Ioan Popa: „Ca iconar, trebuie să cunoşti smerenia”

Vă invităm să citiți un interviu foarte folositor sufletului cu pictorul Ioan Popa realizat de Claudiu Târziu pentru revista Formula AS în anul 2014.

Născut în 1976, la Aiud, Ioan Popa a urmat Liceul de Arte din Cluj-Napoca şi Uni­ver­sitatea Naţională de Arte din Bucureşti. A început să picteze mai mult din întâmplare. Întâi i-au descoperit talentul şi l-au încurajat măicuţele de la Mânăstirea Râmeţ, unde îşi petrecea vacanţele. Apoi, o profesoară din şcoala generală l-a îndemnat să meargă la un liceu de arte. Până la sfâr­şitul studiilor uni­versitare, s-a hotărât să lase pictura laică şi să de­vină iconar. Este felul în care cre­de că-şi poate înmulţi cel mai bine talantul.

A pictat mai multe biserici în Italia, Cipru şi România. Acum realizează un proiect icono­grafic excepţional, la Alba Iulia, într-o biserică ridi­cată parcă anume pentru a-i încerca măiestria artis­tică. Nu are reţete de-a gata, este mereu în căutare de soluţii şi de formule de exprimare a frumosului şi a dorului de Dumnezeu, per­manent pregătit să răspundă celor mai mari pro­vocări profesionale. Şi, până acum, i-a ieşit. Dar nu se mândreşte cu asta, pentru că este doar drumul său spre mântuire, în care e ajutat, din când în când, de Sus. De aceea, întâi se roagă, şi apoi pictează.

Icoana de pe caiet

– Orice carieră artistică începe cu o poveste. O clipă în care cineva din adâncul făpturii noastre ne îndeamnă să cântăm, să dansăm, să scriem sau să tragem linie pe-o foaie de caiet. Cum se transformă semnele acestea în împliniri? Cum devin liniile, de pildă, pictură?

– Reuşita depinde mult de cine şi cum receptează primele încercări ale cuiva de a comunica astfel. Dacă eşti încurajat şi îndrumat, atunci scoţi ce e mai bun în tine. Eu am avut această şansă. Sunt însă talente care rămân ascunse. Bine, părinţii mei nu au simţit chiar de la început ce pot şi nu m-au îndreptat pe calea asta. Nici chiar eu nu mă gândeam să urmez o carieră în arte, dar trăiam o mare bucurie de a desena. Spre no­rocul meu, am întâlnit alţi oameni care erau încântaţi de schiţele pe care le făceam şi care mi-au deschis ochii asupra devenirii mele.

– Care e cea mai veche amintire a dvs. legată de desen?

– Aveam vreo zece ani când maicile de la Mânăs­tirea Râmeţ, unde mergeam în vacanţe, m-au văzut desenând şi le-a plăcut. Mi-au dat atunci să schiţez icoana sfântului meu protector, pe un caiet de desen simplu, cu creioane colorate. Au fost mulţumite de ce am făcut. Pe urmă, am încercat să o fac şi în acuarelă. Nu era rău, dar îmi lipseau criteriile şi modelele. Totuşi, reuşeam să fac ceva, pentru că aveam de pe atunci o mare capacitate de a reproduce, poate mai mare decât puterea de creativitate. După ani şi ani, tot la Râmeţ, se picta biserica mare, de către maestrul Grigore Popescu. Dânsul mi-a permis să urc prima oară pe o schelă, doar ca să văd ce se întâmplă. Simt şi acum mirosul varului cu cânepă şi al culorilor din frescă. Şi retrăiesc emoţia de atunci. Nici nu visam, la acea vreme, să fac şi eu pictură murală, dar m-a mar­cat acest simplu fapt de a vedea de aproape cum se naşte o pictură pe un perete. Îi sunt recunoscător până azi pentru asta maestrului Popescu.

„Am ales să spun adevărul”

– Aţi început prin a desena un sfânt pe un caiet obişnuit şi aţi ajuns să pictaţi mari biserici. De ce aţi ales pictura bisericească?

– Mă simt mai acasă în pictura bisericească, pentru că am şi crescut într-un mediu de oameni credincioşi – am rude apropiate care sunt monahii şi monahi -, mi-am petrecut vacanţele la mânăstire, iar primele mele încercări mai serioase au fost tot pe icoană. Mai mult, am vrut ca arta să nu mă îndepărteze de credinţă, ci să mă ajute, să completeze efortul meu de a rămâne pe Cale. Un rol important în drumul pe care am apucat l-a jucat o măicuţă de la Robaia, unde mergeam în perioada liceului şi a facultăţii, mo­nahia Maria Jurj, care acum este într-o mânăs­tire din Franţa. Ea mi-a fost dascăl întru descope­rirea frumuseţii şi profunzimilor icoanei, dar şi pen­tru cunoaşterea literaturii patristice şi a vieţii biseri­ceşti autentice. În perioada cea mai sensibilă pentru un tânăr, în loc să experimentez tot felul de nebunii, stă­team de vorbă cu dânsa şi mă bucuram de tot ce aflam. În facultate, am făcut numai pictură laică şi grafică contemporană, pentru că aşa mi-au impus pro­fesorii. Pictam şi icoane, dar numai acasă. Exigenţele din facultate mi-au prins însă bine, căci am învăţat multe despre desen şi pictură în general, fie ea de şcoală veche sau nouă. Dar după ce am absolvit, am hotărât să fac numai icoană.

– Nu vă plăcea pictura laică?

– Ba da. Şi nici nu se putea altfel. Dacă eşti apre­ciat, promovat, ţi se spune că ai deja o exprimare per­sonală, sigur că te laşi sedus. Dar faptul că în şcoală se pune accentul pe unicitate, pe partea individuală şi specifică a fiecărui artist, nu te ajută deloc în icono­grafie, dimpotrivă, îţi umflă ego-ul. Iar ca iconar, tre­buie să cunoşti smerenia. Totuşi, sfătuit de oameni maturi duhovniceşte, mi-am dat seama că pot evolua şi pe direcţia asta până la un punct, dar nu voi ajunge în profunzimea lucrurilor.

– Pictura bisericească nu vă limitează cumva? Nu aspiraţi la aprecieri şi din partea iubitorilor de frumos care nu preţuiesc, în mod special, icoanele şi arta murală?

– În privinţa gloriei pe care o caută orice artist, e o problemă de alegere. Eu am ales să mărturisesc ade­vărul. Şi asta mă împlineşte. Aş fi putut avea succes în arta laică şi să nu mă simt împlinit. Fiecare se gân­deşte cum îşi investeşte mai bine talantul, dar, dacă eşti conştient de cuvântul Evangheliei, trebuie să te raportezi la Hristos şi la Împărăţia Veşnică, şi atunci îţi asumi şi această dimensiune mărturisitoare. Cred că dacă aş fi optat pentru pictura laică, nu aş fi împlinit-o atât de mult pe cât o fac acum, şi nu ar fi folosit atât de mult celorlalţi ce-aş fi făcut.

„Dacă te pregăteşti cu post şi rugăciune, te cutremuri când începi o icoană”

– Pictura murală din biserici îţi impune o anumită conduită morală şi spirituală, ca la icoană, ori ţine exclusiv de meşteşug şi de talent?

– Am cunoscut mulţi pictori de biserici foarte ta­lentaţi, care aveau în schimb o viaţă duhovnicească ne­îngrijită. Şi mă minunam, căci făceau, într-adevăr, nişte lucruri… fără duh. Trebuie să ai răgaz şi timp pentru a simţi cum anume să pictezi. Şi foarte mult contează ca pictura ta să fie plăcută de un părinte du­hovnicesc, chiar dacă nu are studii şi nu a văzut multe, pentru că el vede dincolo de culori, vede duhul picturii, care e transmis şi altor cre­dincioşi. Acel duh care te face să plângi în faţa unor icoane, pe când în faţa al­tora n-ai nicio tresărire.

Mi-am dat seama că, îngri­jindu-mă de viaţa mea du­hovnicească, mă apropii cu mai multă delicateţe şi dra­goste de o icoană şi altfel reuşesc să o realizez. Dacă te pregăteşti cum se cuvine, cu post şi rugăciune, te şi cu­tremuri când începi o icoa­nă. O pictezi, de exem­plu, pe Maica Domnului, şi te rogi să ţi se dea de Sus ce lumină să-i pui în ochi, cum să-i conturezi gura, ce fel de expresie să-i aşezi pe chip. Dacă eşti curăţit sufle­teşte, te inundă dragostea de Dumnezeu şi de oameni. Altfel, este mare pericolul căderii în mândrie: să crezi că ţi se datorează totul, să nu iei în considerare talantul pe care ţi l-a dat Dumnezeu la naştere şi ajutorul de Sus pe care îl primeşti constant.

– Cum se naşte o icoană? Mai întâi o visezi, ori se dezvăluie, puţin câte puţin, în timpul pictării, ca sub revelaţie?

– În general, se folosesc modele, se apelează la tra­diţie. Dar în tablouri şi în arta laică e căutare perso­nală. Aici, nu. Bineînţeles, cu cât ştii mai mult, ai o arhivă mai consistentă de modele şi o experienţă de pictură mai mare, alegi varianta care ţi-e cea mai dra­gă, care vorbeşte şi despre tine şi la care poţi avea o contribuţie, fără să strici tradiţia. De pildă, am vreo 300 de imagini cu icoane ale Sf. Nicolae, care e foarte popular. Din toate acestea, un model îmi place cel mai mult şi plec de la el. Nu îl copiez, dar mă sprijin pe mo­delul consacrat, pentru a pune şi de la mine câte puţin. De aici apare diversitatea de reprezentări ale unui sfânt şi chiar ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului.

Perioada italiană

– Când s-a produs apropierea dvs. de pictura mu­rală?

– După ce am terminat Academia de Arte Frumoa­se, am pictat un an de zile numai icoane. Aveam ne­voie de relaxare, de linişte, ca să văd încotro mă în­drept. O variantă era aceea de a urma parcursul pentru autorizarea ca pictor bisericesc. Numai că acesta este prea lung şi nu ţine cont de înzestrarea fiecăruia, anu­me că o persoană poate să treacă mai repede prin toate etapele. Trebuia să-mi aleg un maestru, la care să uce­nicesc câţiva ani, pe şantiere, să dau examen la Pa­triar­hie şi, într-un final, să fiu autorizat să pictez bise­rici de unul singur. E un proces greoi şi rigid. Eu pot să fac lucrurile mult mai repede. Aşa încât am plecat în sudul Italiei, într-o zonă încă marcată puternic de Bizanţ, la Bari, unde preoţi catolici, cu biserici mai vechi sau mai noi, voiau să le înveşmânteze în culoare după erminia bizantină, pe care au avut-o şi ei în pri­mul mileniu. Am descoperit un Bizanţ extraordinar de bine conservat, şi în Sicilia, şi în regiunea Bari, dar şi la Roma, mai târziu. Am cercetat formulele de pictură specifice acestor locuri şi am învăţat multe, ca artist. Nu m-am dus acolo cu stilul românesc sau grecesc pe care să le impun, ci m-am adaptat unui stil local, dar bizantin, în esenţă.

Am stat aproape cinci ani în Italia, până prin 2005. Mergeam, lucram, reveneam în ţară pentru scurt timp, iarăşi mai luam o lucrare acolo, şi tot aşa. A fost o provocare pentru mine, ca muralist. Am avut şi un dialog foarte bun cu preoţii de acolo, mari iubitori de artă, civilizaţi, respectuoşi, relaxaţi, şi care nu căutau să-mi forţeze mâna în nicio privinţă. Eu eram cel precaut, simţind că trebuie să fiu atent la şcoala veche, pentru ca uşor, uşor, să încep să mă exprim personal. Aşa încât, aş spune că am făcut uce­nicie de unul singur, fără maestru.

Într-o pauză de Italia, am ajuns în Cipru, pe filiera Mănăstirii Vatopedu. Mulţi călugări de la Vatopedu sunt ciprioţi şi văzuseră ce am făcut în Italia. Le-a plă­cut şi m-au rugat să pictez şi la Limassol, în Cipru, unde era episcop PS Atanasie, provenit din Vatopedu. Acolo am pictat catedrala, ceea ce în România nu mi s-ar fi permis, decât după foarte mult timp de ucenicie. În schimb, după şapte luni am revenit în ţară, deranjat de felul în care eram tratat: ca un prestator de servicii, care e obligat să facă orice îi spune cel care plăteşte şi ca un ortodox de mâna a doua. M-am întors apoi la cato­licii din Italia, care se purtau mult mai bine. Toate aceste experienţe ne-au format, şi mie, şi soţiei mele, Camelia, care mă asistă, un stil propriu, ne-au lărgit viziunea şi ne-au dat o mare capacitate de adaptare la orice spaţiu, în funcţie de duhul locului, de construc­ţie, de arhitectură, de vechime.

– V-a fost recunoscută în ţară experienţa din străinătate?

– Deloc, şi nici nu va fi. Motiv pentru care, acum doi ani, am fost silit să dau examenul pentru pictor bisericesc la Patriarhie. Dar, oricât de talentat şi de riguros ai fi, sistemul nu-ţi dă calificativul maxim, ca să nu poţi picta biserici din oraş decât după ce ai pictat un mare număr de biserici de prin sate. Se pune accen­tul pe cantitate, nu pe calitate. Promovezi greu, aşa că ajungi să pictezi într-un oraş abia pe la vârsta de 50 de ani, eventual. La ce categorie mi s-a dat, pot picta, girat de un pictor cu categorie mai mare, numai în sate mici.

„Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Alba Iulia este cea mai mare provocare de până acum”

– Şi totuşi, pictaţi şi în oraşe, şi încă în biserici mari şi vestite prin frumuseţea lor.

– Da, pentru că am avut o conjunctură favorizan­tă… Am pictat mai întâi bisericuţa din curtea Spitalului „Grigore Alexandrescu”, din Bucureşti. Cei de la Co­misia de Pictură de la Patriarhie au văzut ce fac acolo şi n-au avut ce să-mi reproşeze, dar mi-au cerut să res­pect regulile. Atunci mi-am luat familia şi am plecat, din nou, la Roma. Am revenit în ţară după o vre­me, pentru că simt că aici este locul meu şi pentru că lucrul cu catolicii cerea, finalmente, şi unele com­promisuri, anumite formulări de un alt tip, care îmi afectau măr­turisirea ortodoxă. După aceea am pictat biserica Mâ­năstirii Afteia, de lângă Sebeş, pentru care mi-a dat binecuvântare episcopul locului de atunci, ÎPS Andrei Andreicuţ. Acum pictez o biserică în Alba Iulia, care însă e pe o proprietate privată şi ctitorul o face cum vrea, până când o va dona Episcopiei.

– Este vorba despre biserica „Sfântul Ioan Bo­tezătorul”, păstorită de părintele profesor Jan Nico­lae, pe care l-am prezentat recent cititorilor noştri, într-un interviu.

– Da, după Afteia, mi s-a propus să lucrez cu picto­rul Sorin Dumitrescu, la pictarea acestei noi biserici din Alba Iulia. Ştiam că e un proiect greu, de durată, care presupune un sacrificiu pentru familie, pentru că mă ţine departe de casă mult timp. Şi că a lucra cu maestrul Sorin Dumitrescu nu este lesne, pentru că dânsul este o personalitate dominatoare, care te stri­veşte dacă nu eşti capabil să-i rezişti, fără să intri în conflict cu el. Mi-a plăcut însă provocarea. Întâi, pen­tru că este o construcţie neobişnuită, făcută după un proiect al unui renumit arhitect, Dorin Ştefan, care ne­cesită soluţii ingenioase şi din partea pictorului. Am lu­crat cu dl. Sorin Dumitrescu timp de şase luni, în ate­lierul său de la Cugir.

Am făcut mare parte din proiect cu un discurs, într-adevăr, spectaculos, ba chiar copleşitor. Am făcut şi câteva desene la scara unu la unu. A fost o experienţă interesantă, mai ales că la noi se cam sare, de obicei, peste etapa de proiec­tare pe hârtie, de elaborare şi articulare a unei viziuni. Am ajuns şi la transpunerea pe perete a unor scene, ca să vedem cum se comportă. A­bordarea noastră a plăcut fi­nanţatorului şi părintelui Jan Nicolae, şi am semnat con­trac­tul. Dar până la urmă, maestrul Dumitrescu a renun­ţat, fără să spună exact de ce. În opinia mea, nu exista niciun motiv serios.

„Când pictez o biserică, mă gândesc cum aş vrea să simt Sfânta Liturghie în ea”

– Cum aţi ajuns, în cele din urmă, să pictaţi singur biserica din Alba Iulia?

– Credeam că s-a sfârşit cu această lucrare, pentru că în contractul d-lui Sorin Du­mi­trescu eram şi eu asociat. Dar ctitorul şi părintele mi-au propus să continuu singur, pentru că lucrasem la proiect şi ştiam ce era de făcut. Sorin Dumitrescu m-a somat să nu iau nimic din „proiectul lui”, deşi nu era doar al dânsului, pusesem şi eu priceperea, efor­tul şi răbdarea mea în el. Însă nu voiam să mi-l fac po­triv­nic. Aşa că am ezitat mult, m-am rugat, am cerut sfat unor duhovnici şi, până la ur­mă, am hotărât să fac un pro­iect iconografic nou. Acum este gata cam optezeci la sută din pictură, iar până de Paşti, anul viitor, sper să fie totul completat cu icoane, catape­teasmă, candelabru, strane, paviment, iar biserica să fie sfinţită. Mă voi ocupa şi de partea de mobilier şi de restul decoraţiunilor, pentru a da unitate stilistică.

– Pictura bisericii este foarte frumoasă, dar toto­dată şi foarte îndrăzneaţă. Scenele biblice sunt redate foarte mari. De ce aţi optat pentru această manieră mo­numentală?

– Spaţiul m-a obligat la asta. Sunt pereţi lungi, înalţi, drepţi, fără ferestre, doar sub acoperiş există un luminator, care trebuiau acoperiţi fără să devină obositori sau apăsă­tori. Am avut, de asemenea, în minte, ce-aş vrea să simt la o Sfântă Liturghie, celebrată în biserică. La atmosfera din­tr-o biserică, pictura contri­buie în mare măsură. Acest gând mă călăuzeşte de fiecare dată când pictez o biserică. Pentru că eu, unul, sunt ex­trem de deranjat de o pictură proastă: mă face neatent la slujbă şi nu mă poartă în ru­gă­ciune.

– Nu v-aţi temut că pic­tura aceasta origi­nală, aşter­nută pe pereţii unei biserici, îndrăz­neaţă şi ca arhitec­tură, s-ar putea să nu ajun­gă la înţelegerea şi inima cre­dincioşilor de aici, obişnuiţi cu o pictură mai simplă?

– Ba da, dar asta mi s-a întâmplat şi în cazul altor lu­crări şi am căutat o rezolvare. În Italia, de pildă, am cerut părerea unor bătrâni enoriaşi, chiar în timp ce pic­tam, ca să mă asigur că sunt pe drumul bun. Erau bătrâni care prinseseră icoanele vechi bizantine, scoa­se în procesiuni, şi care s-au bucurat mult să le recu­noas­că în iconografia mea. Cea mai mare satisfacţie am avut-o la o slujbă de seară, când am văzut o femeie în vârstă închinându-se la o imagine de pe perete şi sărutând-o. Înseamnă că ei simţeau pictura mea ca pe o fereastră către lumea spirituală, aşa cum şi trebuie să fie. Şi am fost fericit.

Acelaşi lucru l-am încercat şi aici. Rămas singur, după plecarea d-lui Sorin Dumitrescu, am făcut un sondaj de opinie discret. Şi cred că am reuşit să fac un veşmânt al bisericii plăcut, sub raport cromatic, impresionant ca dimensiune şi totodată inovativ, ca mesaj, la care vor rezona şi credincioşii simpli, care vor intra în sfântul lăcaş, şi artiştii sau intelectualii cei mai pretenţioşi. Am această convingere, pentru că deja pictura a fost văzută de oameni de tot felul, iar reacţiile au fost entuziaste.

Sursa: Formula AS | IOAN POPA – „Ca iconar, trebuie să cunoşti smerenia”
Realizat de: Claudiu Târziu

www.ortodoxiatinerilor.ro