiind pacatoasa, a venit, a luat mir de pret si cu acesta L-a atins pe Hristos si L-a spalat pe picioare, si I-a spalat cu parul capului ei, si a sters cu parul capului ei picioarele Mantuitorului si a spalat cu lacrimile ei picioarele Mantuitorului.

\r\n

\r\n

Aceasta a fost Evanghelia de la Liturghie pe care ati auzit-o si, in general, o auzim la marile sfinte cuvioase, cele care si-au pus viata lor pentru Hristos, cele care si-au plans pacatele, dar care nu doar au ramas ca sa isi planga pacatele, dar si-au daruit viata cu totul lui Dumnezeu si s-au socotit nebune pentru lume, si s-au facut ca nebune pentru lume, si oamenii le-au dispretuit, cei mai multi dintre oamenii obisnuiti au dispretuit acest fel de a te darui cu totul lui Dumnezeu si a da tot ce-i mai bun, de la mirul de nard de mare pret pana la lacrimile – pe care nu le dai oricum si pana la parul capului – care e podoaba cea mai vizibila si clara a femeii – cu care a sters picioarele Mantuitorului. Aceasta a daruit tot ce avea mai frumos si mai bun lui Hristos, ce avea ea mai de pret a daruit lui Hristos, si in fata lumii aceasta a fost socotita cumva deplasata, daca nu cumva [a fost socotita] o greseala ca Mantuitorul a ingaduit aceasta, era socotita poate de unii nebuna, sau [se gandeau] ca nu se face asa ceva, sau ca [nu e bun, nu e normal] felul asta de a iubi si de a-ti arata dragostea, si de a-ti arata recunostinta. Si, de fapt, toate marile cuvioase – si in general cuviosii – au facut acelasi lucru: au spalat cu lacrimile lor picioarele Mantuitorului, adica pana la urma, daca am putea intelege mai adanc, urmele trecerii lui Dumnezeu prin istorie, prin viata oamenilor, acele urme ale trecerii lui Dumnezeu, pasii lui Dumnezeu prin viata noastra care sunt intinate de mintea noastra, sunt intinate de gandurile noastre, care prin acesti sfinti, prin acesti cuviosi si cuvioase s-au spalat si se vad mai bine, se vad mai bine urmele pasilor Lui in viata noastra si in istorie.

\r\n

Toate Evangheliile care se citesc, se citesc cu o randuiala, si aceasta care s-a citit in aceasta zi s-a citit in mod special pentru Sfanta Parascheva, pentru ca asa a facut si ea, a dispretuit parerea lumii, vorbele lumii si a lasat toate ale lumii, a dispretuit de cand era inca din vremea parintilor si isi randuia cele ale ei altfel, ascultand de cuvantul lui Dumnezeu. Si pana la urma nu ca a dispretuit in intelesul pe care il avem noi acum, cu o privire superioara si ironica asupra oamenilor, ci a dispretuit in sensul ca le-a socotit mult mai prejos toate sfaturile si cuvintele lumii si ale parintilor pana la urma, si a socotit mult mai presus, mai inalte si mai valoroase sfaturile lui Dumnezeu si cuvintele Lui. Si dupa aceea, acest lucru s-a vazut din nou atunci cand a lasat toate ale lumii si si-a daruit toata tineretea ei, si frumusetea ei, si lumina ochilor ei lui Hristos. Ostenindu-se sa-l dobandeasca pe Dumnezeu si straduindu-se sa-I daruiasca tot ce avea ea mai bun, a ars ca o lumanare si a murit la o varsta foarte tanara. Si in fata lumii acesti oameni sunt ratati: «Uite, si-a daruit tineretile si si-a pierdut sanatatea cu asemenea excese. Uite, a murit poate pentru ca si-a dat hainele totdeauna saracilor si poate a fost neingrijita, si nemancata, si neimbracata si uite, s-a imbolnavit si a murit! Vezi! Ce folos?» Dar in fata lui Dumnezeu este folos desavarsit. Si se implineste cuvantul acela care zice:

\r\n

Si se va intampla sa fiti dati, veti fi dusi in fata dregatorilor si a mai marilor, a regilor si a imparatilor, si veti da marturie despre Mine – zicea Mantuitorul – si se va intampla ca unii dintre voi sa fie dati la moarte, dar va spun voua: nici un par din capul vostru nu se va clinti, prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre.

\r\n

Adica spune ca vor muri si in acelasi timp zice ca nici un fir de par din capul vostru nu se va clinti, dar imediat parca da de inteles in ce sens, ce fel nici un fir de par din capul nostru. Zice:

\r\n

Prin rabdarea voastra veti dobandi sufletele voastre.

\r\n

[Sensul este de]: «nimic din sufletul vostru nu va pieri, nimic din ceea ce sunteti voi». Dar nici macar trupul, pentru ca trupul va invia. Trupul acesta care pare acum batjocorit si lovit, va invia, si va invia sub alta masura.

\r\n

Se ingroapa trup omenesc, trupesc, neduhovnicesc si invie trup duhovnicesc.

\r\n

Altfel, asa cum este diferenta dintre spic si bob, si parca nimic nu se mai aseamana intre vechiul, solitarul, plictisitorul bob de grau pe care il vezi, si frumusetea spicului in bataia vantului. Si asa au cunoscut si au inteles acesti sfinti, si asa a ramas sufletul lor neatins de puterea diavolului. N-a putut sa ceara diavolul: lasa-ma sa ma ating si de sufletul lor. Asa cum nu a putut sa ceara nici de la Iov. A putut sa ceara: lasa-ma sa ma ating putin de ceea ce are, lasa-ma sa ma ating putin de trupul lor, lasa-ma sa ma ating de… orice a putut ingadui Dumnezeu, dar de sufletul lor nu s-a atins. Si ca un fulger a iesit Iov din tot necazul acela, ca o pasare Phoenix l-a facut Dumnezeu, parca mai bogat, mai avut, cu mai multi copii, adica si pe cei ce ii avusese si i-a daruit si altii si a ajuns vestit pana la marginile pamantului, il stim si dincolo, in imparatia lui Dumnezeu. Si asa se intampla si cu acesti sfinti.

\r\n

Dar ziceam ca nu asupra acestei Evanghelii as vrea sa atrag atentia, ci asupraEvangheliei de la Utrenie, care si ea se straduieste sa prinda ceva din chipul duhovnicesc al sfintei Parascheva. Daca in cea de la Evanghelia din seara aceasta, acea a daruirii desavarsite, cea de la utrenie este Evanghelia de la Matei, a celor 10 fecioare, 5 intelepte si 5 nebune sau neintelepte. Si asupra a ce vrea sa atraga atentia Evanghelia [pentru] viata sfintei? Caci multe s-ar putea spune aicea. In primul rand ea cu adevarat a fost inteleapta, ea cu adevarat a fost dintre fecioarele cele intelepte. Si in primul rand as atrage atentia asupra fecioriei si curatiei ei. A fost cu adevarat fecioara si curata in viata aceasta.Dar, in al doilea rand si nu cred ca in cel din urma, as vrea sa atrag atentia asupra putinei vremi a vietii sale. A trait putin. N-a trecut de 25 de ani. Si [prin aceasta, Biserica] vrea sa ne spuna ca aceasta fata, aceasta fecioara pana la 25 de ani s-a pregatit desavarsit ca sa implineasca porunca lui Dumnezeu. Pana la 25 de ani! Iar noi sa nu pierdem vremea, ca nu stim nici ziua, nici ceasul in care va veni Fiul Omului! Aceasta intelegem din aceasta Evanghelie. Atrage atentia asupra faptului ca nu stim vremea si varsta si timpul la care Dumnezeu ne cheama sa ne infatisam in fata Lui sau ca ne cheama sa intram in camara de nunta si ca la ea, ca si trasatura duhovniceasca puternica a fost aceea ca nu a pierdut vremea, nu a pierdut timpul, nu a zis: «Lasa, acuma stau, lasa acum nu ma daruiesc cu desavarsire lui Dumnezeu, lasa acum, poate mai am timp!». Ci s-a daruit desavarsit de la inceput, de cand au putut sa mijeasca in mintea ei si in inima ei intelesurile acestea.

\r\n

Si, apropiindu-ne de aceasta Evanghelie, as vrea sa lamuresc sau cumva sa pun in inimile voastre, in mintea voastra un inteles al acestei pildei a celor 10 fecioare – nu al intregii pilde, nu o sa stam sa explicam intreaga pilda pentru ca e mult de spus, ci chiar numai asupra acestui lucru – asupra faptului ca nu este vreme de pierdut. As vrea sa pun in inimile voastre un inteles si un talc al acestei pilde, pentru ca sunt multi care se tulbura si zic: Pai, deci, pana la urma, daca talharul de pe cruce in ultima clipa s-a pocait si i-a parut rau si a plans inaintea lui Dumnezeu si iata, a mostenit imparatia cerurilor! Si sunt foarte, foarte multi dintre noi care se amagesc cu gandul ca: Acum imi vad de treburi, acum nu am timp de Dumnezeu, nu ma daruiesc decat in parte si putin, mi-e rusine sau mi-e frica sa ma daruiesc lui Dumnezeu cu totul, mi-e teama […] sa urmez calea lui Dumnezeu pana la capat, imi vine greu sa fac asta, dar poate o voi face o vreodata, si macar pe patul mortii ca si talharul. Si cu gandul acesta ne insotim multi, multi dintre noi. Si cu gandul acesta nu ne daruim decat mica parte din sufletul nostru lui Dumnezeu, chiar daca noi pe fata sau in serios suntem in biserica, suntem randuiti aici, toate le-am asezat, de forma suntem crestini, dar in forul interior, in forul nostru interior nu ne putem minti, si stim bine cand zicem asta, ne simtim toti in cuvantul acesta, ca lasam o parte din noi nelegata de Dumnezeu, sau nedaruita lui Dumnezeu si nedaruita poruncilor Lui, zicand ca: “Nu este vreme acum; chiar de tot, de tot sa ma daruiesc?, nu-i inca timpul!”.

\r\n

Despre aceasta, ca daruirea aceasta adusa lui Dumnezeu nu-ti va distruge si nu va desfiinta chipul tau, ci dimpotriva il va implini si il va infrumuseta, alta data o sa vorbim. Dar as vrea sa vedem din aceasta pilda ce folos avem. Ce folos sa trag. \r\nDaca va aduceti aminte zice acolo, in pilda aceasta ca: «si au stat acolo, in fata usii» si ne inchipuie pe noi. Sa stiti ca toti stam aicea, toti cei care stam in biserica stam in fata lui Dumnezeu asteptand venirea Mirelui, ori prin moarte, ori prin sfarsitul veacurilor. Ca prin moarte noi ne infatisam inaintea Mirelui Hristos. Si stam in fata usii, stiind ca in spate este Mirele, credem toti – nu? – ca toate credeau, toate cele 10 credeau ca va veni Mirele, ca va deschide usa si le va chema, si ne inchipuie pe noi, Biserica toata.Numai ca unii au aprins deja candela sufletului lor si fac poruncile lui Dumnezeu, si cred in Dumnezeu desavarsit si ard de dragul lui Dumnezeu, sau ard de setea de a face cuvantul lui Dumnezeu, ca asta este pana la urma candela, si probabil ca la toti candelele erau frumoase. Candela preinchipuie intr-un fel invatatura de credinta. Candela ne-a fost daruita de stramosi, de mosii tinand cu osardie sfanta marturisire, calea dreapta. Candelele noastre sunt frumoase, ale tuturor. Dumnezeu nu ne-a diferentiat dupa candele. Dar daca aceste candele pe care le avem sunt sau nu aprinse, de aici ne va diferentia. Si vedem o amanare sau o pierdere de vreme ale celor 5 fecioare neintelepte care nu si-au aprins candelele si care asteapta probabil ca si noi: «Lasa ca la sfarsit, in ultima clipa» si lucruri din acestea, si ganditi-va ce bine pune Dumnezeu si ce bine aseaza pilda aceasta, ca si noi zicem:«Lasa, pentru rugaciunile duhovnicului! Lasa, pentru rugaciunile fratilor, parintilor nostri, ne-or da ei din al lor si cumva ne-om mantui si noi!» Si lasi neaprinsa candela sufletului tau.

\r\n

Sau, poate, a doua varianta, pe care tot Dumnezeu o pune aici in pilda: «Voi fugi repede sa cumpar si eu, cum vor cumpara si ei». Ce inseamna sa cumperi: adica sa faci binele, sa faci poruncile lui Dumnezeu pana la urma, dar sa faci mai ales binele – porunca dragostei, care e milostivirea fata de aproapele tau, fata de toti, ca sa castigi untdelemnul de la Dumnezeu. Si tu daca dai, Dumnezeu iti da. Cum zice si Mantuitorul:

\r\n

Celor smeriti Dumnezeu le da har.

\r\n

Smerenia aceasta, darnicia aceasta, implinirea poruncilor lui Dumnezeu estedaruitoare de har.

\r\n

Si aceasta este a doua inselare a mintii noastre, ca zice … acelea – nu zice ca s-ar fi intors fara untdelemn, zice ca s-au intors cu untdelemn, dar Mirele nu le-a mai primit! Aici este aspru cuvantul. Aspru. Si pentru cei care asteapta ultima clipa a vietii si batranetile, ca atunci sa se pocaiasca, sa ia aminte! Si nu numai aceia. Ci si toti care tot amana de la o zi la alta nestiind clipa mortii, sa ia aminte, sa luam noi toti aminte, ca Dumnezeu nu i-a mai primit pe aceia, n-a mai socotit de aceeasi valoare untdelemnul unora  – acelora care din prima au aprins candela si au venit si au tinut-o aprinsa si s-au cait – cu a acelora care au fugit repede cand au auzit ca vine Mirele. Si cand auzim noi ca vine Mirele? Cum au auzit ca vine Mirele? Atunci cand de exemplu ne apuca bolile si suferintele si durerile si ne inconjoara ispitele mari si se apropie cu grabire moartea de noi! Si noi atunci ne intoarcem repede spre Dumnezeu, [cei] care, pana atunci, noi n-am prea stiut de El. \r\nSau stiiind toata invatatura, dar n-am prea vrut sa ne daruim cu totul. Si am stat de rautatile noastre, in lupta cu oamenii si cu aproapele, si cu averile noastre, si cu avutiile putine sau multe pe care le-am nadajduit, le-am asteptat, am cartit ca nu le avem, am cartit ca avem prea putin… cine stie cu ce ne putem trece vremea, si sunt destule cu care ne putem trece vremea. Si atunci cand ne inconjoara pericolul mortii si al celui din urma si Dumnezeu ne arata ca «Iata, in noaptea aceasta vei muri, nebune!» si atunci tu fugi repede sa faci, poate chiar apuci sa faci anumite lucruri, stiind oricum ca o sa pieri si macar atunci sa le faci lui Dumnezeu, dar s-ar putea ca atunci Dumnezeu sa nu ti le mai primeasca. E inspaimantator cuvantul acesta, dar asa este. S-ar putea ca Dumnezeu sa nu ti le mai primeasca, pentru ca ce valoare are darnicia aceea a ta cand stii ca vei muri? Oricum stii ca vei muri, nu? Mare valoare are darnicia ta si dragostea ta cand tu stii ca nu vei muri, sau poate vei muri peste 50 de ani, sau poate mai ai 30-40 ani de trait, ca poate cu avutia aceea ai putea sa faci cine stie cate lucruri cu care te ambitionai tu cu ele, dar uite ca dai o parte din ea si unuia, il ajuti si pe celalalt din putinul tau pe care il castigi pe luna, in loc sa, cine stie cu cata zgarcenie, sa strangi tu acolo si ai tot dreptul, dar din el sa dai putin si altora. Si asta pare nebunie in fata lumii. E mult mai valoroasa inaintea lui Dumnezeu aceasta darnicie, e mult mai puternica, e mult mai plina de credinta. Aceasta vadeste ca acel om crede in Dumnezeu si se increde in Dumnezeu de acuma, si Il asteapta pe Dumnezeu in orice clipa, si el vrea sa aiba legatura cu Dumnezeu in toate clipele vietii lui. El nu zice: «La sfarsit voi lasa si voi vedea atunci!» Ce valoare are atunci cand ai da toate, ca iti ceri iertare de la toti, cand [in timpul vietii ai gandit]: Dar de ce sa imi cer eu iertare, sa zica ca… sunt prost?  Ce, sa zica ca… m-a biruit?  Ce, sa zica ca… este adevarat ce sustine el si ce am sustinut eu nu e adevarat? Si.. pentru asemenea lucruri nu cerem noi iertare? Si in fata mortii este usor sa ceri pentru ca stii ca te infatisezi inaintea lui Dumnezeu. Cand esti in ultimele clipe nu vrei sa te duci neimpacat cu oamenii. Pai nu mai conteaza ca o sa zica, pentru ca eu am murit! Pai nu e mare lucru sa iti ceri iertare atunci [dar e bine sa o faci macar atunci, conteaza totusi foarte mult a nu se intelege ca atunci nu ar mai avea rost si a deznadajdui complet sau a merge pana la capat in pacat!, n.n.]. E mare lucru cand esti bine, esti sanatos, ai de toate.

\r\n

Oricum ar fi, viata asta e tot ca un somn fata de viata la care suntem chemati. Ioan Gura de Aur, marele sfant, spune clar ca «ce zicem noi ca murim, ca trecem de la viata la moarte cand murim?», ca zice ca «trecem de la viata, de la viata aceasta, la Viata! Si ce zic eu, zice el, ca trecem de la viata la Viata, ca viata aceasta fata de Viata aceea e ca un somn, ca trecem de la somn la Viata! Si ce zicem noi ca de la un somn, ca e ca o moarte fata de Viata aceea desavarsita, si sa zicem ca trecem de la moarte la Viata» zicea el. Si cu adevarat Mantuitorul preinchipuie viata aceasta, in pilda aceasta, cu un somn. Ca ele toate [fecioarele] au adormit asteptand pe Mantuitorul. Asteptandu-L.Deci pana la urma, oricum am lua-o, oricat de vie ar fi viata aceasta, fata de Viata la care ne cheama Dumnezeu, fata de viata ingereasca la care ne cheama, aceasta e un somn. Sa nu fie un somn al pacatului, sa fie un somn poate usor, subtire, grabnic trezitor, in care sa ne tinem parca tari si in fata acestor vremelnice vise de ispita si de patima care ne tot incearca.

\r\n

Si ma intorc din nou: sa nu ne ispitim cu gandul la talhar. Cum repede judecam si zicem: «A, pai talharul repede a zis o vorba si s-a mantuit!»Nu-i adevarat! Despre talhar o sa vorbim alta data si treptele pe care le-a urcat el poate in viata, ca sa ajunga sa spuna cuvantul acela acolo, au fost multe si din partea lui, n-a fost numai din partea lui Dumnezeu. Adica din partea lui o clipa, si dupa aia i-a daruit Dumnezeu o vesnicie. Si din partea lui a fost o osteneala mai lunga pana sa ajunga sa zica cuvantul acela. Osteneala pe care celalalt talhar nu a putut sa o duca.El a putut sa o duca ca sa poata sa ajunga sa zica: Doamne, iarta-ma! Si mediul in care a luptat el, si felul in care a luptat, noi nu stim. Poate o sa vorbim alta data. Si ne ispitim de gandul acesta: Voi fi si eu ca talharul! Nu! Sa stiti. Puneti mai bine in inima voastra cuvantul acesta al pildei fecioarelor neintelepte si ganditi-va ca pe acelea nu le-a mai primit! Nu ca nu aveau untdelemn. Nu mai era de valoarea aceea. Nu mai avea valoare, avea o valoare infinitezimala. E ca si cum ai zice: Fugi repede si adu-mi niste aur, daca ar fi aur de 5 carate. Adu aur si da-l Stapanului, sa intri cu El la nunta. Si celalalte aduc aur din cel de 24 de carate. Nu are ce cauta la nunta. E tot aur, e si aceea milostenie, dar nu e de valoarea celuilalt. De aceea din tineretile tale adu-ti aminte de Dumnezeul tau si cinsteste-L pe El, ca de mii de ori este mai valoros aurul ce-l aduci acum, cand ai de toate, cand iti merge bine, cand nu te doare nimic, decat acela cand incepe sa-ti mearga rau, cand incep sa te inconjoare necazurile, cand bolile dau peste tine si moartea te pandeste. Te va primi Dumnezeu si asa, poate te va asculta, te va milui, nu-Si intoarce Dumnezeu ochii de la tine, dar macar sa aveti cuvantul ca pe acestia ii va rasplati insutit si inmiit, iar pe aceia ii va milui, ii va ingadui, ii va primi cumva. Si acolo, cand vei fi dincolo vei zice: «De ce n-am facut mai mult?».

\r\n

Sfanta Eufimia, o sfanta mare a lui Dumnezeu, o mucenita, infatisandu-se cuiva [Cuviosului Paisie Aghioritul, n.n.) i-a spus, intreband acela: Acolo mai ai tu tristete? Si ea care a ajuns ca i se taiase mainile si picioarele ajunsese ca un trunchi asa a murit in mucenicie si chinurile ei, si cat a patimit – sa cititi viata ei – zice:

\r\n

Da, este o singura parere de rau a noastra, a sfintilor, sau a celor care trec dincolo si se mantuiesc, ca n-am facut mai mult, ca fata de cat am primit acolo am facut atat de putin.

\r\n

Aceasta sa nu ne fie noua! Adica aceasta sa fie cat mai mica, pentru ca cu cat aceasta e mai mare, este un iad, mai ales cand n-ai facut aproape nimic, este iadul. Dumnezeu sa ne ajute si sa ne intareasca!”

\r\n

Pr. Ciprian Negreanu

\r\n

www.cuvantul-ortodox.ro