“LAZARII VEACULUI ACESTUIA” și IADUL CONȘTIINȚEI

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în duminica pomenirii şi amintirii parabolei  bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, vestita parabolă. Singura Evanghelie în care se află această parabolă este la Luca; alături de parabola fiului risipitor şi a altor câteva, Luca adăposteşte în Evanghelia sa aceste minunate cuvinte ale Mântuitorului, fiecare dintre aceste parabole fiind un adevărat balsam tămăduitor pentru suflet.

Poate ne putem întreba, în legătură cu parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ce poate fi tămăduitor şi liniştitor în această pildă? Pentru că îl vedem pe bogat în adâncul iadului, muncindu-se în văpaia aceea şi strigând și neprimind ceea ce doreşte, ce poate fi odihnitor în aceasta? Dar să ştiţi că e una dintre pildele cele mai odihnitoare ale sufletului. De ce? În primul rând e trezitoare spre pocăinţă şi spre trăirea poruncilor lui Dumnezeu, dar e odihnitoare şi pentru că vedem dragostea lui Dumnezeu fără de sfârşit. Poate vă miră cuvântul acesta, cum că aici se vede dragostea lui Dumnezeu fără sfârşit. Da, se vede. În primul şi în primul rând, Mântuitorul ne înfăţişează o întâmplare în care acest bogat nu are nicio îndreptăţire în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeu, când vorbeşte despre cea de-a Doua Venire, despre Înfricoşătoarea Judecată, zice: Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc – şi, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur: ce puţin cere Dumnezeu! Cere doar să-i dai ceva de băut, atât! Nu cea mai aleasă băutură, că El este Hristos, ci ceva de băut, apă, cea mai fără de preţ băutură. Nu zice Dumnezeu că trebuia să primească, identificându-se cu omul flămând, masa cea mai aleasă şi bucatele cele mai bune, ci orice, ceva de mâncare. Şi gol eram şi M-aţi îmbrăcat – Dumnezeu nu cere să fie îmbrăcat în porfiră şi vison, ca acest bogat din pildă, ci doar să primească o haină, ca una pe care tu de multe ori o arunci prin casă, pe aceea să I-o dai lui Hristos Cel gol. Şi aici Sf. Ioan Gură de Aur zice: ce milostiv este Dumnezeu, că El cere minimum! Şi când spune Hristos: în temniţă şi aţi venit la Mine…, nu spune “şi Mi-aţi pus cei mai buni avocaţi şi v-aţi luptat…”, nu, ci doar aţi venit la Mine, M-aţi vizitat. Minimul îl cere Dumnezeu! Minimul!

Aşa şi aici se vede dragostea lui Dumnezeu cea mare, prin faptul că ne înfăţişează o pildă unde bogatul, în faţa judecăţii lui Dumnezeu, în faţa judecăţii lui proprii, nu are nicio îndreptăţire, nu-şi poate găsi nicio îndreptăţire! Bogatul se îmbrăca în porfiră – în care se îmbrăcau de obicei împăraţii – şi în vison – rezervată, de obicei, preoţimii – deci avea şi însemnele regalităţii şi ale preoţimii, avea tot ce poate fi mai bun pe pământ, era bogat, nu numai că nu avea nicio lipsă, dar petrecea în fiecare zi strălucit, petrecerile sale erau cunoscute peste tot, probabil că toţi îl invidiau şi-l socoteau ca un model, ca un binecuvântat de Dumnezeu, cum şi noi socotim de multe ori că o asemenea bogăţie şi strălucire e binecuvântare de la Dumnezeu. Dumnezeu, însă, nu judecă viaţa acestui bogat, ci poziţia lui faţă de Lazăr. Iar bogatul îl vedea în fiecare zi pe Lazăr, nu pleca cu anii, ci în fiecare zi petrecea acasă şi îl vedea pe sărac în faţa casei lui.

Ştiţi câte motive şi câte temeri avem când dăm unui sărac; ne gândim că poate face parte dintr-o grupare care pune oamenii la cerşit, poate e pus de părinţii lui sau avem tot felul de alte temeri și neîncredere că nu ştim unde ajung acei bani și dacă facem bine că întreţinem un om care e sănătos, are mâini, are picioare, dar cerşeşte şi face din asta o meserie. Dar aici bogatul nu se putea îndreptăţi deloc aşa! Pentru că Lazăr acolo stătea ziua şi noaptea, deci nu avea casă, nu avea unde să stea; nu avea rude care să vină la el, să-l ia, să-l ducă; nu avea pe nimeni şi stătea neîncetat în faţa porţii bogatului; nu era sănătos, ci zăcea, stătea lungit neîncetat, zăcea în boală grea, nici de câini nu se putea apăra, era plin de răni, probabil pentru că nu se putea mişca. A stat în faţa porţii bogatului ani de zile, ani de zile.

În atâţia ani Lazăr a putut fi cunoscut, s-a aflat despre el că e singur şi bolnav şi că nu cerşeşte pentru vreun alt motiv, că nu judecă, că nu blestemă. Şi, totuşi, bogatul nu s-a îndurat, nu să-i fi dat aceleaşi lucruri pe care le avea el, ci nici măcar nu s-a îndurat să-i dea fărâmiturile pe care le arunca. Nu se milostivea nimeni spre Lazăr, nici bogatul, nici cei care veneau la el, erau atât de atenţi la viaţa lor, la prieteniile lor, la onorurile lor, poate că aveau chiar grade preoţeşti, cum arată visonul, poate că ei credeau că slujesc chiar lui Dumnezeu, că asta e slujirea lui Dumnezeu, deşi în faţa conştiinţei lui, bogatul n-avea cuvânt de răspuns.

Ei, în faţa acestei realităţi Dumnezeu ne spune că a murit bogatul, despre care Dumnezeu nu ne spune că ar fi avut vreun păcat, deci poate că avuţiile lui fuseseră dobândite cinstit sau prin moştenire, poate a ştiut să le chivernisească corect, poate că oamenii îl cinsteau, probabil că oamenii îl vedeau ca pe un model, deci nimic din toate acestea nu pune Dumnezeu în discuţie. Şi vedem că în iad îl mustră pe bogat gândul că oamenii vedeau ca un model […] modul lui de a se raporta la cel care chiar nu poate, la cel care chiar nu are, la cel căruia chiar îi este greu. Modul lui de a se purta a fost model pentru alţii sau, oricum, s-au luat după el, încât în iad îl mustra conştiinţa şi cere să fie trimis Lazăr în casa tatălui său – asta arată că probabil era bogat prin naștere, căci spune:

Trimite la fraţii mei, în casa tatălui meu, pe Lazăr, ca să le spună, să nu facă cum am făcut eu,

adică să-și schimbe comportamentul faţă de săraci, faţă de cei care chiar nu au din ce trăi și nu pot, nu din lenevie, nu din hoţie, nu din patimi, ci pentru că a dat necazul peste ei, că au dat boli peste ei, că a dat năpasta peste ei și că ei sunt „Lazării veacului acestuia”, cum îi numea părintele Arsenie Boca. Sunt şi acum printre noiLazării veacului acestuia, adică oameni care duc poveri grele, boli grele, sărăcii sau necazuri sau lipsuri mari, nu pentru că au fost leneşi sau nepăsători sau păcătoşi sau pătimaşi sau beţivi, ci pentru că a venit peste ei un necaz, îngăduit de Dumnezeu. Cu aceştia Se identifică Dumnezeu.

Şi moare, deci, bogatul şi ni se spune că trupul i-a fost dus în pământ, iar sufletul său coboară la iad. Şi ne putem da seama, şi din această pildă, dar şi din pilda datornicului nemilostiv, de două trepte ale iadului, două greutăţi în care omul poate cădea în iad, două munci ale iadului despre care Dumnezeu ne vorbeşte:

Una ar fi atunci când noi facem rău oamenilor: Dumnezeu ne iartă, dar noi facem rău oamenilor, atunci noi ne asemănăm cu diavolul, care face rău oamenilor şi este ucigaş de oameni dintru început. Cei care fac aşa nu au cum să fie în altă parte, după ce vor muri, decât în preajma celui care le este model, adică a diavolului. Aşa cum Dumnezeu spune:

Voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci sunteţi fiii diavolului, [pentru că faceţi poruncile lui, faceţi ceea ce vă cere el, îi urmaţi sfaturile].

Aşa facem noi, atunci când urâm pe cineva sau îi facem rău. Aşa cum, în pilda datornicului nemilostivcare ieşise după ce Dumnezeu îi făcuse bine, îi ştersese toate datoriile, aşa cum şi nouă Dumnezeu ne face bine, iar noi, ieşind, facem rău aproapelui nostru şi îl judecăm cu asprime şi cerem de la el să ne plătească chiar şi pentru ultimul cuvânt cu care ne-a jignit sau credem noi că ne este datorŞi la orice păcat se poate vedea tendinţa noastră de a-i plăti înzecit celuilalt greşeala cu care ne-a greşit, deşi nouă Dumnezeu ne iartă însutit. Când facem aşa ne asemănăm cu diavolul care îl urăşte pe om şi-l batjocoreşte şi îi doreşte răul. În pilda datornicului nemilostiv, acesta este dat pe mâinile torţionarilor, ale chinuitorilor, ale diavolilor. Iar bogatul nemilostiv n-a fost dat pe mâna chinuitorilor, ci pe el îl chinuia altceva: propria conştiinţă, sufletul său, care nu se putea împăca cu sine în faţa lui Dumnezeu şi în faţa veşniciei, pentru că nu avea nicio îndreptăţire.

De aici foarte multe idei false au plecat, pentru că pilda ne spune că a murit bogatul şi sufletul lui s-a dus la iad, adică în coborâşurile sufletului, nu în urcuşurile lui spre Dumnezeu, ci în cele de jos, în cele pătimaşe, în cele grele în care a trăit până atunci, în cele unde locuieşte diavolul, până la urmă, dar n-a fost dat în mâna diavolului ca să-l chinuiască, ci el pe sine se chinuiaconştiinţa lui îl chinuia neîncetat. Şi el, când vorbește cu Avraam şi îi spune:

Părinte Avraam, trimite pe Lazăr să-şi moaie degetul în apă şi să-mi atingă limba, pentru că ard în această văpaie,

e opusul faptului că Lazăr a zăcut în faţa porţilor sale atâţia şi atâţia ani, până la moartea amândurora. Acum bogatul e cel care zăcea sufleteşte. Ceea ce faci fratelui tău, felul cum te comporţi cu el, aşa ţi se va face şi ţie. Şi cum eşti tu cu aproapele tău, cu aceeaşi măsură îţi tratezi sufletul!

Bogatul nu îi cere ajutor lui Avraam, nici lui Dumnezeu, ci tocmai lui Lazăr, pentru că sufletul lui era neîmpăcat cu acel om, cu Lazăr, pe care nu-l primise, nu-l odihnise, nu-l liniştise cât de puţin.Şi să ştiţi că singurul lucru care va trece în lumea de dincolo va fi iubirea sau bucuria sau pacea pe care ai dat-o unui om, liniştea pe care ai dat-o inimii unui om, acestea trec cu tine. Se vede că bogatul n-a trecut in nicio odihnă, pentru că el n-a adus nicio odihnă, nicio bucurie, nicio pace. Şi această neodihnă, această nepăsare a lui s-a transformat în văpaie de foc, care ardea neîncetat în sine, în conştiinţa sa. Şi nu avea nevoie de Dumnezeu să vină să îl ierte, pentru că într-un fel degeaba îl ierta Dumnezeu, ci el cu Lazăr avea o nemulţumire faţă de sine. Şi nimeni nu putea să-i liniştească sufletul decât Lazăr, de-asta spune să se atingă Lazăr de limba lui, adică să-i aducă cuvânt bun, să-i liniştească inima. Credea că aşa s-ar linişti, dar nu ştim dacă aşa s-ar fi liniştit cu adevărat. Nu ştim dacă ceva îl mai putea linişti. Să ştiţi că de asemenea condiţii, şi de asta să ne ferim cel mai mult: multe păcate facem și multe lipsuri şi neputinţe avem şi Dumnezeu îngăduie şi iartă şi înţelege că fie n-ai înţeles bine, fie erai nepregătit pentru o situaţie, fie că ţi-a fost greu, fie că te-ai repezit şi ai făcut o prostie, fie că ai fost de mic nedreptăţit şi acum vrei să ţi se facă dreptate sau altele şi multe le îngăduie Dumnezeu și le iartă și le trece cu vederea, dar sunt situaţii în viaţa noastră atât de clare în care revine și revine aceeaşi situaţie și o vezi de nenumărate ori şi de cele mai multe ori nici nu trebuie să faci un mare efort s-o rezolvi, ci lucruri mici – că de aceea şi spune Mântuitorul această pildă în care arată că bogatul doar trebuia să-i dea fărâmiturile care cădeau de la masa sa, nu jumătate din avuţie, adică doar minimul necesarSă nu fie situaţii în care să simţi că tu puteai să faci! Dacă nu-ţi este peste măsură să faci un bine – şi Dumnezeu niciodată nu-ţi va da ceva peste puterile tale – fă-l! Orice bine pe care simţi că ai putea să-l faci, fără mare efort, fără mare greutate, ci cu o mică îngăduinţă a inimii, cu o mică milostivire, cu o mică uitare în jur!

Aşa cum Mântuitorul, coborând de pe treptele Templului, când s-au certat iudeii cu El şi au vrut să-L omoare, acolo în Templu au ridicat mâna asupra Lui, când El a zis: Înainte de Avraam sunt Eu, iar iudeii au spus: Tu, Care n-ai nici 50 de ani şi zici că eşti înainte de Avraam! Şi au vrut să-L ucidă, în această situaţie în care oricine dintre noi, dacă ar fi prins în mijlocul unei mulţimi, n-ar mai vedea nimic în jur, nu l-ar mai interesa nimic, ci ar fugi, Mântuitorul, coborând pe treptele Templului, S-a oprit, S-a uitat în jur, a văzut un sărac ce era orb din naştere şi S-a oprit și l-a vindecat pe acel orb. A stat de vorbă cu el şi a făcut lut şi i l-a pus pe ochi şi l-a trimis la scăldătoarea Siloamului. Deci a stat după acel om, nu s-a gândit la mânia Sa sau la nervozitatea Sa. Dacă noi am fi fost în situaţia asta şi am judeca lucrurile ca pe o afacere, cât am fi pierdut? 10 minute? 10 minute în care te-ai fi depăşit puţin pe tine însuţi şi ai fi văzut necazul altuia? Că noi tot timpul zicem că n-am văzut nevoia altuia pentru că eram atât de supăraţi sau ne necăjiţi sau de trişti sau de săraci sau de… Şi să ştiţi că ăsta va fi răspunsul nostru şi la A Doua Venire:

Când, Doamne…?!? Când Te-am văzut noi…?? Noi eram obosiţi, supăraţi, întristaţi…, aveam alte treburi…!

Minimul acesta îl cere Dumnezeu, ca atunci, în situaţia aceea, când ţi se pare că nu puteai mai mult, că erai necăjit, să te opreşti puţin să te uiţi în jur şi să vezi că poţi să ajuţi cu un mic lucru. Dar noi tot timpul ne găsim şi ne susţinem ca o mare îndreptățire faptul că eram aşa şi pe dincolo. Dar nu poţi o viaţă să treci pe lângă atâţia care au nevoie de o vorbă bună, de un salut binevoitor şi să zici că n-ai avut timp sau n-ai putut. Dimpotrivă, Dumnezeu aici a ascuns toată taina şi a spus: Dăruind, vei dobândi! Dă din ceea ce nu ai şi Dumnezeu îţi va da. Deci cum crezi tu că te duci la tine acasă şi, nedăruind, vei dobândi? Cum crezi că vei dobândi tu aşa, o blândeţe, o linişte de la Dumnezeu printr-o linişte omenească, dacă stai tu acolo o oră-două cât stai şi asta îţi va da odihnă şi apoi te vei reîntoarce la treburi? Nu, prefacerea asta cu care vii tu e o pojghiţă atât de subţire că în cinci minute trece; cauţi linişte o zi şi o noapte întreagă, apoi ieşi afară şi în cinci minute eşti iarăşi foc şi pară. Nu asta e liniştea pe care vrei s-o dobândeşti, pe care vrem s-o dobândim, ci noi o vrem pe aceea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dea.

Vrei să fii bun? Fii bun cu altul! Vrei să fii blând? Fii blând cu altul! Vrei să fii cald? Fii cald cu altul și atunci când nu-ţi vine să fii cald! Ceea ce faci te face!Cred că sunt cele mai ziditoare lucruri pe care le poate face un om, ca atunci când n-ar avea chef, n-ar vrea, şi totuşi le face de dragul lui Dumnezeu, nu pentru că ar avea multă putere sufletească şi resurse interioare și linişte, aceste lucruri făcute fără vreun motiv exterior, ci numai și numai de dragul lui Dumnezeu, aceste lucruri rodesc, aceste lucruri care, dacă omul ar fi fără de Dumnezeu, nu le-ar face. Ei, atunci când faci aşa, pentru Dumnezeu, acestea chiar sporesc. Atunci dă Dumnezeu însutit celui ce dă din ceea ce nu are.Dăruind din ceea ce nu ai, primeşti din multul lui Dumnezeu, sute de daruri îţi va da Dumnezeu.

Cred că această atenție minimă trebuie s-o aibă omul, nu să se scuze cu tot felul de lucruri care, chipurile, l-au împiedicat să vadă şi de aia n-a avut ochi să se uite puţin în jur; n-a avut acea sensibilitate a inimii, acea blândeţe, acea omenie de care vorbeşte părintele Nicolae Steinhardt când spune că şi caraliii aceia care stăteau să-i păzească le-au spus că „Lasă, mă, că pleacă comandantul închisorii…” sau „A murit Stalin!”, atât le-a zis şi s-a odihnit inima lor. A făcut vreun mare efort acel om? Nu, dar sute de oameni s-au liniştit prin cuvântul lui. Sau, după ce unul dintre ei i-a bătut şi i-a chinuit, altul a venit şi le-a zis: „E greu…”, o vorbă bună, atât a zis şi s-a odihnit inima deţinuţilor. Ei nu făceau lucruri mari, dar părintele Steinhardt spune: „Oamenii lui Dumnezeu au fost aceia care au făcut aşa.” Minimul pe care l-au putut face; nu și-au implicat nici familiile, nu au intrat în puşcărie, nu li s-a luat salariul, ci au făcut minimul.

Şi atunci, când vedem că Dumnezeu ne cere minimul acesta, că milostiv este Dumnezeu şi dragostea Lui e fără măsură? Că, dacă atât de puţin cere El, şi totuși, pentru aceasta, ne dă Împărăţia? Şi din prisosul nostru mai ajutăm şi noi sau, uneori, când avem dragoste, din plusul şi din prisosul cuvântului lui Dumnezeu şi din interesul pe care-l avem pentru cuvântul lui Dumnezeu, dăm şi noi înapoi. Exact cum zice Mântuitorul cînd spune pilda talanţilor. Cel care nu înmulţise talantul zice:

Doamne, te-am știut ca ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat si aduni de unde n-ai împrăștiat si, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău in pământ; iată, ai ce este al tău.

Şi răspunzând, stăpânul sau i-a zis:

Sluga vicleana si leneșă, știai ca secer unde n-am semănat si adun de unde n-am împrăștiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani.

– adică aşa cum avem noi cuvântul lui Dumnezeu şi ştim ce să facem, mulţi dintre noi ştim bine ce să facem, deci, dacă-l ai, dă-l celuilalt puţin, foarte puţin, prin fapta ta minimăDacă tu eşti necăjit şi întâlneşti pe unul necăjit, întreabă-l: “Ce-i cu tine? De ce eşti necăjit?“, treci puţin peste tine, fă asta! Ceea ce ai dat de la tine îţi va înapoia Dumnezeu cu dobândă, însutit. Dacă ai fi făcut asta, ai fi luat Împărăţia. De ce nu ai dat talantul tău să iei dobândă? Adică nu-l ţine numai pentru tine, asta ne învaţă Dumnezeu.

De aceea ziceam că milostiv este Dumnezeu. Şi mai mult decât atât: aceia care numai din prisosul lor, din când în când ajută și nu trec peste cele despre care conştiinţa lor le spune foarte clar că nu trebuie să treacă şi totuşi aceia dobândesc, poate, Împărăţia Cerurilor, oare ce va fi cu cei care fac mult mai mult? Cu cei care văd repede necazul celuilalt, fără să treacă ani, fără să treacă luni, care nu sunt atât de chiţibuşari şi nu se întreabă dacă celălalt profită sau se foloseşte greşit de ceea ce îi dă şi care cu inima mult mai blândă fac mult mai mult bine şi-l ajută pe celălalt și întăresc pe necăjit şi îl sprijină pe cel cu sufletul slab şi nu-l judecă pe cel care cade tot timpul în păcate şi în greşeli şi se repede să îl ridice de jos şi îl crede iar pe cuvânt – oare ce va fi cu aceştia, dacă cei care şi numai dând din fărâmiturile lor iau Împărăţia? Oare ce va fi cu cei care fac mai mult?

Ne minunăm şi noi împreună cu Sf. Grigorie Dialogul, papă al Romei, care spune că, dacă pentru atât de puţin, pentru o faptă mică, Dumnezeu i-a dat atât de mult pe pământ, oare ce va fi cu cei care fac însutit mai mult? Dacă cel care totdeauna în jurul lui îi mângâia pe cei necăjiţi, totdeauna fiind apropiat de cei întristaţi, oare ce va fi cu aceştia? Se minuna şi nu putea să se oprească din mirarea față de cât le va da Dumnezeu acestora și ce dragoste se va revărsa în inimile acestor oameni şi cum vor fi numiţi aceşti oameni fii ai lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Şi cu adevărat aşa este.

Iată, deci, sunt şi în iad trepte. Sunt şi în această suferinţă a iadului trepte de suferinţă. Una este când faci rău celorlalţi şi eşti răutăcios şi eşti cu voie rău şi atunci şi te vei alătura demonilor şi chinurilor lor şi ştiţi cum chinuie aceştia; numai gândurile de hulă şi gândurile rele pe care le avem, acestea sunt numai o mică părticică a iadului pe care îl aduce diavolul în sufletul omului. Ştim cum chinuie diavolul, aceasta este o treaptă mai adâncă a iadului.

Altă treaptă este pentru cei care, poate, zic, şi aici ar trebui să ne trezim: Dar eu n-am făcut niciun rău… Am fost om de treabă, n-am făcut rău nimănui, mi-am făcut treburile…, exact cum acest bogat putea să zică, dar conştiinţa lui îl va mustra pentru că n-a făcut binele pe care putea să-l facă.

Şi, poate, mai este o treaptă pe care ne-a înfăţişat-o pilda împăratului care cheamă la nunta fiului său, când cei cărora li s-a dat botezul, li s-a dat taina cea mare a Împărăţiei şi au fost chemaţi la ea, au fost nepăsători faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Au fost nepăsători şi au trăit în mare depărtare faţă de acest cuvânt, ca şi cum nu l-ar fi primit şi nu s-au îngrijit de această taină. Știți că sunt chemaţi la nuntă toţi: ciungi, șchiopi… în camera de nuntă şi unul dintre ei era cu haine murdare. Şi i-a zis:

Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?

– adică şi-a necinstit haina pe care Dumnezeu i-a dat-o prin botez, lumina în care l-a îmbrăcat, mărturia la care l-a chemat, numele lui Dumnezeu în numele Căruia a fost botezat l-a necinstit; acest om a necinstit aceste lucruri, nu l-au interesat. N-a băgat în seamă că era al lui Dumnezeu, că trebuie să-şi aducă aminte de Acest Dumnezeu. Aceşti oameni şi-au pierdut haina şi aceşti oameni au fost aruncaţi în întunericul cel mai dinafară. Asta e o altă treaptă a iadului de care ne vorbeşte Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

pr. Ciprian Negreanu

www.cuvantul-ortodox.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *