Odihna silinței și silința odihnei – pricina silirii

Pricina silirii – Adam în Rai prin neascultarea lui a introdus în viața neamului omenesc păcatul care a atras după sine schimbări și perturbații cosmice. A dispărut simplitatea din el și apoi din toți oamenii, și odată cu simplitatea și pacea, liniștea, nepătimirea, dragostea, a fost în schimb înzestrat cu schizofrenia gândurilor, a închipuirilor și a faptelor, cu alteritatea, cu remușcările, cu bolile și cu amărăciunea acestei vieți. „Omul nu mai face ceea ce voiește, ci ceea ce urăște, aceea face” (Rom. 7, 15).

\r\n

\r\n

Această stare a noastră condamnată o dăm moștenire și copiilor noștri, mediului înconjurător, prietenilor noștri, monahilor noștri și fiilor Bisericii noastre. Astfel transmitem în loc de mireasmă a vieții spre viață, miasma morții. Căderea l-a înlănțuit pe om, în cercul vicios al durerii și al plăcerii. Căutăm plăcerea și aflăm durerea. Fugim de durere, semnul morții, și auzim pe neașteptate că vin semnalele stricăciunii și ale iadului. De ce? Fiindcă „omul a devenit călcător de lege și pe Dumnezeu nu L-a cunoscut”, puterile lui înțelegătoare și voitoare le-a risipit în cele sensibile, în cele fără de minte și dobitoacești și care se interesează de cele contra firii.

\r\n

De aceea, din acea clipă, se introduce în viața omului silința, ca suspendare a morții și îngrăditură a vieții dumnezeiești și împrejmuire a luminii veșnice.

\r\n

Din fericire totuși, Hristos, Noul Adam, a trăit împreună cu omul, a reaprins cenușa și a reînviat făptura lui Dumnezeu. Așadar, întrupându-Se din Fecioară, asigură, fără păcat, replăsmuirea omului căzut și le aduce pe toate la vechea frumusețe, voind. El Însuși, Hristos al nostru, prin moartea Lui de voie, ne-a tras pe noi la nemurire. Ne-a dat posibilitatea să hotărâm și să trăim cele adevărate, cele cuvioase, cele drepte, cele curate, virtutea, cele lăudate. Cum? Prin silință.

\r\n

Fiindcă noul element al vieții noastre, adică păcatul și patimile, cer silința, dat fiind faptul că „păcatul este greu de șters”. Cum spunea și bătrânul Iosif, are loc în noi un război civil cu scopul de a hotărî între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie.

\r\n

Este nevoie, așadar, de silire, fiindcă patimile noastre sunt nenumărate, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, multă este mulțimea patimilor noastre. „De aici viața noastra a devenit suspin”. Vedeți, așadar, ce ne-a adus odihna? Atenuați frica, „silința odihnei”. Prin urmare, firea noastră cea una se împarte, se fărâmițează în mii de bucăți, se sfâșie inima noastră. Această consecință a păcatului nostru ne deviază spre boli vătămătoare. Nu vorbesc despre patimile mari, urât mirositoare, ci despre cele mai mici: iubirea de sine, slava deșartă, nebunia, tirania, înălțarea minții, nesiguranța, nestatornicia, vorbirea nepotrivită, pizma, gelozia, lamentațiile, întristarea, deznădejdea, disperarea, acedia, lipsa de chef, împuținarea sufletului, plânsul fără motiv, plângerea, depresia. „Toată viața necredinciosului este în grijă” (Iov, 15, 20). Aceasta înseamnă, frici, neliniști, stres, o inimă obosită și întunecată, viață tăiată în bucăți – silința odihnei.

\r\n

Leacul? Necazul de voie, reaua pătimire, silința cea după Evanghelie. Odihna silinței, odihna care vine din silință. Lupta care ne face pe noi bucuroși, nobili, blânzi, pașnici. Inima noastră devine atunci o grădină preadesfătată, un locaș al odihnei.

\r\n

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005. traducere şi adaptare: Laura Enache)

\r\n

One Response to Odihna silinței și silința odihnei – pricina silirii

  1. Serghei spune:

    Cu siguranță suntem de acord cu cele expuse în articol

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *