„O ADÂNCIME, ȘI O FRUMUSEȚE, ȘI O ÎNȚELEGERE NEMAIÎNTÂLNITE”

oara1

\r\n

Există multe feluri de capcane care stau în faţa oamenilor încă de la venirea Mântuitorului, toate cu un singur scop, acela de a-i seduce sau a-i împinge să urmeze oricare altă cale în afara celei adevărate, cea care ne duce către Împărăţia lui Dumnezeu. Dintotdeauna însă cei care cu sinceritate L-au căutat pe Dumnezeu, Adevărul, au ajuns să-L cunoască, au ajuns să se împărtăşească cu El. Domnul Mihai Oara este un astfel de om, care, departe, în cealaltă parte a lumii, unde se manifestă un fel de Babilon al credinţelor, a ajuns să redescopere Ortodoxia.

\r\n

\r\n

Nu a făcut altceva decât să asculte de glasul conştiinţei, să o lase să-l călăuzească către închinarea cea în duh şi în adevăr în Biserica Dumnezeului Celui Viu, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.”(M.C.)\r\n- Când erați mic, părinții v-au crescut în credință?\r\n– Tatăl meu era ortodox, mama s-a născut și ea într-o familie ortodoxă, dar a trecut la baptiști atunci când aveam doi sau trei ani. Și ea practic m-a crescut în biserica baptistă, deși fusesem botezat după naștere la Biserica Ortodoxă. După aceea, când am crescut mai mare, pe la vreo 14 ani, sub diferite influențe și prin ceea ce am citit, mi-am pierdut credința și n-am mai crezut în Dumnezeu. Mai mergeam la biserica baptistă cu mama, dar nu mai credeam în Dumnezeu. Asta a durat până la 20 de ani.\r\nLa 20 de ani, după ce am terminat stagiul militar, am devenit student la București, la Matematică, și acolo, în anul I, am mers la o biserică baptistă. Asta era prin 1975. După aceea am rămas în Bucureşti şi m-am căsătorit cu o fată care era și ea baptistă.\r\nÎn 1980 am venit în Statele Unite; am continuat să merg la biserici baptiste, mai ales române, pentru că este o comunitate românească baptistă în New York. Ulterior am fost și în alte biserici – aici, în Statele Unite, sunt foarte multe culte, cum le numim noi, „evanghelice” sau, cum se zice în România, neoprotestante. Am fost câțiva ani într-o biserică care se numea „Alianța Creștină și Misionară”. Ulterior am migrat către altă biserică, tot neoprotestantă, un cult care cred că nici nu există în România, se numea „Via” („The Vineyard” în engleză), cu tentă harismatică.\r\nMi-am dat seama ulterior de ceva interesant: unul dintre motivele pentru care m-am dus către o biserică harismatică a fost că eram deja, în sufletul meu, cam nemulțumit de, să-i zic așa, „biblismul” celorlalte biserici neoprotestante. „Biblism” în sensul că Scriptura era considerată obiectivul nostru numărul unu și, așa cum am înțeles mai târziu, am ajuns să ne vedem pe noi înșine nu ca pe un „popor al lui Dumnezeu”, ci ca pe un „popor al Cărții” – adică noi eram cei care studiam Biblia, care știam Biblia, care țineam Biblia și așa mai departe. Asta m-a nemulțumit puțin, în sensul că în sufletul meu căutam o credință vie, o relație cu Dumnezeu, nu o relație cu o carte (cu toate că și acum am același respect față de Scriptură, deci nu e nimic împotriva Scripturii – dar, în mod primar, noi suntem poporul lui Dumnezeu, deci acolo trebuie să fie ținta noastră). Și, cumva, într-o biserică harismatică exista această așteptare: că Dumnezeu este viu și lucrează în viețile noastre. Sigur că Scriptura are importanța ei, dar noi trebuie să avem propria noastră viață și experiență cu Dumnezeu.\r\n- Ce vă făcea să migrați de la o biserică neoprotestantă la alta?\r\n– Într-un anumit sens nu a fost mare lucru, pentru că toate au convingeri și teologii foarte asemănătoare. Mai mult era vorba de accent sau de stil, nu era vorba de o teologie diferită. În Statele Unite există sute și sute de denominații creștine neoprotestante, dar între ele există doar mici diferențe de nuanță, nu diferențe fundamentale; și poate o anumită prioritate devine mai atractivă la un moment dat. De multe ori este vorba și de factorii sociali: ai cunoscut pe cineva, el merge la o anumită biserică, te-ai dus odată acolo și ți-a plăcut atmosfera, cântările…\r\n- Voiam să vă întreb dacă fiecare dintre aceste biserici consideră că numai acolo există adevărul – sau există și un relativism, că „orice biserică e la fel de bună”?\r\n– Este vorba de un relativism care poate merge uneori până la extrem, în sensul că de multe ori auzi: „Important este să crezi în Domnul Iisus, restul nu contează!”. Asta merge, din păcate, până în punctul în care unii trag concluzia că, de fapt, nici nu au nevoie de Biserică, pentru că este suficient să creadă în Domnul Iisus, sau până la punctul în care există forme foarte netradiționale de biserici, cum ar fi ceea ce se numesc „bisericile de casă”: sunt două-trei familii care sunt prietene și zic, uite, noi facem o biserică, ne întâlnim acum la mine acasă, după aceea ne întâlnim la voi acasă și facem o rugăciune, sau studiem Scriptura, și asta este suficient.\r\n- Ați vorbit de „biserici harismatice”. Ce înțelegeți prin aceasta?\r\n– „Harismatice” în sensul că acolo se pune un mai mare accent pe lucrarea Duhului Sfânt și pe manifestări directe ale Duhului Sfânt în viața noastră, cum ar fi vorbirea în limbi, sau vindecări, sau viziuni, vise – fenomene de genul acesta.\r\n- Interesant este că majoritatea acestor fenomene pe care le-ați enumerat sunt considerate, adesea, în Ortodoxie, semne de înșelare sau mijloace prin care se pot manifesta duhurile căzute…\r\n– Da, este adevărat. De fapt, ăsta este unul dintre motivele pentru care, până la urmă, am devenit cam nemulțumiți. Eu și familia mea nu am intrat niciodată în spiritul „mișcării harismatice”, adică n-am avut fenomene de vorbire în limbi, sau vise, prorociri și așa mai departe. Ne plăcea să frecventăm acea biserică, dar cu timpul ni s-a părut că multe dintre aceste fenomene pe care le vedeam erau false, sau cel puţin forțate, și din cauza aceasta nu m-au mai atras.\r\n- Oare fenomenul acesta al „harismatismului” nu este și o reacție la caracterul abstract al credinței unor congregații neoprotestante? Adică nevoia de a avea și o experiență de taină, de viață, care în unele culte neoprotestante este aproape zero?\r\n– Da, sută-n sută așa este! Există o anumită ariditate în unele dintre cultele neoprotestante – în România poate că există doar câteva, dar aici sunt sute, și o caracteristică a lor este credinţa că viața creștină constă în cunoașterea Scripturii și în aplicarea ei în diferite episoade ale vieții. Într-un fel, poate se aseamănă cu ceea ce făceau fariseii și cărturarii în vremea Domnului Iisus – erau experți în cunoașterea Scripturii, puteau s-o interpreteze, puteau să citeze din ea, dar până la urmă spiritul viu al credinței slăbise, nu era decât un fel de laudă cu privire la cunoașterea Scripturii și la interpretarea ei. Probabil foarte mulți creștini din astfel de biserici au fost doritori de o experiență mai vie cu Dumnezeu, și din cauza aceasta au migrat către aceste „biserici harismatice”.\r\nÎnsă adevărul este că putem avea această experiență directă a lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă, unde în Liturghie ne unim cu îngerii și cu sfinții și ne închinăm lui Hristos, și ne împărtășim cu El. Dar atunci când oamenii nu știu s-o caute, o caută în alte feluri decât așa cum se făcea tradițional în Biserică.\r\nAm venit la Biserica Ortodoxă cam prin anul 2000, și au fost o serie de circumstanțe care au determinat asta. Una dintre ele: cu vreo zece ani înainte citisem o istorie a Bisericii, unde am găsit un adevăr care m-a frapat; şi după ce am terminat de citit, am stat și m-am gândit și-am exclamat: „Dintre toate bisericile care există astăzi, în această fărâmițare a creștinismului, cea care are dreptul de a afirma o continuitate absolută cu Biserica Noului Testament este Biserica Ortodoxă!”. Am avut această sclipire cu mult timp înainte de a deveni ortodox, dar n-am urmărit-o, n-am stat să studiez în continuare și reflectez la acest adevăr…\r\nÎnsă în anul 2000 s-au întâmplat mai multe lucruri. În primul rând, cum am spus, mi s-a părut că ceea ce vedeam în această biserică harismatică este, într-o anumită măsură, fals – ăsta a fost un aspect. Un alt aspect a fost că am rămas dezgustat de un anumit fenomen din lumea protestantă (mă scuzați că intru foarte puțin în politică): exact atunci era războiul din Kosovo, şi m-a dezgustat propaganda care se făcea și faptul că bombardamentele americane erau considerate ca o „lucrare a lui Dumnezeu” pentru pedepsirea genocidului făcut de către sârbi și așa mai departe. Or, eu, fiind din regiunea aceea – din România, deci aproape de Serbia –, cunoșteam problemele care sunt între diferitele grupuri etnice, de sute sau de mii de ani. Atunci am încercat să iau legătura cu mai mulți pastori protestanți și să le spun că ar trebui să protestăm împotriva războiului și că nu este bine ca noi, dacă ne pretindem o țară creștină, să bombardăm o țară ca să-i ajutăm pe musulmanii de acolo. Am primit răspunsuri negative, foarte mulți mi-au spus că „Nu, noi facem lucrarea lui Dumnezeu acolo!” – și acesta a fost un aspect care m-a dezgustat.\r\nDar acestea au fost totuși niște motive mai secundare. Faptul care m-a mișcat, până la urmă, a fost ceva, într-un fel, întâmplător – dar care, în alt fel, aș putea zice că a fost providențial: m-am oprit într-o seară la o librărie și am văzut o carte care se numea „Arta rugăciunii”. Uitându-mă peste ea, am văzut că era o colecție de diferite scrieri ale unor Părinți ai Bisericii și credincioși ortodocși de-a lungul veacurilor, reflecții cu privire la rugăciune (de exemplu, pasaje largi din Sfântul Theofan Zăvorâtul). Am cumpărat cartea și am început să o citesc – și dintr-odată am fost total șocat, pentru că am descoperit o adâncime, și o frumusețe, și o înțelegere a rugăciunii pe care nu le întâlnisem niciodată în bisericile neoprotestante la care participasem.\r\nAsta mi-a ridicat un semn de întrebare, pentru că ceea ce știam eu despre Biserica Ortodoxă, ceea ce învățasem de la alții era că este o „biserică moartă”, o biserică care ține anumite tradiții, dar nu mai are o credință vie în Domnul Iisus Hristos. Și atunci am zis că asta nu se potrivește cu ceea ce citesc eu aici, pentru că eu văd aici o credință vie – și nu numai că văd o credință vie, dar văd o profunzime și o frumusețe pe care n-am întâlnit-o înainte. Deci cum e posibil ca într-o biserică total osificată și moartă spiritual, așa cum mi se spusese că e Biserica Ortodoxă, să găsesc acest izvor de viață? Și atunci mi-am zis că merită să cercetez mai mult.\r\nAm căutat pe Internet și am găsit o biserică ortodoxă în zona unde locuiam; am dat telefon acolo și am fixat o întâlnire cu preotul. Am avut o discuție cu el și i-am pus mai multe întrebări, la care mi-a răspuns foarte, foarte frumos. Una din problemele mele a fost: „Noi, în bisericile neoprotestante, punem accentul pe Scriptură, și am înțeles că pe voi, în Biserica Ortodoxă, nu vă interesează Scriptura”. Mi-am dat seama din răspunsul lui că asta era o prejudecată, pentru că, în ultimă instanță, în Biserica Ortodoxă se citește mult mai mult Scriptura decât în bisericile neoprotestante: de exemplu, în bisericile baptiste se citește un text din Scriptură de câteva versete, după care urmează o predică de o oră – pe când în Biserica Ortodoxă, la slujbe, sunt nenumărate citiri din Psalmi, din Epistole, din Evanghelii; însăși Liturghia este îmbibată cu texte din Scriptură. A fost o prejudecată pe care mi-am depășit-o. Dar au fost și alte lucruri pe care le-am învățat din discuțiile pe care le-am avut cu el.\r\nUlterior mi-a dat niște cărți, pe care le-am citit. Una dintre ele era din scrierile Sfântului Ioan din Kronştadt. Apoi, există o carte fundamentală pe care o citesc aici toți catehumenii, și anume „Biserica Ortodoxă” a Episcopului Kallistos Ware, care e o prezentare foarte frumoasă și pe înțelesul tuturor a Bisericii Ortodoxe. Am citit aceste cărți într-o călătorie de serviciu în Rusia, și când m-am întors am sunat-o la telefon pe soția mea, în Washington, și i-am zis că am descoperit niște lucruri frumoase cu privire la Biserica Ortodoxă. Ea mi-a zis: „Da, sunt interesată să le aud și eu, dar cu condiția să nu ne facem ortodocși” (tatăl doamnei a fost un cunoscut pastor baptist, n.red.). Eu i-am zis: „Da, sigur că da, o să discutăm”…\r\nA urmat după aceea o perioadă foarte interesantă, de două sau trei săptămâni, în care am făcut o comparație: am luat diferite învățături ortodoxe și le-am comparat cu ceea ce știam noi sau cu ceea ce fuseserăm învăţaţi. Am căutat să le comparăm și ne-am dat seama că, de fapt, avusesem foarte multe prejudecăți. De exemplu, textul din Scriptură unde se spune că Domnul Iisus a dat Apostolilor această putere de a ierta păcatele, „de a lega și de a dezlega”: erau în Biblie versete care ne-am dat seama că sunt practicate în Biserica Ortodoxă, dar pe care noi, ca neoprotestanţi, le ignoram total. Sau cu privire la Fecioara Maria, care e complet trecută cu vederea în credința și teologia neoprotestantă – atunci mi-am dat seama de importanța ei și de felul cum a fost văzută, tradițional, de către creștini. Apoi, diferite funcții bisericești, felul în care era organizată Biserica, având diaconi, având presviteri, având episcopi… Cred că au fost cam trei săptămâni în care, aproape în fiecare seară, stăteam și studiam diferite texte. Toate lucrurile acestea înainte sau nu le văzusem, sau le interpretasem greșit. Şi la sfârșitul acestei perioade am hotărât să venim în Biserica Ortodoxă.\r\nA fost ceva interesant, pentru că, de obicei, atunci când ne mutam de la o biserică neoprotestantă la altă biserică neoprotestantă, de multe ori ne interesau aspecte cum ar fi ce fel de program au pentru copii, dacă putem să ne facem acolo prieteni, dacă este aproape de casă și așa mai departe. Or, când am venit la Biserica Ortodoxă, am hotărât să mergem indiferent de aceste aspecte. Am spus: nu contează dacă oamenii sunt prietenoși sau nu sunt prietenoși, nu contează dacă e departe sau e aproape – noi ne ducem pentru că acolo este Adevărul, nu din alte motive. Și așa a fost. Îmi aduc aminte – am un prieten în biserica noastră care este acum diacon (de profesie era avocat), și el a avut o istorie asemănătoare cu a mea, fiind tot neoprotestant venit la Biserica Ortodoxă. Și prima oară când a fost într-o biserică ortodoxă – o biserică de tradiție rusească, era un preot bătrân acolo –, când a intrat prima dată acolo a avut o discuție cu preotul la sfârșit, și preotul i-a zis: „Dacă ai de gând să vii în biserica de aici, te rog frumos: copiii tăi să nu facă gălăgie în timpul slujbei!” (râde). Ceea ce vreau să subliniez este că venirea mea și a altora în Biserica Ortodoxă nu s-a făcut din motive psihologice sau sociale (pentru că ne-am fi simțit bine acolo, sau pentru că oamenii ne-ar fi zâmbit şi-ar fi fost foarte prietenoși), ci s-a făcut strict pe baza faptului că am căutat adevărul, am căutat Biserica cea adevărată.\r\n- Am înțeles că puțin înainte de revenirea la Ortodoxie ați făcut o scurtă vizită în România care a jucat un rol important în convertirea dumneavoastră. Ce s-a întâmplat atunci?\r\n– Eu sunt de origine din Alba-Iulia, iar această vizită a avut loc în perioada când eram în căutare. V-am spus că am făcut acea vizită în Rusia și citeam cărți despre Ortodoxie. De acolo am revenit în România şi mi-am vizitat părinții, undeva prin 1999-2000. Seara m-am plimbat prin oraș și am intrat într-o biserică ortodoxă, unde cred că era slujba de vecernie, pe la jumătate sau aproape către sfârșit. Am stat până la sfârșit și m-a impresionat atmosfera liniștită, meditativă – ceva necaracteristic pentru bisericile neoprotestante. Mi-a plăcut foarte mult, mi-am spus că e un mediu spiritual care te ajută să te apropii mai mult de Dumnezeu. La sfârșitul slujbei, cum stăteam eu mai către spate, vine preotul la mine – eu aveam și atunci barbă, „cioc”, cum se zice, și am crezut că poate din cauza asta, că aveam oarecum aspect de preot – și mă întreabă: „Sunteți cumva preot?”. I-am spus că nu sunt preot, că de fapt nu sunt nici ortodox, dar mă simt foarte atras de Biserica Ortodoxă, îmi place. Atunci mi-a luat mâinile în mâinile lui, s-a uitat în ochii mei și am văzut lacrimi în ochii lui. Mi-a zis: „Faci foarte bine, faci foarte bine!”. M-a impresionat foarte mult, a fost ca o atingere de la duh la duh, cineva care mă cheamă cu dragoste, nu într-un mod spectaculos, ci foarte simplu, direct – și asta m-a atins în suflet.\r\nTot în timpul acelei călătorii în România mi-am zis că ar trebui să mă informez ceva mai mult şi atunci să mă duc exact unde este autoritatea cea mai mare, anume la episcop – era Înalt-Preasfinţitul Andrei. Dânsul m-a primit, i-am explicat cine sunt și că sunt în căutarea Ortodoxiei, și dânsul a fost foarte prietenos cu mine, foarte amabil. Am profitat de ocazie ca să-i pun anumite întrebări. Eu îmi lămurisem deja foarte multe lucruri pe care nu le înțelegeam sau care mi se păreau greșite înainte cu privire la Ortodoxie, dar mai aveam câteva aspecte care nu-mi erau foarte clare. O întrebare pe care i-am pus-o a fost legată de rugăciunea pentru morți, pentru cei plecați din lumea noastră: de ce facem astfel de rugăciuni? Înalt-Preasfinţia sa mi-a explicat foarte frumos, aşa cum am citit mai târziu şi în „Teologia dogmatică ortodoxă” a Părintelui Stăniloae, că atunci când un suflet pleacă din lumea aceasta, impactul lui asupra lumii nu este complet, pentru că ceea ce a făcut în viață se continuă, are reverberații care se transmit mai departe: a făcut un bine, binele acela se transmite mai departe; a făcut un rău, răul acela se transmite mai departe. Și suma tuturor acestor influențe nu se va vedea decât la Judecata finală. Or, sufletul, fiind în așteptarea Judecății finale, este bine ca noi toți, uniți împreună, să ne rugăm pentru acele suflete care sunt în așteptarea acestei judecăți. Mi-a plăcut explicația. I-am pus și alte întrebări, dar de asta îmi aduc aminte foarte clar, pentru că a avut o influență asupra mea.\r\n- Cum ați simțit schimbarea în viața dumneavoastră, în lumina Ortodoxiei?\r\n– Nu e vorba despre schimbări spectaculoase. Este o altă înțelegere a credinței. Am descoperit că este o deosebire foarte mare în ce privește stilul de viață și al credinței față de neoprotestanți. Biserica Ortodoxă, și credința ortodoxă și practica ortodoxă sunt, într-un anumit sens, foarte bărbătești, în sensul bun al cuvântului: se bazează mai puțin pe sentimentalism și mai mult pe o credință și o practică foarte obiectivă. Cântările din biserică nu sunt sentimentale, întâlnirile nu sunt sentimentale, totul este sobru, liniștit, meditativ, și are un caracter foarte obiectiv, care pe mine m-a atras foarte mult. Eu am avut o formație științifică și tehnică, și întotdeauna mi-au plăcut lucrurile care nu sunt inundate de sentimentalism. Asta e o deosebire de stil pe care am simțit-o în viața noastră.\r\nAm avut momente, în Biserica Ortodoxă, în care am simțit în duh o apropiere deosebită față de Dumnezeu și prezența Lui în viața mea. Dar ceea ce am experimentat altfel și încerc să urmez este să îmi practic credința indiferent de ceea ce simt. Adică, e câteodată Duminică dimineața și parcă mi-ar plăcea mai mult să stau acasă și să citesc o carte sau să mă uit la televizor – dar credința mea e o credință constantă, obiectivă, în care urmez aceleași practici, și asta este ceea ce dă soliditate în viață. Pentru că dacă te bazezi mai mult pe ceea ce simți, simțirile noastre se duc în sus și în jos, sau se pierd, și foarte ușor suntem înșelați să mergem într-o direcție sau alta; dar atunci când ai un stil de viață creștin, în care te bazezi pe niște adevăruri obiective și pe niște tradiții bine stabilite, înseși aceste lucruri îți fac viața foarte stabilă.Asta a fost una dintre diferențe…\r\n\r\n

\r\n

Material realizat de\r\nPr. Ioan Irimia

\r\n

Articol publicat în numărul 76 (Mai 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *