Întrebarea despre căderea puternicului Imperiul Bizantin, cât şi despre căderea marilor Imperii şi a diferitor sisteme de guvernământ cunoscute în istorie, fie feudal, burghez, ţarist, comunist sau socialist – trezeşte mari nedumeriri pentru toţi oamenii de ştiinţă, dar şi pentru o mare parte din creştinii care nu sunt indiferenţi de originea credinţei lor… Dar cea mai interesantă pagină din istoria marilor Imperii este cea legată de căderea Constantinopolului sub turci în 1453.
\r\n
Istoria, şi în genere ştiinţa, ne-a învăţat şi continuă să ne înveţe (consultaţi manualele de istorie din şcoli şi Universităţi ale autorilor şi istoricilor laici) că cauzele căderii Constantinopolului sunt de ordin militar (adică legate de campaniile de cotropire şi invaziile hoardelor otomane), economic – Imperiul era slăbit şi sărăcit din urma războaielor şi luptelor de apărare şi undeva la urma urmei poate fi menţionată şi o cauză morală, că poporul pierduse încrederea în viitor???…
\r\n
Dar care a fost totuşi cauza esenţială şi adevărată a căderii Constantinopolului, a acestui important centru şi focar al Creştinismului, unde erau concentrate şi adunate toate comorile şi minţile lucide ale învăţăturii ortodoxe, mulţime de moaşte ale Sfinţilor, sfinţenii de pe timpurile apostolice, mulţime de episcopi şi preoţi evlavioşi, mii de mănăstiri cu renumiţi asceţi viguroşi şi monahi studiţi (ucenicii Sfântului Teodor Studitul) ce se părea că luminau cu viaţa, ştiau Noul Testament, Psaltirea pe de rost, practicau rugăciunea minţii, se părea că erau împodobiţi cu tot felul de nevoinţe şi virtuţi, doar în jurul faimoasei catedrale a Sfintei Sofii (astăzi devenită moschee-muzeu în Istambul) se atinsese apogeul Creştinismului Ortodox de Răsărit? Răspunsul adevărat îl dau numai izvoarele autentice bisericeşti, printre care menţionăm: Sf. Marcu Evghenicul. Opere. Ta Egriskomena Apanta (grec.) în 5 volume. Editura Pateres, Bucureşti, 2009. (în această ediţie sunt citate toate izvoarele de epocă autentice referitoare la această temă….)
\r\n
În sec. al XV-lea Imperiul Bizantin se afla la o stare de decădere religioasă nemaipomenită, deşi se părea că toate erau gata să înflorească. De undeva de aici începe prima alarmă prin care Dumnezeu dorea să-i trezească pe creştini – deveneau tot mai ameninţătoare armatele păgâne ale turcilor otomani. Împăratul bizantin Ioan VIII Paleologul (1425-1448) încercă să găsească susţinere şi sprijin în Apus, la Roma. Pentru aceasta a fost tentat şi influenţat că ar fi bine să încheie înjositoarea unie (unire) cu papalitatea (cu recunoaşterea papei drept cap al Bisericii şi autoritate supremă a Imperiului. Din aceste considerente a fost convocat Sinodul unionist de la Ferrara-Florenţa din anii 1438-1439 în urma căruia, spre marele regret, toţi episcopii ortodocşi cu excepţia unuia (Sfântul Marcu Evghenicul, mitropolitul Efesului) au semnat unirea cu Roma, crezând că acest pas va salva prin persoana papei Imperiul de pieire – pieire pământească (grija vieţii alungă Împărăţia lui Dumnezeu), dar s-a uitat cu totul de pieirea cea duhovnicească, când îţi piezi sufletul, când păşeşti pe pământ, dar eşti o umbră moartă. Spre marea tragedie, ierarhii de atunci primiseră dogmele catolice despre Filioque (purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul), despre purgatoriu şi despre primatul papal. Desigur toate aceste erezii romano-catolice poate sunt pentru majoritatea dintre creştinii de astăzi nişte lucruri absolut necunoscute şi neclare, dar eu le menţionez ca să putem urmări firul până unde a putut ajunge în decăderea sa gândirea unor „ortodocşi” înşelaţi şi înspăimântaţi de ziua de mâine (fenomen pe dea-ntregul regăsit în zilele noastre, mai ales pentru oamenii ce sunt orbiţi după aşa-numitul viitor „european”).
\r\n
Dar şi atunci mai rămase câte o minte luminată, aşa cum a fost Sfântul Marcu al Efesului (1392-1444) care s-a împotrivit cu toată demnitatea şi hotărârea de a semna unirea cu Roma. După mari dispute totuşi unirea cu Roma de facto nu s-a înfăptuit pentru că, de fapt, s-a observat că nici papa de la Roma nu prea era în stare să ajute cu ceva real Bizanţul, Apusul însuşi era „ameninţat de urgia turcească”.
\r\n
În această situaţie pe timpul sultanului Murad II (1421-1451) turcii ameninţau real Creştinismul. Aceasta înţelegea foarte bine atât împăratul Ioan VIII Paleologul (1425-1448), cât şi Patriarhii Constantinopolului – Mitrofan II (1440-1443) şi succesorul acestuia Melisen Stratigopul (1443-1450). Împăratul şi Patriarhul erau conştienţi că e nevoie de o autoritate duhovnicească înaltă care să unească poporul şi forţele Imperiului care se afla într-un declin moral.
\r\n
Pe atunci mare duhovnic-îndrumător şi renumit ascet era Iosif Vriennie, învăţătorul Sfântului Marcu al Efesului. Acest Iosif era „un mare maestru al învăţământului elenic” şi la şcoala sa el a predat unor tineri care aveau să joace mai târziu un rol important în destinele Imperiului Bizantin. Cel mai remarcabil dintre aceştia a fost Gheorghe (Georgios) Kourteses – cunoscut mai bine ca Ghenadie II Sholarios (1454-1456) – primul patriarh al Constantinopolului de după cucerirea acestuia de către turci. Iosif Vriennie a fost invitat la Constantinopol pentru a predica şi readuce la simţire creştinească poporul şi clerul. Atunci Iosif Vriennie a zis:
\r\n
– Pentru aceasta am nevoie să vorbesc cu Împăratul şi Patriarhul.
\r\n
Cerinţa i-a fost îndeplinită şi stând înaintea Împăratului Ioan, i-a zis:
\r\n
– Împărate, în starea straşnică în care se află cetatea este nevoie să opreşti categoric prin decret imperial orice corupţie, mită, desfrâu, tot felul de obrăznicii şi alte asemenea fărădelegi care distrug unitatea Imperiului.
\r\n
Iar Patriarhului i-a cerut:
\r\n
– Prea Fericite, opreşte strict simonia (hirotonia episcopilor şi a preoţilor pe bani sau din motiv de câştig), desfrâul preoţilor, a doua căsătorie a lor, fărădelegile pe care le săvârşesc împotriva firii, pedepseşte neglijenţa preoţilor… ş. a. (despre care cred că nici numai trebuie să vorbim în detalii pentru a nu fi sminteală pentru credincioşii de astăzi).
\r\n
Într-un cuvânt, Iosif Vriennie a venit în Constantinopol, în inima Creştinismului, şi a studiat cauzele ce duceau la pieirea Imperiului şi oraşului. Totul se afla într-o necurăţie groaznică, atât clerul, cât şi poporul, necătând că la prima vedere totul părea că străluceşte (ceea ce am enumerat mai sus – Constantinopolul, repet era centrul Ortodoxiei pe pământ).
\r\n
Împăratul şi Patriarhul i-au răspuns că nu pot opri atât de aspru tot ceea ce a observat Iosif, că ar părea ca o revoluţie drastică, şi apoi şi rădăcinile acestea ale fărădelegilor s-au cam întărit în inima Imperiului. Şi ce le răspunde Iosif?
\r\n
– Să ştiţi atunci, în curând Constantinopolul va cădea, dar Ortodoxia va rămâne.
\r\n
– Cum adică, oraşul va cădea dar credinţa va rămâne? – l-au întrebat.
\r\n
– Dumnezeu va muta tezaurul ortodox pe întreg pământul, dar Constantinopolul va cădea din cauza păcatelor care strigă la cer.
\r\n
Acesta era anul 1443-1444.
\r\n
Peste 9 ani Constantinopolul într-adevăr cade sub turci. În 1451, pe timpul împăratului bizantin Constantin XII Paleologul (1448-1453) în fruntea turcilor s-a ridicat un nou sultan Mehmed II Fatih (1451-1481) – un turc neoprit din cale, crud şi dictator de temut, fiind supranumit „Cotropitorul”. El şi-a pus drept scop distrugerea Imperiului Bizantin şi crearea unui puternic Imperiu Otoman pe teritoriul celui Creştin. În aprilie 1453 el purcede la asedierea capitalei Imperiului, blocându-l atât dinspre mare, cât şi dinspre uscat. Şi astfel la 29 mai 1453 ultimul împărat bizantin Constantin XII moare pe câmpul de luptă şi Constantinopolul cade, fiind prefăcut de Mehmed II în capitala Imperiului Otoman cu denumirea de Stambul sau Istambul.
\r\n
Îndată după ziua cuceririi, Mehmed II hotărî să adune toată elita turcească şi sfetnicii săi pentru a sărbători solemn cucerirea Constantinopolului şi faima că turcii deveniseră stăpâni în Balcani. Şi iată că în timpul când şedeau la masă şi se veseleau, deodată pe peretele din faţa sultanului apare o mână cu 5 degete. Sultanul înmărmuri. El i-a întrebat pe ceilalţi care şedeau împreună cu el la masă dacă văd ce vede şi el? Toţi au afirmat că văd şi au văzut mai apoi şi alţii şi nu ştiau ce să însemne această minune? Cineva dintre turci l-a sfătuit să cheme pe toţi magii, vrăjitorii şi cititorii în stele şi tălmăcitorii de vise şi semne să-i explice ce înseamnă acest semn – o mână cu 5 degete (nedesenată) pe perete. Au venit toţi tălmăcitorii păgâni de pretutindeni şi nimeni nu putea să-i dea nici o explicaţie convingătoare…
\r\n
Atunci unul din sfetnicii sultanului i-a zis:
\r\n
– Împărate, cheamă vreun grec ortodox să explice, căci ei ştiu cel mai bine acest ţinut şi apoi se spune că ei cred într-un Dumnezeu ce nu este făcut de mâni omeneşti.
\r\n
Sultanul a poruncit să fie adus la el cel mai înţelept şi învăţat, precum şi credincios grec care să-i poată tălmăci ce-i cu mâna care nu se şterge de pe perete?
\r\n
Şi nimeni n-a fost aflat atât de drept şi curat cu viaţa şi cu fapta şi mare cu duhul decât un simplu mirean, Gheorghe Sholarios, acel ucenic al lui Marcu al Efesului şi al lui Iosif Vriennie, care mai târziu primeşte monahismul şi devine Patriarhul Ghenadie II Sholarios (1454-1456) – primul patriarh al Constantinopolului de sub stăpânirea turcilor. Gheorghe i-a cerut sultanului să-i dea răgaz să se roage lui Dumnezeu 7 zile şi apoi îi va da răspunsul.
\r\n
După 7 zile Gheorghe se înfăţişează înaintea sultanului Mehmed II, înconjurat de toată oastea şi elita otomană. Apropiindu-se de acel perete îi zise sultanului:
\r\n
– Vezi această mână cu 5 degete? Dacă în Constantinopol erau măcar 5 creştini…, tu sultane, nu intrai în Constantinopol!!!
\r\n
Aţi auzit? Dacă erau în Constantinopol măcar cinci creştini adevăraţi cu viaţa, nu cu numele, turcii nu-l cucereau niciodată. Nu s-au găsit nici cinci. În mulţimea de episcopi, preoţi, călugări-nevoitori şi mănăstiri era totul fals în inima Creştinismului, înțelegeți? Când a ars Sodoma şi Gomora Avraam a întrebat dacă cetăţile vor fi cruţate de se vor afla în ele zece drepţi (a se vedea Facere, 18, 32)? Şi nu s-au aflat nici 10, iar aici nici cinci!
\r\n
Auzind sultanul acest răspuns l-a desemnat pe Gheorghe sfetnicul său şi a poruncit să nu fie nimic distrus ce se referă la credinţa grecilor, nimeni să nu se atingă de locaşurile sfinte. Sultanul, care era un om devastator, s-a oprit în faţa vedeniei şi l-a ascultat pe un grec de rând….
\r\n
Iată cauza căderii Constantinopolului şi cauza suferinţelor şi sărăciei noastre. Să facem o paralelă la situaţia din zilele noastre? Sunt creştini printre noi adevăraţi măcar trei sau patru? Dumnezeu ne îngăduie unele suferinţe şi pierderi şi lipsuri numai pentru întărirea credinţei noastre. Pe această temelie s-a zidit Biserica şi pe această temelie va dăinui.
\r\n
Protodiacon Ioan Munteanu
Users Today : 595
Users Yesterday : 4897
This Month : 39533
This Year : 95538
Total Users : 592352
Views Today : 806
Total views : 3792504