LENEA, VICIUL PĂGUBITOR DE TRUP ŞI SUFLET

„Cine nu se leneveşte, aur şi în piatră găseşte.“

\r\n

Voi începe acest cuvânt despre viciul lenevirii cu prezentarea pe scurt a conţinutului unei povestiri a scriitorului Ion Creangă, povestire ce surprinde prin cuvintele ei o învăţătură despre cât de păgubitoare trupului şi sufletului este lenevirea, căci „Cine la seceriş nu se leneveşte, pâinea din gură nu-i lipseşte.“

\r\n

Povestirea are şi un titlu ce se rapotează întru totul conţinutului Povestea unui om leneş şi este pildă pentru toţi cei care doresc ca totul să le cadă din cer, iar ei să nu facă nimic.

\r\n

Personajul acestei poveşti este un om nespus de leneş, atât de leneş încât nu-i mai păsa nici de trup, nici de suflet, deoarece îi era greu să îşi mestece şi mâncarea „I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi, zice unul dintre săteni. Iaca peste ce noroc ai dat […] – Dar muieţi-s posmagii, zise atunci leneşul cu jumătate de gură, fără să se cârnească din loc.“

\r\n

Oamenii din satul în care leneşul îşi târa zilele au hotărât să îl ducă la spânzurătoare pentru ca nu cumva obiceiul lui să devină şi a altora. În drum spre spânzurătoare o cucoană îi oferă alternativa vieţii, să trăiască pe lângă casa ei cu posmagi, însă leneşul îi roagă pe oamenii din sat să-l ducă mai bine la spânzurătoare decât să se obosească să mănânce pentru ca trupul să-i supravieţuiască.

\r\n

Lenea coboară întru atât de mult în om, încât acesta ajunge să-şi necinstească trupul şi sufletul. El nu se mai depărtează de mocirla în care a ajuns aşa cum peştii nu pot să trăiască fără apă sau după cum spune un proverb popular: „Pasărea-n aer, cârtiţa-n pământ şi leneşul în rugină trăieşte.“

\r\n

Omul leneş îşi pierde fiecare clipă a vieţii lui pe altarul deşertăciunii, căci dacă ar avea suficientă înţelepciune încât să preţuiască esenţa fiecărui moment, ar lăsa urme adânci în această lume şi ar zidi comori sufletului. Omul leneş se crede nesemnificativ în acest univers infinit, el îmbrăţişează negaţia nu după cum spune proverbul: „Leneşul la toate zice că nu poate.“ şi preferă să-şi irosească viaţa fără folos, mulţumire, fericire sufletească, fără să perceapă că de multe ori cel mai neînsemnat lucru ar putea să-i ofere cheia eternităţii prin importanţa lui, el nu înţelege că dacă pui suflet în tot ceea ce faci pietrele vor zămisli apă vie. E suficent ca leneşul să privească munca furnicii sau albinei şi să se înţelepţească, căci mult folos aduce munca albinei, atât sănătăţii, cât şi trupului şi tot atâta pricepere se poate câştiga din organizarea muncii micilor vietăţi: „Du-te, leneşule, la furnică şi vezi munca ei şi prinde minte! Ea care nu are nici mai mare peste ea, nici îndrumător, nici sfătuitor, Îşi pregăteşte de cu vară hrana ei şi îşi strânge la seceriş mâncare. Sau mergi la albină şi vezi cât e de harnică şi ce lucrare iscusită săvârşete. Munca ei o folosesc spre sănătate şi regii şi oamenii de rând. Ea e iubită şi lăudată de toţi, deşi e slabă în putere, dar e minunată cu iscusinţă. Până când, leneşule, vei mai sta culcat? Când te vei scula din somnul tău? Puţin somn, încă puţină aţipire, puţin să mai stau în pat cu mâinile încrucişate! Iată vine sărăcia ca un trecător şi nevoia te prinde ca un tâlhar. Dar dacă nu te vei lenevi, atunci va veni secerişul tău ca un izvor, iar lipsa va fi departe de tine.“ (Pilde, c. 6, v 6-11)

\r\n

Leneşii sunt asemenea unui copac ce a pierdut seva vieţii şi trebuie tăiat pentru ca altul să crească în locul ce îl ocupa el degeaba sau asemenea unei flori ce a obosit să adune în splendoarea ei toate frumuseţile naturii şi se lasă pradă trecerii timpului fără cea mai mică împotrivire. Omenii leneşii mai pot să fie asemănaţi cu vitregiile naturii, nedoriţi de nimeni în preajmă, căci pe unde calcă păgubesc. Amintirea acestor oameni are ochii vineţi şi se pierde în oceanul uitării.

\r\n

Să privim o natură plină de viaţă, un colţ de paradis unde iarba are lacrimi de argint, iar copacii îmbrăţişează cerul cu lungile lor mâini, unde vântul dansează liniştitor şi armonios peste câmpurile înflorite, iar soarele plin de energia luminii cântă, apoi să ne imaginăm o natură moartă, cu ochii stinşi, iarba secată de sevă, copacii încuiaţi în lemnul uscat gata să se frângă în orice clipă de la rădăcină, soarele alb ca varul fugind de responsabilitatea luminii şi să ataşăm cele două imagini, două tipuri umane, natura înverzită, omului harnic ce ştie să facă utilă fiecare clipă, îmbrăcând-o în energia eternităţii, iar natura vestejită, omului leneş ce fuge de responsbilitate, a căror clipe se usucă, neaducând roadele atât de necesare acestui univers şi să întrebăm sufletul nostru spre care parte şi-ar îndrepta privirea. Dacă ar privi spre verdeaţă ar străluci, haina lui ar fi ţesută din fire de fericire, iar faţa lui pictată de raze ale luminii, dar dacă caută cele nefolositoare şi se leneveşte se va îmbrăca în noroiul focului veşnic şi mistuitor de suflet.

\r\n

Despre lene nu putem vorbi referindu-ne doar la cele necesare traiului de zi cu zi, ci lenevirea trebuie privită în primul rând ca un viciu pricinuitor de multe rele, căci lenevirea spirituală e mai periculoasă decât cea trupească şi ea atrage după sine alte vicii precum mândria, lăcomia, minciuna etc. „Sufletul viteaz îşi învie mintea ucisă; trândăvirea şi lenevirea însă risipesc întreagă bogăţia virtuţilor.“ Leneşul se mândreşte cu munca altora şi lăcomeşte la bunul aproapelui, este plin de viclenie asemenea vulpii din povestea Ursul păcălit de vulpe a scriitorului Ion Creangă. Vulpea a obţinut prin furt şi viclenie mult peşte din căruţa unor pescari şi l-a păcălit pe urs că a fost l-a pescuit şi prin multă muncă o obţinut hrana, ajutându-se de coadă, din apa îngheţată, minciună în urma căreia ursul a rămas fără coadă, căci i-a ascultat vorbele-i pline de şiretenie. Exemplu în acest sens poate să fie şi fabula Corbul şi vulpea a lui Gheorghe Asachi: „Peste ramul unui sorb / S-aşezasă domnul corb, / Ţinând în plisc o bucată / De caş ce-o avea furată. / Vulpea, cum l-au mirosit / Sub acel scorb a venit…“şi apoi apelând la viclenia ei caracteristică sustrage bucata de caş de la corb după ce îi laudă glasul ce-l aşează mai presus decât cel al privighetorii: „De mândrie îngânfat, / Corbul pliscul au căscat, / Şi vrând versul să-l înceapă, / Caşul pe pământ îl scapă.“ Potrivit acestei fabule, lenea este începutul tuturor răutăţilor, căci pornind de la acest viciu s-a ivit iniţial furtul unei bucăţi de mâncare, un caş, aliment pentru care niciun personaj nu a muncit, apoi viclenia şi minciuna linguşirea şi mândria.

\r\n

Fabula Greierul şi furnica a lui Alecu Donici este şi ea o bună pildă pentru cei ce sunt încercaţi de acest viciu al lenevirii: „Greierul în desfătare, / Trecând vara cu cântare, / Deodată se trezeşte / Că afară viscoleşte. / Iar el de mâncat nu are; / La vecina sa furnică / Alergând cu lacrimi pică / Şi se roagă să-i ajute, Cu hrană să-l împrumute, Ca de foame să nu moară, / Numai pân’ la primăvară […] – Vara, când eu adunam,/ Tu ce făceai?- Eu cântam […] Ai cântat? Îmi pare bine. / Acm joacă, dacă poţi, / Iar la vară fă ca mine. “

\r\n

Omul ce se leneveşte spiritual este gol pe dinăuntru. Iar lenevirea spirituală este de două feluri. Prima este să-ţi îngropi talantul, darul primit de la Dumnezeu: „Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său […] Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi […] Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai de afară.“ (Matei c 25, v. 18, 26, 28, 30), iar a doua să uiţi a hrăni sufletul tău prin fapte bune şi rugăciune.

\r\n

„Leneşul e greu să se apuce de lucru, căci de lăsat se lasă oricând.“ Aşa se face că cel care este binecuvântat de Bunul Dumnezeu cu multe calităţi, în loc să le cultive în folosul său şi a semenilor săi, se leneveşte şi le îngroapă în uitare, părându-i-se totul prea mult şi prea greu pentru el, preferând să risipească timpul preţios cultivării aptitudinilor în cuibul nimicurilor vieţii.

\r\n

Lenevirea are multe feţe. Ea mereu îţi arată lucruri mai simple că ţi s-ar potrivi sufletului tău, îndemnându-te să te fereşti de cele mai grele, nelăsând trupul, cugetul şi mai ales sufletul să muncească la adevărata lui valoare.

\r\n

„Se spunea pentru avva Ghelasie, că de multe ori fiind tulburat de gânduri, ca să se ducă înăuntrul pustiei, iar mai de pe urmă dacă a văzut că nu poate să se împotrivească, a început a ispiti gândul său, de poate să şadă în pustie şi sculându-se, umbla pe afară de chilie, nici pâine mâncând, ci verdeţuri, nici intrând sub acoperământ, şi zicând întru sine: cei ce sunt în pustie, acestea toate nu le au. Şi petrecând aşa trei zile, a ostenit şi a certat gândul cel ce îl tulbura pe el, cu mustrare, zicând : dacă nu poţi să faci lucrurile ce trebuie în pustie, şezi în chilia ta, cu răbdare plângând păcatele tale, iar nu umbla din loc în loc. Că pretutindeni ochiul lui Dumnezeu vede lucrurile omeneşti.“

\r\n

Povestirea Prinţul fericit a lui Oscar Wilde surprinde prietenia ce se înfiripă între statuia celui ce a fost cândva un prinţ fericit şi o rândunică. Prinţul fericit nu a văzut cât timp a trăit pe lume necazurile oamenilor, dar după moarte, statuia lui fiind mai înaltă decât porţile castelului a observat toate greutăţile lor, astfel încât ochii statuii plini de lacrimi au înduioşat rândunica ce s-a aşezat să se odihnească la picioarele acesteia. Rândunica i-a ascultat povestea din timpul când avea o inimă de om ce nu simţea nimic şi apoi pe cea de când are inimă de plumb şi astfel s-a oferit să-l ajute. În ciuda vremii capricioase rândunica nu s-a lenevit deloc şi a mers acolo unde a trimis-o prinţul spre a ajuta oamenii, iar faptele bune îi ţineau de cald. După ce prinţul şi-a dat şi ochii de aur să ajute oamenii rămânând orb, rândunica a hotărât să nu-l abandoneze pentru a pleca în ţările calde. Rândunica a murit într-o noapte geroasă, iar odată cu moartea ei şi inima de plumb a prinţului se despică în două, căci nu-i putem uita niciodată pe cei ce sunt în inimile noastre. Primarul văzând a doua zi cât de jalnică a ajuns statuia prinţului a spus muncitorilor să o topească. „Ce lucru ciudat, se miră meşterul supraveghetor al muncitorilor din topitorie. Inima asta frântă, din plumb, nu vrea deloc să se topească, afară cu ea!. Şi au aruncat-o pe un maldăr de gunoi, acolo unde zăcea şi Rândunelul mort.“ O prietenie atât de frumoasă ca a prinţului cu rândunica, o prietenie ce i-a legat pe veşnicie, a adus după sine roadele facerii de bine, iar facerea de bine este opusul lenevirii, căci dacă rândunica se lenevea considerând că totul este peste puterile ei, fugea de frigul de afară şi de munca datorită căreia a ajutat oameni nevoiaşi se asemăna celor ce şi-au îngropau talantul fugind de aurul ce-l sădea în urma lor hărnicia, virtutea a cărei ochi adormiţi nu au prins flacără în fiinţa lor.

\r\n

Bunul Dumnezeu ne aşteaptă pe toţi să nu ne lenevim şi să aducem roade vrednice, folositoare sufletelor noastre, căci El ne iubeşte şi nu doreşte să ne piardă şi pentru acest lucru ne îngăduie multe. Dacă l-am iubi pe Dumnezeu nu ne-am mai lenevi în obiceiurile noastre rele, ci am prinde aripi asemenea rândunicii din povestirea de mai sus şi ne-am îmbrăca în faptele dreptăţii, fiind asemenea fecioarelor înţelepte ce au avut untdelemn în candele atunci când a venit mirele.

\r\n

Pr. Ion Turnea