Minunea înmulțirii pâinilor și peștilor

Suntem în duminica a opta după Rusalii, a înmulţirii pâinilor. Această Evanghelie a înmulţirii pâinilor se aminteşte în fiecare dintre cele trei Evanghelii sinoptice, de la Matei, Marcu şi Luca, şi la fiecare sunt diferite nuanţe, cu mici mărunţişuri importante mai mult la una, mai puţin la alta, fiecăruia după cum i-a dat Duhul lui Dumnezeu să reţină sau să scrie. Acum avem momentul de la Matei şi nu m-aş opri să vorbesc numai despre minunea înmulţirii pâinilor şi peştilor și nici a adunării celor douăsprezece coşuri, ci mai mult m-aş opri la primele versete ale acestei Evanghelii şi, de fapt, la capitolele 13–14, cele de dinaintea acestei Evanghelii. Şi ni se spune la Matei că Mântuitorul vorbeşte mulţimilor în multe pilde despre Împărăţia Cerurilor:

Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor cu un năvod aruncat în mare care adună şi peşti mari și peşti mici şi peşti buni și peşti răi şi năvodarul trage la mal năvodul şi împarte şi desparte peştii şi-i pune pe cei buni deoparte şi pe cei răi deoparte… şi toate celelalte: Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor cu un om căutător de perle şi care găseşte o perlă de mare preţ şi se duce acasă şi renunţă la toate ale sale pentru această perlă de preţ.

Şi toate celelalte pilde pe care, în mare parte, le ştiţi.

Şi, după ce spune aceste pilde, pleacă de acolo, intempestiv, pleacă. Niciodată Mântuitorul n-a avut un sfârşit prelungit în care să fie nevoie să se roage oamenii de El să plece, în afară de ţinutul gadarenilor, unde locuitorii I-au spus:Ieşi din pământul nostru! deşi n-a stat acolo mai mult de câteva ore. Niciodată nu L-au rugat oamenii să plece, toţi ar fi vrut să mai stea și El n-a stat, a plecat.După aceea S-a dus în ţinutul Său, în Nazaret, şi a vorbit în templu şi mulţi n-au crezut în El, iar El le-a spus: Nu este prooroc necinstit decât în patria sa şi în casa sa şi în pământul său și celelalte; şi de acolo a plecat cu corabia, a auzit că Ioan Botezătorul a fost omorât de Irod şi a trecut de cealaltă parte a mării ca să Se ducă şi să Se liniştească singur într-un munte, să Se roage singur, să stea în noaptea aceea singur. Şi mulţimile, văzând de departe pe unde a mers corabia, au ocolit Marea Tiberiadei, care era, de fapt, un lac, destul de mic încât se putea vedea de pe o parte pe cealaltă, şi au ajuns la El, unde a coborât din corabie. Si El, văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ele şi a început să le vorbească, să-i tămăduiască. Şi s-a înserat, iar, fiind departe de orice sat, au venit Apostolii şi au zis: Doamne, lasă-i să plece, că e spre seară şi sunt flămânzi și însetaţi şi nu este nicio localitate prin apropiere să se ducă să găsească de mâncare pe undeva. Şi de aici tot ceea ce se întâmplă mai departe.

Dar să ne întrebăm: de ce a plecat Hristos, de ce a vrut să Se ascundă, de ce a vrut să Se ducă într-un loc pustiu şi să Se roage acolo, să Se însingureze? Care a fost motivul? Învăţătura apostolică, a Tradiţiei şi, prin ea, Părinţii ne învaţă că sunt trei mari motive pentru care, în general, Mântuitorul pleca, Se însingura, fugea, nu stătea cât ar fi vrut oamenii să stea. Cel mai important motiv este acela că Dumnezeu dădea timp şi vreme oamenilor să asimileze, să primească cuvântul Lui. Cuvintele Lui erau tari – Cel ce are urechi de auzit, să audă – erau pentru urechile sufletului, erau pline de viaţă, erau cuvinte care schimbau sufletul, dacă oamenii le-ar fi urmat. Era ca o mâncare tare pe care o dai unor bebeluşi, trebuie să îi laşi mult timp s-o mestece ca să poată înghiţi. Erau nepregătiţi oamenii sau foarte puţin pregătiţi, deşi Dumnezeu Se străduise cu ei milenii la rând să-i pregătească ca să poată primi această învăţătură, prin prooroci, prin îngeri, prin toată învăţătura, prin Lege, prin toate pildele, prin tot ce a făcut Mântuitorul, prin toate încercările prin care a trecut, S-a străduit să-i pregătească pentru această primire a Evangheliei. Ioan Botezătorul însuşi a fost unul dintre cei care a pregătit această cale, în fapt Ioan Botezătorul nu a pregătit atât calea lui Hristos pe pământ, vremelnică, ca să-i facă Lui mai uşoară propovăduirea, nu în sensul acesta, ci mai mult a pregătit sufletele oamenilor ca să poată primi şi să se poată bucura de învăţătura cea dumnezeiască, care era mântuitoare. Această învăţătură renăștea sufletul, deschidea porţile raiului, face din nou veşnic sufletul omenesc care până atunci cădea în şeol şi cobora ca într-un fel de moarte duhovnicească, nu avea ieşire spre Dumnezeu, spre tămăduire duhovnicească.

Faţă de propovăduirea lui Hristos cea renăscătoare de suflet, cea a lui Ioan Botezătorul era mult mai mică, mult mai îngustă, mult mai slabă. De aceea zice: Eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu vă botez pe voi cu apă…. În primul rând era vorba de botezul sufletului, care se convertește, se întoarce spre Dumnezeu; acum doar se prefigura acea întoarcere, acea convertire, prin Ioan. La Hristos chiar se întâmpla, chiar se primea învăţătura cea adevărată şi omul putea să renască, să se nască în Dumnezeu din nou, să fie veşnic, se deschideau căile cele fără de hotar ale sufletului, sufletul e făcut fără de hotar în cele ale vieţii, el poate primi în sine viaţa cea fără de hotar a lui Dumnezeu, pe care o pierduse, iar prin Hristos din nou se poate dobândi aceasta.

Şi mai are un motiv Dumnezeu pentru care face acest lucru: faptul că are încredere în sufletul omenesc, în om, iar taina mântuirii omului nu se face numai prin Dumnezeu, ci are două aspecte: cel subiectiv şi cel obiectiv. Mântuirea obiectivă înseamnă că Dumnezeu face totul din partea Sa, obiectiv noi suntem mântuiţi, pentru că Dumnezeu a făcut pentru noi tot ce se putea face. Dar există şi mântuirea subiectivă, adică nu se poate ca fără participarea ta să te mântuieşti, mântuirea însemnând primirea, înţelegerea cuvântului lui Dumnezeu şi încercarea de a-l urma, primirea lui Dumnezeu ca şi cale, ca şi viaţă, ca adevăr. Aceasta este mântuirea sau, cel puţin, începutul ei. Dumnezeu, în toate, până şi la facerea lumii, unde a conlucrat cu omul la facerea animalelor, cu atât mai mult Dumnezeu îl lasă pe om să fie mântuitor al propriului lui suflet; nu numai Dumnezeu este Cel care mântuieşte sufletul omenesc, ci răspunde şi omul din partea lui. Dumnezeu vrea o relaţie personală cu omul, vrea ca omul să răspundă da sau nu, vreau saunu vreau, îl lasă să aleagă, îi dă timp, îi dă vreme, are încredere în el, aşteaptă răspunsul lui la dragostea dumnezeiască, nu zice: <Nu contează că nu Mă iubiţi şi nu Mă vreţi, eu vă iau cu Mine!>, nu face aşa, ci vrea şi dragostea omului, cu multă, multă smerenie şi durere şi nu face nimic peste libertatea omului.Deci unul dintre motivele pentru care Hristos Se însingurează de lume este acela că lasă timp sufletului omenesc să asimileze ceea ce a auzit, să stea puţin cu sine, să se gândească. Nu oboseşte peste măsură omul prin a-i spune neîncetat,  prin a-l bate la cap. Şi ştiţi bine, orice lucru, oricât de bun şi de deosebit ar fi, sau o melodie excepţională pe care o asculţi de multe, multe ori, ajungi să nu mai simţi nimic, nu-i mai vezi valoarea, nu-i mai vezi frumuseţea, chiar devine obositoare şi nu mai vrei s-o auzi. Aşa şi Dumnezeu are grijă de neputinţa sufletului omenesc de a nu putea primi de acum totul, ne-ar da val peste val Dumnezeu, dar omul nu poate primi decât cu pipeta, cu linguriţa, aşa că Dumnezeu îi dă tainic sufletului omenesc acest timp. Nu-l oboseşte peste măsură nici cu cele mai frumoase învăţături, nici cu cele mai înalte cuvinte.

Deci un alt motiv al acestea plecări, al acestei înstrăinări a lui Dumnezeu este nu numai că-i dă timp omului să rumege, să primească cuvântul, să-l asimileze. Dar nu numai cuvintele, ci şi minunile pe care le făcea Hristos. Vă daţi seama, un om firesc, care n-a văzut o minune, ca mulţi dintre noi, începând de la învieri de morţi până la lucruri greu de crezut ochilor, acestea sunt greu de asimilat, nici nu ştii cum să le iei, eşti tulburat zile întregi, poate tulburat în sens bun, zum zice Sfântul Nicodim Aghioritul, Mai bine un război bun decât o pace rea, deci o tulburare ca un război bun al sufletului şi această tulburare bună aduce încetul cu încetul pacea sufletului, pacea cea bună, nu cea de dinainte, pacea morţii, pe care vrem s-o dobândim printr-o gândire pozitivă depărtată de Dumnezeu, care nu rezistă mult. Pacea cea bună e greu de asimilat de un suflet care dobândise deja o a doua fire, a păcatului, prin obicei.Păcatul e o a doua fire pentru sufletele noastre, gesturile noastre au devenit formale, prefăcute. Uitaţi-vă la animale, ele sunt fireşti, dar gesturile noastre, foarte multe, de la a clipi sau a mişca mâna, ascund în sine multă mândrie, multă părere de sine, multă aşteptare vizavi de ceilalţi. Cuvintele noastre au devenit prefăcute, deși ele au fost create pentru ca noi să mărturisim ceea ce am vrea, ceea ce simţim, dar noi am ajuns să folosim cuvintele ca pe un mijloc de prefăcătorie, de a ascunde adevărul. Toate ale omului arată că a devenit prefăcut, că a devenit privelişte de râs a demonilor. Să ştiţi că în faţa unui asemenea om, care nu mai are sinceritate în ceea ce face, caută părerea celorlalţi, care are o relaţie cu Dumnezeu de tip terorist: <Dacă nu faci aia, mă lepăd de Tine!>, sufletul omenesc nu numai cu ceilalţi devine prefăcut, fals, se înrăieşte, ci şi faţă de sine însuşi se ascunde, se preface, gândurile proprii lucrează ca să îl ascundă pe om de sine însuşi. Dar şi cu Dumnezeu facem la fel.

Aici se vădeşte toată urâciunea omului, în care noi zicem că ne-a adus diavolul, dar noi am cooperat, de fapt. Aşa cum la mântuire omul nu se mântuieşte sigur, dar nu-l mântuieşte numai Dumnezeu, ci e o împreună-lucrare între om şi Dumnezeu, aşa şi pentru căderea şi decăderea omului nu e numai diavolul de vină, ci el are lucrarea lui, îngăduită de Dumnezeu, cât timp îi e îngăduit, dar am participat şi noi, am conlucrat, de multe ori poate că lucrarea noastră a fost mai serioasă şi mai adâncă decât a diavolului, pe care poate de multe ori Dumnezeu l-a oprit şi a stat împotriva lui. Şi să ştiţi că Dumnezeu nu-l lasă pe diavol să lucreze împotriva noastră şi să ne ispitească mai mult decât socoteşte El că îi e folositor omului. În anumite situaţii e folositoare ispita care vine din partea diavolului, ne trezeşte, ne întoarce cu gândul spre Dumnezeu. Tot ce permite Dumnezeu e pus special, ca medicament pentru situaţia aceea a noastră. Iar dacă ne-a biruit diavolul, ne-a biruit răul, ne-a transformat în răi, am devenit cum nu se cuvine să devenim, ne-am transformat firea în rău, aceea a fost conlucrarea noastră cu ceea ce Dumnezeu a îngăduit, cu măsura pe care a pus-o, o conlucrare negativă în care noi am adăugat otravă peste otravă, am făcut multe alte răutăţi care au dus la otrăvirea sufletului şi la îmbolnăvirea lui.

Cât de real, cât de firesc trebuie să fi fost Hristos! Nu se strecura în spatele Lui niciun fel de prefăcătorie, niciun fel de mândrie, n-avea de ce, Dumnezeu nu Se preface! El n-are nevoie de cinste de la om; Se bucură dacă omul Îl cinsteşte, dar nu are nevoie, nu duce lipsă, e deplin împlinit în Sine, cum şi omul ar fi, dacă ar trăi în Dumnezeu. Cât de firesc trebuie să fi fost Dumnezeu, dacă sfinţii de peste veacuri, care I-au urmat, au fost atât de cutremurători în faţa oamenilor. Cele mai urâte caractere, cei mai învârtoşaţi duşmani s-au plecat în faţa unor asemenea chipuri sincere, clare, deschise, îi durea prezenţa acestor oameni, care erau chipul lui Dumnezeu. 

E atât de greu să te întâlneşti cu Dumnezeu şi să poţi procesa, totuşi, această întâlnire; durează să te aduni, să-ţi vii în fire, să-ţi dai seama cu Cine te-ai întâlnit, să înţelegi această întâlnire, ce-ai văzut, de la cele mai mici la cele mai mari gesturi. Era greu lucrul acesta, gândiţi-vă la Zaheu. Acesta L-a chemat în casa sa, pentru că numai pretenţia simplă a lui Dumnezeu Astăzi voi veni în casa ta l-a dezarmat: <Da, Doamne, cum să nu?!>. Nu se ştie să fi zis Dumnezeu acolo, în casa lui Zaheu, vreo predică deosebită, vreun cuvânt, că s-ar fi scris, că doar despre predica de pe munte s-au scris pagini întregi. Dar de la cele mai mici gesturi ale lui Hristos până la felul cum îl privea l-au cutremurat atât de mult pe Zaheu încât, numai văzându-L pe Hristos şi văzându-se şi pe el, ca pe o caricatură, cum ajunsese, în ce hal, a fost ca şi cum tu eşti o candelă care se stinge, sfârâie şi împrăştie un miros urât, deşi te crezi luminos şi frumos, însă văzând dintr-o dată o candelă aprinsă, cu foc mistuitor, îți dai seama ce eşti şi te întrebi ce pedeapsă să-ţi iei. Asta l-a făcut să zică Iată, jumătate din averea mea o dau şi dacă am nedreptăţit pe cineva cui ceva întorc împătrit, adică el a vrut să-şi ia asupra lui cea mai mare pedeapsă ca să se vindece, pentru că a întoarce împătrit ceva furat era cea mai mare pedeapsă în Legea veche. Şi-a ales cea mai gravă pedeapsă ca să ajungă aşa cum se vedea în oglinda care era Hristos şi care-l arăta a fi îngrozitor de urât. Deci cât de greu, dar cât de minunat era să fi alături de Hristos, în prezenţa Lui, în tot firescul acela dumnezeiesc, neurâţit de mândrie şi de complexe şi de frici şi de neputinţe. Şi pentru aceasta avea omul nevoie de linişte, pentru a se aduna după întâlnirea cu Dumnezeu.

Iar al treilea motiv pentru care Dumnezeu ne oferă timp şi vreme şi Se retrage este acela despre care Sfântul Ioan Gură de Aur şi toţi Părinţii ziceau că, dacă urmărim cu atenţie, întotdeauna după ce Dumnezeu Se ascunde de oameni, după aceea face mult mai multe minuni şi mult mai mari. Tot aşa, S-a ascuns de mulţime şi S-a dus pe munte să Se roage şi a dat drumul ucenicilor pe mare tocmai ca să rămână singur, dar a trebuit să vină la ei pe apă după aceea, căci se pornise furtună pe mare, iar ei s-au minunat și au zis Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! când L-au văzut că umblă pe mare, că îl ridică pe Petru din apă. Deci tocmai atunci, după însingurarea Lui, parcă se întâmplă minuni mai mari. Şi aici, vrând să se însingureze, au năvălit mulţimile și a făcut minuni şi mai mari, s-au înmulţit cinci pâini şi doi peşti la peste zece mii de oameni, minune care s-a întâmplat nu pentru că a voit El – că nu a voit nicio minune în mod special, n-a venit cu un set de minuni, ci întotdeauna s-au făcut pentru că omul e neputincios; aici, de exemplu, oamenii nu aveau să mănânce.

Spun Părinţii că prin aceasta ne arată Dumnezeu că atunci când omul se va însingura, se va ascunde, făcând faptele bune pentru ceilalţi, rugându-se pentru ceilalţi în ascuns… – că pentru cine Se ducea Hristos să se roage? Oare pentru Sine numai, ca om? Nu, se ruga pentru lumea întreagă, pentru om! Era singur, dar a fost un moment, atunci, în grădina Ghetsimani, când El, cu sudoare de sânge, Se ruga pentru toată lumea şi primea paharul păcatelor lumii întregi şi în rugăciunea Lui spune: Tată, unde Mă duc Eu să fie şi aceştia, pe niciunul să nu pierzi, deci, de fapt, rugăciunea era pentru ceilalţi, pentru lumea întreagă, pentru cei care se vor uni cu El! Deci El Se ducea să facă o faptă bună, dar în taină! Şi aceste fapte pe care le făcea pentru ceilalţi, de dragul celorlalţi, le făcea numai pentru că era nevoie, că omul era însetat sau bolnav sau necăjit, dar dacă se putea să nu le spună nimănui, cum le-a spus celor doi orbi: Mergeţi şi nu spuneţi nimănui, deci dacă putea să ascundă aceste lucrări, le ascundea, nu forţa libertatea nimănui cu ele. Cu atât mai mult cu această faptă a rugăciunii, aceasta chiar că se poate face de unul singur, în ascuns, şi El n-o arăta nimănui. Zic Părinţii că asta ne învaţă că atunci când vom face binele pentru celălalt în taină, începând de la rugăciune la orice altceva, nu numai că Dumnezeu nu va uita aceasta, ci va face prin noi mai mari minuni, va lucra cu noi lucruri minunate după aceea. Zice Sfântul Nicolae Velimirovici că Hristos, prin aceasta, S-a întâlnit cu toţi oamenii lui Dumnezeu de peste veacuri, cu toţi cei care s-au rugat pentru ceilalţi, care şi-au pus sufletul tainic pentru ceilalţi şi i-a scos ca pe o cetate în vârful muntelui, ca un sfeşnic i-a pus sus să vadă toată lumea şi din mijlocul şi din adâncul pustiurilor i-a scos în faţa lumii întregi. Deci nimic nu rămâne ascuns, nici măcar în veacul acesta nu va rămâne nerăsplătit de Dumnezeu.

Deci acesta este un alt motiv pentru care Dumnezeu Se retrage în taină, tocmai ca să ne înveţe că rugăciunea, în primul rând, se face în ascuns şi nu ne lăudăm cu ea şi rămâne, până la urmă, o relaţie personală cu Dumnezeu, unică, deosebită, pe care nu trebuie s-o vădim nimănui.Aşa cum o relaţie de dragoste între soţi sau între prieteni, o relație sinceră, nu se pune pe garduri, ci e ceva tainic între tine şi acel om, nu epatezi cu asta, nu te lauzi, pentru ca altfel nu mai e dragoste adevărată. Dragostea îşi ajunge sieşi, nu se spun cele tainice ale celor două persoane. Aşa și Dumnezeu, ne învaţă că rugăciunea oricum rămâne o legătură tainică între om și Dumnezeu, ea e o legătură de dragoste între om și Dumnezeu, în care Dumnezeu niciodată nu te va trăda şi nu te va vădi, nu va râde de ce I-ai spus sau nu-ţi va reproşa. Niciodată Dumnezeu nu va face asta. Ceea ce I-ai spus Lui, tainic, faţă către faţă, durerile tale, suferinţele, nerăbdările, neputinţele, nu le va vădi Dumnezeu. Aşa nici tu, nici de dragul mândriei, nici de dragul oricărui alt lucru, să nu te apuci să pui pe tarabă rugăciunea ta, să arăţi tuturor cum te rogi tu, ce evlavios eşti şi conştiincios. Din aceste tipuri prefăcute de rugăciune, Dumnezeu pleacă într-un fel, pentru că Îl foloseşti doar ca să epatezi.

Rugăciunea este o taină, iar rugăciunea colectivă, pe care o facem cu toţii în biserică, este o rugăciune în care toţi încearcă să-şi ascundă trăirile, să nu facă niciun gest care să epateze, dar nici să nu pară o brută lipsită de sentimente. Rugăciunea ta personală şi toate gesturile de dragoste şi suspinurile către Dumnezeu şi mâinile tale împreunate și fruntea plină de broboane de sudoare şi lacrimile din marginea ochilor şi orice, acestea rămân în taina ta cu Dumnezeu:

Iar tu, când te rogi, du-te în cămara ta şi închide uşa şi acolo, în ascuns, roagă-te lui Dumnezeu, iar Dumnezeu, Care vede toate în ascuns, îţi va răsplăti Ţie.

Pe Dumnezeu nu atât Îl impresionează rugăciunea ta, ceea ce spui tu, ci faptul că vii să te întâlneşti cu El, cu Cel din mâinile Căruia ai ieşit. Aceasta îi place Lui, de aceasta însetează.

Aşadar, acestea sunt taine care rămân ascunse în cămara inimii tale, chiar și atunci când eşti în mijlocul lumii. Nu-ţi ridici glasul mai mult decât cel de lângă tine, nu le arăţi altora, pentru că naști în celălalt, de aproape, păcatul lui Cain. L-aţi văzut pe Hristos făcând asemenea lucruri, zicând <Nu ştiţi să vă rugaţi!>? I-aţi auzit pe Apostoli, atunci când El le-a zis: Uite aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru… să fi crăpat inima în ei de atâta patetism pe care-L afişa Hristos? Nu! Le-a zis simplu, ca să nu-i obosească, să nu le forţeze libertatea, ca să nu zică ei <Nu, păi noi aşa n-o să ne rugăm niciodată! N-avem nicio şansă aşa, suntem vai de capul nostru…!> Nu, le-a zis simplu: Iar voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri şi toate celelalte. Iar când Se ducea şi Se ruga în ascuns, şi noi vedem că numai în grădina Ghetsimani a transpirat Hristos sânge, dar poate că întotdeauna când Se ducea şi Se ruga făcea aşa, noi L-am văzut atunci prima oară, prin Apostoli. Dar toate acestea sunt tainice, sunt ale omului cu Dumnezeu, nu se pun pe tarabă în piaţă!

Iar toată această afişare a omului cu Dumnezeu îi produce tristeţe lui Dumnezeu şi cu cât afişăm mai mult din ceea ce trăim noi şi din ceea ce-L rugăm noi, cu atât Dumnezeu Se îndepărtează mai repede de la noi. Aşa cum prietena ta, după ce-i publici pe internet și peste tot toate scrisorile tale și ale ei, să nu te miri că n-o mai vezi. Cam aşa se întâmplă şi cu Dumnezeu. În toată această afişare a noastră se ascunde multă, multă mândrie, multă părere de sine și alte păcate la un loc”.

pr. Cipirian Negreanu

www.cuvantul-ortodox.ro