Miercurea cea Mare

Miercurea cea Mare este ultima zi pregătitoare dinaintea Patimilor Domnului. Sfinţii Părinţi au rânduit pomenirea ungerii Domnului cu mir de către femeia desfrânată pentru a ne arăta puterea pocăinţei şi pentru a ne pregăti cum se cuvine şi pe deplin pentru începutul Patimilor Domnului.

O femeie decăzută, mizerabilă, păcătoasă, având ca singur bun iubirea, pe care nimeni nicioda­tă nu i-a arătat-o, şi smerenia, pe care a văzut-o doar în chip prefăcut manifestându-se la alţii, a ajuns la o pocăinţă profundă şi a primit acele cu­vinte de laudă de la Domnul, încredinţând-o că fapta ei va deveni cunoscută în toată lumea şi ea va fi vrednică de pomenire şi de respect.

Două persoane domină sinaxarul zilei. O femeie şi un bărbat. Probabil amândoi de vârstă mijlocie. Femeia este neînsemnată, rău famată, neluată în seamă. Hristos merge spre Ierusalim. Se opreşte în casa leprosului Simon. Nu vom vor­bi despre acest om, ci de un alt Simon. Aşadar acolo, în casa leprosului, care era considerată ne­curată şi interzisă de lege, se duce plină de nădej­de şi femeia păcătoasă, îndemnată de blândeţea şi îndurarea Domnului. Femeia gândea simplu şi socotea că după cum Hristos a vindecat lepra trupului aceluia, aşa va tămădui şi lepra sufletului ei. Aceste gânduri ale ei i-au dat îndrăznea­la de a se apropia de Hristos şi a-L unge cu mir. Hristos a primit ungerea cu mir, ca pe un obicei făcut înaintea punerii Lui în mormânt, însă lui Iuda nu i-a plăcut asta. Acesta este celălalt Simon, care o mustră pe femeie şi socoteşte costul miru­lui la treizeci de dinari, sumă deloc mică, dacă ţinem cont că simbria pe o zi era pe vremea aceea doar de un dinar. Hristos a apărat-o pe femeie, i-a adresat vorbe frumoase şi a cinstit-o. Totodată, l-a mustrat pe Iuda pentru cuvintele lui.

Biserica noastră, confruntând pocăinţa des­frânatei cu socoteala ucenicului lacom, în faimoasa idiomelă a acestei zile, psalmodiază di­dactic şi frumos: „Când aducea păcătoasa mirul, atunci s-a tocmit ucenicul cu cei fărădelege; ace­ea a cunoscut pe Stăpânul, iar acesta s-a despăr­ţit de Stăpânul; aceea s-a slobozit, iar acesta s-a făcut rob vrăjmaşului; rea este lenevirea, mare este pocăinţa!”. Întreaga slujbă este cucernică şi îndeamnă la pocăinţa care este necesară pentru întâmpinarea Patimilor Domnului.

Cununa preafrumoasei slujbe a zilei este cu­noscutul apostih de slăvire compus de monahia Casiana, mare imnografă bizantină: „Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironosiţă şi tânguindu-se a adus Ţie mir înainte de îngropare…”.

[extras din Omilia “INTAMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI” – 12 aprilie 2006]

Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita, 2016

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *