La prima moarte

frunza

\r\n

Scriu acest text ca pe o mărturisire, poate aceste cuvinte vor folosi cuiva. Scriu cu încredințarea că înțelegerea mea asupra evenimentelor din aceste zile este nedeplină; nu îmi propun să ofer răspunsuri, ci să împărtășesc o experiență, cu nădejdea că poartă în ea înțelesuri mai puțin rostite în aceste zile, dar poate tocmai de aceea necesare de a fi aduse în spațiul public.

\r\n

\r\n

La evenimentele din decembrie ’89 am fost în stradă și îmi sunt vii în minte acele zile. În ziua de 22 am ieșit încă de dimineață, alăturându-mă coloanei care venea dinspre platorma industrială de est a Craiovei. Treptat, în piața din centru și pe străzile din jur era o mulțime de oameni, om lângă om, nu te mai puteai mișca. Tensiunea devenise aproape palpabilă. Spre prânz, după ce s-a anunțat fuga lui Ceaușescu cu elicopterul, a fost o dezlănțuire de nedescris. Cineva striga ceva, o lozincă. O auzeam, ne reprezenta, și o strigam cu toții. La un moment dat, a început să se strige: „La moarte! La moarte!”. Strigam toți. Atunci, o colegă de lângă mine a zis: „Sună sinistru!”. Am luat aminte și da, așa era. M-am oprit din strigat cu un sentiment pe care nu-l mai trăisem și nu-l pot descrie. Și astăzi îmi este rușine pentru acele cuvinte.

\r\n

Am citit undeva că atunci când personalul medical comunică decesul unei persoane cuiva din familie, este pregătit să comunice într-un anumit fel și, mai ales, să accepte orice fel de manifestare a celui care primește vestea. În special atunci când familia este nepregătită, decesul nesurvenind în urma unei boli, ci prin moarte năprasnică, o astfel de veste este atât de greu de purtat încât, nu de puține ori, cei care o primesc încep să izbească cu pumnii sau cu picioarele în orice nimeresc: în pereți, în medic, în mobilă, în orice. Este o durere cumplită care nu poate fi stăpânită și izbucnește în afară.

\r\n

Am încercat să înțeleg ce s-a întâmplat în aceste zile și cum de s-a ajuns la o situație atât de ciudată, încât mii de oameni, mișcați de compasiune față de tinerii morți și răniți în încendiul dintr-un club și apoi cuprinși de furie pe sistemul care întreține corupția și, indirect, favorizează astfel de situații, să strige că-l vor „jos” pe patriarh. Din știri am înțeles că filmul evenimentelor care implică Biserica a fost acesta: în noaptea incendiului, după încheierea operațiunilor de salvare, a avut loc și prima rugăciune pentru sufletul celor adormiți, pentru cei răniți și cu certitudine pentru familiile lor, rugăciuni făcute de preotul militar Vasile Bîrlean, care a însoțit pompierii[1].

\r\n

A doua zi dimineața, părintele patriarh a avut un cuvânt de compasiune și alinare sufletească pentru victimele din spitale și familiile lor și a celor decedați, a îndemnat parohiile să ajute spiritual şi material familiile îndoliate şi familiile celor aflaţi în spitale și a reînnoit apelul pentru donare de sânge spre salvarea vieţii celor din spitale, întrucât Biserica avea deja în desfășurare campania de donare de sânge „Donează sânge, salvează o viață!”[2]. Aflase, așadar, a fost mișcat de proporția nenorocirii și a scris acel cuvânt[3]. Duminică, pe site-ul basilica.ro se află primele știri cu rugăciuni făcute în țară pentru victimele de la Colectiv[4], iar luni apare o dezmințire față de informația că un preot anonim a făcut o asociere între accident și sărbătoarea de Halloween[5]. Tot luni încep să apară mesaje de compasiune din partea patriarhului ecumenic[6], patriarhii Bulgariei[7] și Serbiei[8] și mesaje de rugăciune și solidaritate din țară.

\r\n

Zilele de sâmbătă, duminică și luni au fost încărcate de mare tensiune și oamenii își manifestau indignarea, până la furie, căutând vinovați, atât în discuțiile dintre ei, cât și la televiziuni și online. În acest context, în timpul unei transmisiuni directe cu relatări de la locul tragediei sau de la spital, cineva din studioul unei televiziuni a întrebat: „Dar preoții, unde sunt preoții?”. Răspunsul a fost în genul: „Preoți nu sunt, n-am văzut niciunul!”. Se pare că de aici s-a pornit o diatribă împotriva preoților, preluată în întreaga mass media și online cu o repeziciune inexplicabilă.

\r\n

Scriu aceste cuvinte pentru că vreau să îi spun unui tânăr care este furios pe Biserică/patriarh două lucruri.

\r\n

Primul este în legătură cu moartea, cel de-al doilea, cu furia.

\r\n

Tu crezi că ești îndreptățit să fii furios pentru că patriarhul, sau preoții, nu au fost la locul în care s-a petrecut tragedia. Cu câțiva ani în urmă a fost un accident la o maternitate din București în care au murit câțiva nou-născuți și alții au fost răniți. Cine ar putea descrie în cuvinte durerea și suferința acelor familii? Și atunci acel accident a mișcat întreaga țară și nimeni nu s-a gândit să întrebe „unde sunt preoții?”. Dacă vei vrea să cercetezi cu adevărat vei afla ce a făcut preotul de spital și preotul din fiecare parohie de care aparțineau acele familii. Tot în urmă cu ceva timp a fost o altă tragedie colectivă de care îmi amintesc, un autocar răsturnat în Muntenegru. Și atunci a fost mișcată o țară întreagă, dar nimeni nu a strigat „de ce nu se duc preoții la locul accidentului?” sau „se roagă cineva pentru ei?”. Și câte tragedii nu sunt! Și nu au strigat asta pentru că cei care purtau suferința erau maturi. Nu împotriva preoților și-ar fi îndreptat ei durerea.

\r\n

Tu ești tânăr, ești poate la prima moarte cu care te confrunți. Se putea întâmpla să fii tu acolo. Acum ai înțeles, fie și pentru câteva clipe, cât de ușor se poate muri și ai înțeles că și tu mori. Ai înțeles, mai adânc, moartea. Și nu poți să o accepți. Este firesc să nu o accepți, sensul vieții este viața veșnică, nu moartea. Această neacceptare poate lua multe forme, dar toate sunt căi de a fugi de moarte. Cel mai adesea prima formă pe care o ia este furia, mânia. Cu cât cel care a murit îți este mai apropiat, cu atât mai adânc înțelegi moartea și cu atât mai mare este furia. Această furie trebuie să se reverse undeva. Pentru un om care îl caută pe Dumnezeu, această furie se aruncă înspre Dumnezeu și El o primește și încet, o transformă, o curăță, o face puterea prin care se lucrează în tine metanoia (schimbarea minții), ieșirea din moarte spre adevărata viață, zoi[9]. Pentru un om care nu a ajuns la maturitatea credinței, această furie se revarsă fie în el însuși, și atunci se autodistruge, fie în afară, și izbește în alții.

\r\n

Acest lucru este cunoscut de cei care au trecut prin asta. De multe ori tinerii își rănesc părinții folosind cuvinte tăioase sau chiar grele. Părinții primesc aceasta, nu pentru că fiii lor au dreptate, ci pentru că sunt părinți! Acum, în furia ta, ai ieșit în stradă și vrei să schimbi un sistem corupt. Este un bun mod în care îți poți canaliza furia. Să-ți ajute Dumnezeu! Scriu pentru că îmi este teamă că nu vei reuși, fiindcă am experiența anilor ’90, ’91, ’92. Îmi amintesc entuziasmul acelor ani și cum, încet, încet, dar sigur, toate așteptările noastre au fost deturnate, risipite, înăbușite. Nu sunt un om sceptic, îți spun doar să iei aminte. Furia ta, atunci când se alătură furiei colective, este folosită de alții. Aproape întotdeauna se propun ținte false asupra cărora să se canalizeze furia. Nu scriu pentru că o țintă falsă a acestor zile este Biserica, întrucât Biserica a făcut față de-alungul timpului multor evenimente cu mult mai grele, ci pentru a oferi un criteriu de evaluare a binelui sau răului într-un amalgam de evenimente ce par fără direcție. Iar acest criteriu este finalitatea: binele este ceea ce zidește, răul este ceea ce dezbină.

\r\n

Este prezența ierarhului/preotului la locul accidentului un criteriu de judecată obiectiv? Nici chiar sub imperiul emoției, fie ea tristețe, furie sau mâhnire, nu se naște o întrebare de genul „a venit X să sufere alături de mine?”. Dacă un ierarh/preot nu vine la locul accidentului, aceasta nu înseamnă că nu simte mâhnire, compătimire pentru victime sau pentru familie, ci, cred eu, un ierarh/preot a purtat deja și poartă multe morți. Și personale, și pe cele ale apropiaților, și colective. Aceasta nu înseamnă că este insensibil la o nouă tragedie. Odată, un preot în etate de 62 de ani, care slujise poate peste o mie de înmormântări, venind de la o înmormântare mi-a spus plângând că nu-i iese din minte imaginea cu copilul de 7 ani care s-a prins cu mâinile de sicriul tatălui său și nu-i mai dădea drumul. Ierarhul/preotul a interiorizat suferința morții, iar fiecare nouă moarte se adaugă acestei interiorizări, o adâncește. Preoții slujesc toate cele rânduite pentru cei bolnavi, pentru cei morți și sunt umărul pe care plâng familiile îndurerate.

\r\n

Îți spun lucrurile acestea pentru ca să înțelegi că dacă întrebarea „unde sunt preoții?” ar fi venit din revolta personală sinceră, atunci ar fi primit un răspuns și lucrurile ar fi mers mai departe. Dar nu s-a întâmplat așa. Această întrebare/răspuns a fost lansată și preluată cu o viteză uimitoare atunci când toată tensiunea era concentrată în a identifica vinovați. În acest context, al vinovățiilor, a fost adusă în prim plan prezența preoților. Și, evident, „lipsa” lor a devenit vinovăție, astfel încât de aici nu a fost decât un pas pentru a introduce Biserica drept obiect al revoltei. Dacă mai este nevoie, întreabă-te cum de nu a fost văzut preotul militar care fost acolo, în reverendă (adică putea fi recunoscut).

\r\n

Vei spune, poate, că nu are importanță cum s-a lansat tema, ea este reală, iar instituția bisericească este coruptă și profitoare a unui sistem corupt, de aceea ești îndreptățit să strigi „Jos patriarhul!”. Dar tema astfel lansată urmărește o soluție, astfel încât să o putem considera reală? Efectul ei îl trăim deja: s-a creat o dezbinare între cei care vor o schimbare a modului de implicare a Bisericii în societate și cei care percep „Jos patriarhul!” ca pe o amenințare la adresa Bisericii. Un ierarh nu poate fi dat „jos”, decât de către Sfântul Sinod și doar pentru erezie. El nu e „sus”. El e Părinte duhovnicesc. Gândește-te la părinții tăi naturali, poți să-i dai „jos” și să-i schimbi cu alții? Multe neînțelegeri în legătură cu modul în care îi privim pe preoți și ierarhi decurg din faptul că nu ne raportăm pe noi înșine la Biserică precum la familia noastră duhovnicească.\r\n\r\nBiserica Ortodoxă, după perioada de excepție a apostolatului și prigoanelor, a devenit, în veacul al IV-lea, o Biserică de masă și, în consecință, s-a manifestat în lume așa după cum era societatea respectivă, pentru că noi suntem și în Biserică și în societate. De aceea pentru mulți oameni Biserica este percepută doar prin cele care „se văd” și consecințele acestei percepții sunt complexe, până la a denatura mesajul a ceea ce este Biserica pentru credincios și în societate. Nu îmi propun să deschid aici discuția despre prezența Bisericii în societate, pentru că este prea amplă, dar reperele acestei problematici se bazează pe înțelegerea constituirii „familiilor” duhovnicești pe diferitele niveluri ierarhice, începând cu parohia. Fundamentul problemei, însă, este cu mult mai important și acesta este înțelegerea menirii Bisericii în lume.\r\n\r\nBiserica are menirea de a schimba persoana, este „laboratorul sfințeniei” pentru tine. Dacă tu ești exterior Bisericii, toate cele pe care ți le oferă sunt exterioare, iar vindecarea acestei cauze nu poate proveni decât prin angajarea în lucrare lăuntrică.\r\n\r\nÎn decursul timpului, lucrarea tainică a Bisericii asupra persoanei, fiind cu deosebire grea, a atins împliniri vizibile în excepțiile ei, sfinții. Oamenii obișnuiți, care trăiesc exterior, potrivit „omului cel dinafară”, nu pot purta durerea existențială a ființării fără Dumnezeu și atunci deviază căutarea lăuntrică a Lui în forme exterioare ale „lumii acesteia”. Aceste forme sunt esența a ceea ce numim „păcat”, tocmai datorită finalității lor. Aparent, ele îți împlinesc viața, dar împlinesc viața ego-ului, a omului celui dinafară, care trăiește în realitatea acestei lumi și care nu poate pătrunde în realitatea lumii de dincolo. La moarte, ego-ul moare, dispare. De aceea omul cel dinafară are această spaimă de moarte, pentru că înțelege înțelesul, înțelege că moare.\r\n\r\nExistă două căi, aparent opuse, prin care deviem căutarea lăuntrică a lui Dumnezeu care duce la învierea omului celui dinlăuntru și pătrunderea în viața veșnică. Aceste căi sunt arătate de Hristos în parabola Fiului risipitor: calea fiului risipitor și calea fiului cel mare.\r\n\r\nTu ai ales calea fiului risipitor, ai ales să-ți iei partea de avere (timpul vieții în această lume, sănătatea, darurile personale) și să te bucuri de viața lumii acesteia.\r\n\r\nFiul cel mare a ales să slujească lui Dumnezeu, în slujirile cele din afară, cele ale vieții acesteia. Astfel s-a ajuns ca forma sau simbolul sau canoanele să capete o vizibilitate mai mare, pentru că este mai ușor accesibilă și liniștește omul cel dinafară/ego-ul că împlinește cele ce este dator să le împlinească.\r\n\r\nTu îl numești pe fiul cel mare habotnic, el te numește pe tine rătăcit sau necredincios. Nu ești de-al lui, nu împlinești formele și el nu are capacitatea să vadă în adâncul tău chipul lui Dumnezeu. El rătăcește în forme, simboluri și canoane, tu rătăcești în plăcerile vieții acesteia. Însă Tatăl, ca un Bun Părinte, vă așteaptă pe amândoi să vă întoarceți din rătăcire și să intrați în casa Lui.\r\n\r\nRăul, sub orice formă îl întâlnim, rezidă în rătăcirile noastre înafară. Noi nu putem vindeca răul celuilalt, dar putem pune limite manifestării lui, în măsura în care ne implicăm și, mai ales, în măsura în care începem să vindecăm răul nostru, propriile noastre rătăciri.\r\n\r\nSpuneam că îți scriu despre moarte și furie. Furia pe care o simte omul cel dinafară/ego-ul față de propria sa moarte este puterea pe care ți-a dat-o Dumnezeu ca să Îl cauți până Îl găsești, căci la El este viața veșnică. Acesta este înțelesul cuvintelor lui Hristos că „Împărăția Cerurilor se ia cu asalt”. Moartea tinerilor de la clubul Colectiv a trezit o generație, dar ia aminte să nu se irosească în deșert furia ta, căci „ziua în care vei ceda este ziua în care vei muri”!.

\r\n

Monahia Emilia Nistoroiu

\r\n

http://ortodoxiatinerilor.ro/

\r\n\r\n\r\n


\r\n

\r\nNOTE\r\n[1] http://m.evz.ro/noaptea-ingerilor-marturia-duhovnicului-care-a-rostit-primele-rugaciuni-la-capataiul-mortilor-de-la-colectiv-parintele-vasile-pompierii-plangeau-langa-trupurile-arse-a-cincea-zi-de-doliu-exclusiv-premium.html\r\n\r\n[2] http://basilica.ro/doneaza-sange-salveaza-o-viaa–106330.html\r\n\r\n[3] http://basilica.ro/mesaj-de-compasiune-si-apel-la-solidaritate-in-urma-incendiului-de-la-clubul-colectiv-din-capitala-110271.html\r\n\r\n[4] http://basilica.ro/rugaciune-in-catedrala-mitropolitana-din-cluj-napoca-pentru-tinerii-mori-in-incendiul-din-bucuresti-110287.html\r\n\r\n[5] http://basilica.ro/o-dezinformare-iresponsabila-intr-un-moment-tragic-110299.html\r\n\r\n[6] http://basilica.ro/mesaj-de-compasiune-din-partea-patriarhului-ecumenic-bartolomeu-110317.html\r\n\r\n[7] http://basilica.ro/mesaj-de-condoleante-din-partea-patriarhului-neofit-al-bulgariei-110323.html\r\n\r\n[8] http://basilica.ro/mesaj-de-condoleante-din-partea-patriarhului-serbiei-irineu-110326.html\r\n\r\n[9] În limba greacă există două cuvinte pentru a numi viața: bios, care indică viața pe care o trăim atât timp cât prevalează în noi „omul cel dinafară” și zoi, care indică viața veșnică la care suntem chemați să participăm și care are loc prin învierea „omului cel dinlăuntru”, cu harul Duhului Sfânt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *