Lingușirea

Lingușirea este precum un cancer sufletesc. Acela care s-a deprins a linguși, cu greu va mai putea să spună ceea ce gândește cu adevărat. Precum minciuna nu cruță adevărul, tot așa, lingușitorul nu se cruță nici pe sine însuși, ci se lasă mișcat în permanență de lucruri străine.

\r\n

În dreptul cuvântului „a linguși”, dicționarul așează următoarea explicație: „A căuta să câștige bunăvoința sau favoarea cuiva, satisfăcându-i vanitatea; a se pune bine cu cineva prin atitudini și vorbe măgulitoare la adresa lui, prin laude exagerate și ipocrite; a flata, a măguli, a peria.”

\r\n

Cel mai adesea, lingușirea ia forma unor aprecieri și laude viclene, făcute cu scopul de a câștiga un anumit lucru lumesc. Într-un cuvânt la Epistola către Filipeni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Lingușire este atunci când cineva îi slugărnicește și îi lingușeste pe unii, cu scopul de a dobândi un anumit bun pământesc.” Drept urmare, cei mai mulți lingușitori se adună în jurul celor ce au o anumită putere administrativă sau socială.

\r\n

Lingușirea este o formă de minciună. Cel care lingușește nu crede în cuvintele pe care le rostește, ci numai în puterea lor de a mișca mândria și bunăvoința celui pe care îl laudă. Pentru orice om cu mintea luminată, care caută și suportă adevărul, orice formă de lingușire se manifestă ca o ipocrizie evidentă. În mod firesc, unul ca acesta tinde spre îndepărtarea celor care umblă cu lingușirea și spre apropierea celor care rămân sinceri.

\r\n

Când nu suntem atenți la oamenii pe care îi avem în jurul nostru sau ne place să fim lăudați tot timpul și cât mai elaborat, ajungem cu ușurință să împlinim dorințele celor cu gând viclean, care nu urmăresc decât interesul propriu. Astfel, prin lingușire, oameni dintre cei mai slabi îi pot determina ușor pe cei mai puternici să li se supună și să le împlinească dorințele.

\r\n

Scriitorul rus F.M.Dostoievski, în romanul „Crimă și pedeapsă”, spune: „Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea și ceva mai ușor decât lingușirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanță și apoi e bucluc. Dacă în lingușire absolut toate notele sunt false, ea totuși face plăcere și este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuși plăcere.”

\r\n

Să ne amintim acea fabulă a lui Jean de La Fontaine, în care vulpea întâlnește un corb cu o bucată de caș în cioc. Poftind a mânca bucata de caș, vulpea începe a-l lăuda pe corb, zicând: „De-ați avea și glasul mlădios, pe cât v-arată penele de frumos, mă prind c-ați fi vreo Pasăre Măiastră!” Corbul, auzind-o, pe gânduri nu mai șade. Deschide ciocul. Pradă cade. Apoi, mâncând cașul, vulpea se apucă să-l învețe pe corb, zicând: „Bade, lingușitorii – nu știai, se pare – trăiesc pe seama cui le dă crezare.”

\r\n

Lingușirea nu are nimic în comun cu mângâierea și cu aprecierea unor merite. Cât timp mângâierea izvorăște din blândețe, lingușirea izvorăște din egoism. A lăuda pe cineva pentru o anumită reușită este un lucru firesc și bun, căci, pe lângă întărirea smereniei proprii, are loc ăi încurajarea celor din jur spre fapte bune asemănătoare. În lingușire există o intenție rea, cel care lingușește folosind cuvinte în care nu crede cu adevărat, spre a dobândi un lucru ascuns. Când sunt sincere, complimentele se aduc în public, fără nici o ezitare, în timp ce lingușirea se face mai ales în particular, spre a evita discernământul celorlalți. Astfel, cât timp lauda și complimentul se bazează pe lucruri adevărate, pe recunoașterea unor merite reale, lingușirea se bazează pe minciună și viclenie.

\r\n

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-un cuvânt la Evanghelia după Matei, spune: „Al diavolului este a linguși, pentru a vătăma, iar al lui Dumnezeu este a învăța, pentru a fi de folos.” Înțelegem de aici că un alt scop al lingușirii este acela de a vătăma, lingușitorul căutând numai interesul propriu, în pofida oricăror piedici.

\r\n

Diavolul este lingușitorul prin excelență, care promite ceea ce nu poate da și urmărește întotdeauna lucruri pe care le ține ascunse. Una spune, alta urmărește; una promite, alta oferă. Modul în care diavolul a lingușit-o pe Eva, făcând-o să îi descopere porunca lui Dumnezeu, pentru ca apoi să o împingă spre neascultare, a rămas emblematic până astăzi. Ca și diavolul, lingușitorul nu se prezintă în forma lui reală, ci ia o formă vicleană, care să păcălească. Diavolul ia chip de șarpe, iar lingușitorul ia chip de prieten. Cumva, lingușitorul se demonizează, căci lucrează în chip viclean și ascuns, precum diavolul. Prin lingușire are loc smintirea celuilalt, care ajunge să creadă despre sine lucruri neadevărate.

\r\n

Adevărul, curăția sufletească, simplitatea și demnitatea nu au nimic în comun cu lingușirea. Mântuitorul a pătimit pentru adevărurile pe care le-a rostit. Tot așa, pentru sinceritatea lor, cu care au indicat boli sufletești și au vindecat răni de moarte, nenumărați sfinți și oameni de rând au pătimit de la cei din jurul lor. Chiar dacă toti ne dorim să ne cunoaștem, simultan vrem să fim mai buni decât suntem, iar orice trezire pe care ne-o rânduiește Dumnezeu riscă să fie dureroasă.

\r\n

Lingușirea, ca duh necurat, este în stare să alunge orice urmă de virtute și să rămână singura la conducerea minții, comportându-se ca un cancer al sufletului. Doar cu dragoste de Adevăr și credință în Dumnezeu se poate birui ispita de a-i linguși pe anumiți oameni din jurul nostru. Odihna pe care o aduc sinceritatea și tăcerea nu o poate da nici o formă de lingușire, căci aceasta din urmă se bazează pe minciună, iar minciuna tensionează și întunecă sufletul.

\r\n

Teodor Danalache