NEBUNIA ÎNTRU HRISTOS Partea II

Făcându-se părtaşi a tot ce este adevărat, sfânt, sfinţii „nebuni” considerau drept principal motiv al voinţei lor – mintea, pe care o numeau „împărat ce stăpâneşte peste patimi” (sfântul Simeon nebunul pentru Hristos). Astfel, sfinţii „nebuni”propovăduiau simbolic acea biruinţă lăuntrică a omului care constă în dominarea patimilor, acea luptă dintre raţiune şi senzorial, şi despre minte, ca putere, ce se împotriveşte patimilor. Mintea are valoarea luminii, prin care se luminează viaţa sufletului omenesc. Atenţia minţii poate fi sustrasă nu numai de impresiile exterioare, ci şi de cele ale lumii subiective, interioare.

\r\n

De multe ori grija faţă de trup împiedică unirea desăvârşită cu duhul şi anume acest fapt cere o mărginire mai radicală a tendinţelor, ce influenţează asupra armoniei create de Dumnezeu între duhul şi trupul omului. Or, anume însăşi limpezimea, curăţenia şi puterea minţii se află în legătură cu o oarecare înăbuşire a senzorialului şi cu o oarecare, dacă nu slăbire, atunci înfrânare cumpătată a trupului. „Într-un cuvânt, – spune Sfântul Vasile cel Mare în îndrumarea sa către tineri, – trebuie să-şi dispreţuiască întreg trupul acel ce nu vrea să cadă în poftele lui ca în noroi, fie să coboare la el atât, cât, după cuvintele lui Platon, permite folosul filosofiei”. Acest gând aproape cu nimic nu diferă de cuvintele Apostolului Pavel, care învaţă că „…Îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani, 13,14). Mintea se mişcă înainte sub influenţa unei oarecare atracţii nevăzute. Nimeni nu poate să oprească acţiunea ei, dar trebuie s-o conducă. Răul principal al minţii sînt gândurile deşarte. Pentru a scăpa de ele şi a primi lumina dumnezeiască trebuie, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, să intri în lupta cu imaginaţia, să păstrezi mintea incoloră, fără închipuiri, curată, aşa cum a creat-o Dumnezeu. Sfinţii „nebuni” de aceea au şi recunoscut mintea împărat asupra patimilor, pentru că, într-adevăr, fără privegherea minţii e imposibil să ştergi urmele şi amprentele impresiilor primite anterior, care răscolesc patimile. Numai prin luptă neîntreruptă cu izgonirea din suflet a patimilor se dobândeşte cununa biruinţei.

\r\n

Deci, Sfinţii „nebuni” şi-au antrenat mintea lor în lupta cu patimile şi s-au străduit s-o îndrepteze în aşa fel, ca în inima lor să se înrădăcineze numai deprinderea către aceea, ce descoperea înaintea lor pe Dumnezeu, şi-au îndreptat puterile minţii numai spre a se întări în El. De aceea, Sfinţii „nebuni” nu arătau aşa cum erau ei de fapt. De aici apare întrebarea: oare starea lor este în acord cu demnitatea firii omeneşti raţionale? Trebuie de menţionat că Sfinţii „nebuni” se arătau oameni „închişi”, adică ascunşi, tainici, dar la temelia caracterului lor ermetic era adânca smerenie, care la treapta cea mai înaltă a desăvârşirii morale îl prezintă pe om mai păcătos decât toţi. Recunoaşterea propriei nimicnicii şi neputinţe în faţa lui Dumnezeu este firească omului, – şi când conştiinţa aceasta ajunge la treapta superioară, atunci omul în toate acţiunile şi faptele sale îşi va vedea numai neajunsurile. „Dacă Dumnezeu nu are încredere în sfinţii Săi…” (Iov, 15, 15), atunci cu atât mai mult nu se încrede în om, nici chiar în cel mai evlavios. Văzând neajunsurile şi în virtuţile sale, nevoitorul smerit doreşte ca şi alţii să judece la fel despre el, iar de aici se naşte gândul (lege duhovnicească) – de a ascunde de privirea altora virtuţile sale. Aşadar, firea schimbată a Sfinţilor „nebuni” nu poate fi un argument pentru a considera „nebunia” stare contrară a firii omeneşti. Privind la viaţa Sfinţilor „nebuni întru Hristos”, în primul rând se evidenţiază modul lor de viaţă pribeag. Intrând în nevoinţa „nebuniei”, ei lăsau tot ce-i pământesc, întrerupeau orice legătură cu casnicii şi apropiaţii lor. Acest mod de viaţă al Sfinţilor „nebuni” se explică prin aceea că, inima lor se avânta spre cer. Ţinând minte că cerul este predestinat lor ca locuinţă, că slava veşnică le este pregătită „de la întemeierea lumii” (Matei, 25, 34), Sfinţii „nebuni” se lepădau de bunurile pământeşti, îşi înfrânau duhul şi trupul – numai ca să fie cât mai aproape de Dumnezeu. Ei se considerau nişte străini sau călători pe acest pământ, tinzând „la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu…” (Filipeni, 3, 14). O asemenea atitudine găsim şi la drepţii din Vechiul Testament. Sfântul Prooroc David cu toate că era împărat, dar şi pe tronul împărătesc grăia către Domnul: „Căci străin sînt eu la Tine şi străin ca toţi Părinţii mei” (Ps., 38, 17). Sfinţii „nebuni” împreună cu Apostolul Pavel arătau prin fapte, că nu au „aici cetate stătătoare”, ci o caută „pe aceea ce va să fie” (Evrei, 13, 14). Realizând în viaţa lor pribeagă sensul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, sfinţii „nebuni” petreceau într-o lucidă înţelegere a modului de viaţă asumat. Căci gândul despre sine, ca despre un străin în lume şi dispreţul a tot ce este pământesc, contribuie în mod deosebit la întărirea pe calea virtuţilor, după cum învaţă Sfântul Apostol Petru: „Iubiţilor, vă îndemn ca pre nişte străini ce sînteţi şi călători aici, pre pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti, care se războiesc împotriva sufletului” (I Petru, 2,11).

\r\n

Проф. Голубинский Е. „Юродство Христа ради”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *