PĂCATELE SE LEAGĂ ŞI SE CHEAMĂ UNELE PE ALTELE

\r\n

Suntem în ultima sărbătoare a anului bisericesc, Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul. E înfricoşătoare, înspăimântătoare această întâmplare care ni se înfăţişează, moartea unui mare, mare sfânt, cel mai mare prooroc.

\r\n

\r\n

El era mai mult decât un prooroc, el nu proorocea sau arăta cu sute, sau cu mii de ani înainte că va veni Mesia – pentru că cea mai înaltă treaptă spre care putea să năzuiască un prooroc era să-L binevestească pe Dumnezeu, să binevestească venirea lui Dumnezeu în istorie, să binevestească lucrul cel mai important, mai important decât facerea lumii: Întruparea lui Dumnezeu. Si, după aceea, istoria şi viaţa lui Dumnezeu între noi şi mântuirea pe care a adus-o Dumnezeu prin Cuvântul Său, Care ne-a scos pe noi din înşelăciunea demonilor, prin faptele Sale care ne-au dezvelit chipul lui Dumnezeu cel adevărat – şi ne descoperă neîncetat prin harul și puterea pe care ni le-a lăsat şi ni le lasă neîncetat în Biserică prin Sfintele Taine – şi ne dezrobeşte pe noi din robia vrăjmaşului, şi ne îndulceşte de Dumnezeiasca Împărăţie încă de acum, în parte, ca o arvună, prin Patimile, prin moartea Sa, prin Învierea Sa, cea care ne-a scos din moartea cea veşnică, din păcatul care ne ţinea sub stăpânire, din puterea călăului celui mare, a lupului înţelegător care ne ţinea sub stăpânire toată viaţa.

\r\n

Nu era lucru mai mare pentru prooroci decât să proorocească despre Mesia. Cei mai mari profeţi sunt cei care au proorocit despre Mesia. Proorocia lor era mare dacă nu se oprea numai la anii următori despre Israel, despre ce urma să se întâmple cu el, despre robiile în care urmau să cadă evreii. Si proorocia lor era mare dacă înainta până la Cel Veşnic, la Cel Ce Este.Iar Sfântul Ioan Botezătorul era mult mai mult decât atât pentru că el, nu numai că a vestit că va veni după el Cel Ce este mai mare decât el și Căruia el nu-I este vrednic să-I dezlege cureaua încălţămintelor, ci L-a şi arătat. Deci era mai mult decât proorocie, era mărturisire.Moartea lui nu mai era orice fel de moarte, nici măcar nu mai era moarte de sfânt, ci era moarte martirică, era moarte mucenicească. El deja Îl vestise pe Hristos, Îl arătase, Îl descoperise, prin el se lucrase această epifanie, această teofanie, descoperirea lui Dumnezeu. Şi nu numai a lui Dumnezeu Fiul, ci a Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Dumnezeu Duhul Sfânt. El este printre primii care vorbesc despre Duhul Sfânt clar:Peste Care veţi vedea că coboară Duhul Sfânt, Acela este. Până atunci nu s-a prea vorbit despre Duhul Sfânt. Prin gura lui şi prin mâinile lui și prin faptele lui S-a descoperit Treimea.

\r\n

Ne minunăm de Sfântul Alexandru de Svir căruia i S-a arătat Sfânta Treime şi n-a putrezit, de care ateismul sovietic s-a înspăimântat când l-au purtat în mijlocul pieţei printre oameni și au vrut să dovedească tuturor, având acolo medici legişti și tot felul de aşa-zişi cunoscători, că e îmbălsămat și au văzut că, de fapt, nu era îmbălsămat, ci desăvârşit. Nu avea organele interne scoase, ci erau toate la locul lor. Si era ca şi cum atunci ar fi adormit și asta era înspăimântător, pentru că el murise de sute de ani. Si, această nestricăciune a trupului său, era şi pentru că a văzut Treimea – i Se descoperise – a văzut Sfânta Treime aşa cum si Avraam [a vazut-o], şi, prin aceasta, că a venit la el Sfânta Treime, S-a adăpostit şi a stat de vorbă cu el. Cu atât mai mult Sf. Ioan Botezătorul, care a mărturisit Treimea, care a vorbit cu Tatăl, care a vorbit cu Fiul şi L-a botezat, care L-a văzut pe Duhul Sfânt coborând, mare este acest sfânt.

\r\n

Dar înfricoșătoare este această Evanghelie şi această zi, pentru că ea vorbeşte şi despre noi, nu numai despre sfinţenia şi curăţia şi măreţia Sf. Ioan Botezătorul. Vorbeşte şi despre noi, mai ales prin Irod, care este un chip al nostru, adică noi ne asemănăm mult mai mult cu el.

\r\n

În ce ne asemănăm cu el? În gândul rău pe care îl adăpostim. Ce observăm în primul rând, citind Evangheliile? Gândurile lui Irod. Dorea să-l ucidă pe Ioan, pentru că acesta vestea pretutindeni că nu face bine ceea ce face. Avea gânduri de a-l ucide, dar, în acelaşi timp, se temea de el şi se cutremura, pentru că ştia că e prooroc. Era şi laş, în acelaşi timp; nu era o dorinţă pe care şi-ar fi împlinit-o imediat. Măcar prin această dorinţă descoperită, arătată, ar fi fost, cum zice Mântuitorul: Fii rece sau fierbinte. Pe cei căldicei îi voi arunca din gura Mea. El nu era nici rece, nici cald. În suflet, în adâncul inimii, era rece, iar, în acelaşi timp, se temea de Dumnezeu, era un fricos, deşi gândul şi inima lui coborau cu repeziciune spre rău şi alegeau răul şi conlucrau cu răul în suflet. Toate acestea erau alese de el de mult prin faptul că îşi luase de soţie pe soţia fratelui său care nu murise, avea gânduri întinate şi necurate faţă de nepoata lui, Salomeea, exagera foarte mult – ce rege aţi mai pomenit să spună că dă jumătate din împărăţie decât în poveşti? Jumătate din Israel! Cine poate face asta decât un om foarte pătimaş, care poate spune asemenea lucruri mari după care îi pare rău poate o viaţă întreagă? Un om repezit. Foarte mult ne asemănăm cu asemenea personaj, ne repezim, spunem lucruri grele, ne repezim şi la Dumnezeu. La necaz sau la durere sau la bucurie, exagerăm, socotim că nu mai avem nevoie nici de Dumnezeu nici de nimic, poate o şi spunem. Spunem lucruri rele la adresa lui Dumnezeu, cârtim împotriva Lui după care ne pare rău o viaţă. Şi el era la fel, şi era şi fricos pe deasupra, cum suntem şi noi. Adică alegea răul, conlucra cu el, îi plăcea să trăiască în rău, să se adăpostească în rău. In acelaşi timp ştia că nu e bine. Voia să rămână în inima lui şi bine văzut de popor, îşi ascundea cât putea păcatele, [voia] să pozeze și ca iudeu desăvârşit dacă se poate – aşa cum facem şi noi- însă, în acelaşi timp, răul continuă să lucreze în el. \r\nEra și laş, îi era frică să-i ia viaţa sfântului, deşi o dorea, conştiinţa îl mustra neîncetat şi, ne spune Scriptura, el de multe ori îl asculta pe Ioan îndelung, pentru că ştia că spune adevărul şi îl durea, îl ardea cuvântul lui, dar nu ca să se schimbe, pentru că s-ar fi schimbat dacă ar fi vrut, ci probabil ca să-i găsească nod în papură sfântului, sau cuvântului lui Dumnezeu care se rostea prin sfânt. Cu siguranţă trăia într-o imaginaţie, cum trăim şi noi, largă, lungă, pe care diavolul cobora foarte repede, pentru că imaginaţia e puntea diavolului. Şi se ducea de multe ori să-l asculte, dar nu ca să se schimbe – cum de multe ori avem și noi acestmasochism duhovnicesc, locuim în rău, nu ne împăcăm cu conştiinţa noastră, dacă vedem că am făcut o faptă rea, o facem până la capăt şi o facem încă o săptămână, încă două, încă trei, încă un an, măcar să ştim că am făcut acel lucru. Cam aşa era şi la Irod, nu-l asculta pe Ioan ca să se schimbe, ci poate ca să-i găsească un cuvânt împotrivă, sau ca să se liniştească sau ca să caute un cuvânt bun printre atâtea cuvinte aspre şi acuze. Nu ştim de ce, dar, oricum, nu de bine îl asculta. Şi îl mustra conştiinţă, dar nu i-a fost de folos.

\r\n

De multe ori, viaţa noastră duhovnicească se rezumă în a ne mustra conştiinţa, şi a fi trişti, şi îngânduraţi, şi a sta gândindu-ne ce-o fi cu viaţa noastră, şi ce oameni rataţi suntem, şi că n-am făcut nimic înaintea lui Dumnezeu, şi nu împlinim nicio poruncă. Si ni se pare că asta e o mare calitate și prin asta Dumnezeu ne iartă, şi că ăsta este maximul. Si să ştiţi că majoritatea dintre noi avem ca maxim al vieţii duhovniceşti această mustrare a conştiinţei pe care o adăpostim, și care devine doar un chin sufletesc fără niciun folos, un fel de masochism, ne autochinuim, ne tot spunem că nu suntem bine, că nu suntem pe calea cea bună, dar peste o oră facem acelaşi lucru rău fără probleme. Apoi, iarăşi, stăm și ne chinuim. Și ni se pare că dacă ne chinuim astfel, și ne necăjim, astfel îi place lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne va ierta. Şi dacă ne iartă, ne mai lasă să facem o dată. Vedem că între timp n-am fost trăzniţi, nu s-a întâmplat nimic, nu ne-a pedepsit cu nimic, şi atunci zicem că e probabil pentru că am plâns şi ne-am necăjit, şi atunci o să fac din nou, o să plâng din nou și tot aşa. Nu e asta calea! Irod e chipul desăvârşit că nu e asta calea! El făcea asta neîncetat. Vedem că era într-o frică neîncetată chiar și după ce l-a ucis pe Ioan Botezătorul, sufletul lui nu s-a liniștit, conştiinţa continua să-l mustre, vedem asta din faptul că atunci când a auzit că Mântuitorul face minuni a crezut că Ioan a înviat şi el e cel care face minuni şi era înfricoşat.

\r\n

Aşa facem şi noi: nu facem ce trebuie, ascundem sub preşul vieţii noastre tot felul de oameni pe care i-am batjocorit, sau nu i-am băgat în seamă, sau pe care i-am jignit, sau nu i-am ajutat, trecem sub tăcere ce am făcut, dar asta nu rezolvă problema. Si noi rămânem nişte fricoşi în continuare, și la orice ni se întâmplă zicem că răul pe care l-am făcut este cauza, dar asta nu ne face să punem început bun vieţii noastre sau să facem ceva bărbătesc, hotărât, să luăm plugul de coarne şi să nu ne întoarcem îndărăt. Adică să fim ori calzi, ori reci, să ne hotărâm odată. Şi rămânem în aceeaşi stare, nici buni, nici răi, dar, de fapt, în inimă răi.

\r\n

Şi, în prima parte a vieţii, acest rău nu se vede, până nu-ţi scoate diavolul în cale tot felul de situaţii în care cazi cu uşurinţă. Irod, până nu şi-a luat de femeie pe soţia fratelui său, probabil părea un evreu care ţine regulile. Dar, această locuire a noastră cu păcatul în minte, în inimă, dorindu-l, nedându-l afară, se va coace şi va rodi mai devreme sau mai târziu prin răul făcut în exterior. Să nu ne înşelăm! Aşa cum zice Pavel, nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi noi ne gândim: de fapt, când ne vorbeşte de aceste păcate, care la început par mici sau disparate… Si, din când în când, Pavel ne vorbeşte tainic că noi, făcându-le pe acestea consecvent şi constant, aceasta dovedeşte o însoţire cu păcatul la nivelul minţii de lungă durată şi o nehotărâre şi o nebărbăţie de lungă durată de a alunga păcatul din sufletul nostru, care, la început, se arată prin lucruri mici, nu te loveşte ca trenul dintr-o dată, ci te biruieşte prin lucruri mici şi exterioare. Dar, conlucrând cu păcatul, și trăind în mijlocul lui, şi alegându-l tot timpul, şi stând în preajma lui, diavolul te va prinde.

\r\n

Şi pe Irod l-a prins, conlucrând mai multe patimi: mândria. Pentru că, de obicei, nu ai un păcat și pe celălalt nu-l ai; ele vin toate odată, dacă găzduieşti unul vor veni și celelalte; dacă găzduieştidesfrânarea, va veni şi lăcomia, va veni şizgârcenia, apoi dorul de înavuţire, apoiegoismul şi apoi invidia. Apoi mândria va fi până peste cap, dacă găzduieşti mândria vin toate celelalte. Ele vin una după alta, nu doar una. Aşa şi aici,diavolul a înmulţit păcatul lui Irod prin nehotărârea lui, şi prin nebărbăţia lui, şi prin găzduirea gândului întunecat în inima lui şi, când s-au făcut destule arme ale păcatului şi ale demonilor care locuiau în preajma lui, atunci s-a folosit diavolul de toate odată şi l-a făcut praf și pulbere, şi a ajuns Irod să dea cap de sfânt pe trup de desfrânată, cum zic cântările. S-au coroborat mai multe patimi:

\r\n

– desfrânarea – că nu degeaba a promis că-i dă orice, până la jumătate din împărăţie, căci desfrânarea îl muncea pe el atunci, şi gândul întinat pe care l-a găzduit probabil mult timp, nu numai atunci, în clipa aia;

\r\n

– neruşinarea – trebuie să fii neruşinat să privești în felul ăsta pe nepoata ta şi cât s-a uitat el la mlădierile trupului ei; beţia – de obicei acestea se combină;

\r\n

– vinovăţia continuă – starea de vinovăţie nerezolvată, nelăsată să rodească prin oprirea din păcat, un fel de vinovăţie rea, cum vă spuneam înainte, cum zice cineva care de dimineaţă a mâncat ceva de dulce în post: “A, păi dacă tot am călcat postul, gata, m-am spurcat...” şi mănâncă de toate, nu mai ţine nici post. Asta e o mare greşeală, e ca şi cum o echipă de fotbal ar primi un gol şi ar zice că nu mai are rost [să joace], şi ar părăsi terenul, și ar fi înfrântă doar pentru că a primit un gol. Aşa se întâmplă cu această vinovăţie care nu rodeşte bărbăteşte în hotărârea de a nu mai face. E o vinovăţie de care diavolul se foloseşte excepţional de bine, dându-ţi impresia unei vinovăţii fără şanse, fără orizont de iertare.

\r\n

– nepăsarea – probabil cineva care e dispus să dea aşa uşor jumătate dintr-o împărăţie e un om căruia nu-i pasă de oamenii aceia, care nu s-a ostenit pentru ei, nu iubeşte acea ţară; ştim că pentru un ban pentru care ai muncit bagi mâna după el şi în foc, dacă nu e al tău îl împarţi la oricine, pentru că n-ai pus sudoare pentru el;

\r\n

– lenea – nu s-a ostenit pentru nimic din ce dădea el cu atâta uşurinţă;

\r\n

– şi multe altele, dar, mai cu seamă, mândria şi slava în faţa oamenilor – toate cuvintele lui Dumnezeu le călca în picioare, dar cuvântul lui să fie ţinut, să nu se zică că nu şi-a ţinut cuvântul, să nu se ruşineze în faţa unor muritori care în câteva zeci de ani au fost cu toţii în mormânt şi în faţa lor el a fost în stare să aleagă păcatul în locul sfântului lui Dumnezeu şi în faţa adevărului veşnic.

\r\n

Pe toate acestea diavolul le-a coroborat, a ştiut momentul potrivit. Nu întâmplător Evanghelia începe cu aceste cuvinte: Într-o zi cu bun prilej – pentru diavol! Toate patimile s-au adunat la un loc, cele şapte duhuri necurate cu care vine diavolul în sufletul omului după ce e alungat o vreme au venit şi diavolul l-a făcut slujbaş veşnic al lui şi l-a făcut să facă un păcat faţă de care numai Răstignirea Mântuitorului a fost mai mare.

\r\n

Aşa face diavolul și cu noi: îl ținem în minte, ne gândim tot timpul la păcat, nu-l alungăm, ne întărește în patimi, în păcate, încet-încet vin alte patimi, alte păcate, colaborăm cu păcatul în mintea noastră, vom găsi prilejuri să facem păcatul atunci când nu ne vede nimeni, când nu ştie nimeni, când conştiinţa poate fi minţită că vei face păcatul doar într-o anumită măsură, îl aştepţi, îl doreşti şi nu ştii cum să-l împlineşti, îl vei împlini în multe feluri, în mici măsuri, până când, după ce se adaugă păcat după păcat și patimă după patimă, diavolul va găsi un moment cu bun prilej când, folosindu-se de mândria ta, sau de deznădejdea ta, sau de starea ta de nepăsare faţă de Dumnezeu, sau de multe altele, te va prinde. Şi, în momentul acela, poţi face lucruri pe care să nu le mai poţi repara niciodată, de la uciderea pruncilor la nepăsarea faţă de proprii tăi copii, care ajung să fie nepăsători ei faţă de Dumnezeu sau printr-o viaţă de păcat în faţă propriilor tăi copii prin care le ucizi sufletul – şi uciderea sufletească e chiar mai rea decât uciderea copiilor în pântece – și poţi ucide alţi oameni în jurul tău, alte suflete curate, inocente. Mai bine le-ar fi lor să-şi lege de gât o piatră si sa fie aruncați in mare. Adică şi sinuciderea e mai puţin lucru decât ca viaţa ta [să fie pricină de sminteală] – de aceea se plângea bogatul în iad, pentru că unul dintre cele mai grele lucruri pe care le simţea el în iad era modelul pe care îl inspirase el rudeniilor și apropiaţilor lui. Asta îl ardea pe el, pentru că viaţa lui le fusese altora model și aceia se coborau şi ei, și mergeau toţi spre iad cu repeziciune, şi-şi pierdeau sufletele pentru că el făcuse ce făcuse.

\r\n

Şi ăsta e şi pericolul cel mai mare pentru noi, […] ca prin pilda vieţii noastre, prin ceea ce suntem, prin colaborarea cu păcatul, prin adunarea de patimi în sufletele noastre, prin faptele care izvorăsc de aici să ajungem să fim ispită pentru alţii mai mici, mai mici nu ca vârstă sau stare materială şi socială, ci mai nepregătiţi încă să aleagă între bine și rău.

\r\n\r\n

Iată, eu astăzi am pus înaintea ta viaţa şi moartea, binele și răul. Alege viaţa.

\r\n

Şi noi, în loc să fim acea piatră de poticneală spre bine, acea oprire a celuilalt din rău, să fim model spre bine sau, oricum, o picătură în plus de apă curată în inima unui om, care ar putea să echilibreze sufletul lui şi să-l întoarcă spre Dumnezeu, noi ne aflăm ca o picătură de smoală care întăreşte şi cântăreşte greu în talerul diavolului şi îl apleacă pe omul acela spre păcat. Mai ales când prin ceea ce facem putem cântări mult mai mult decât o singură picătură, atunci parcă auzim cuvântul Mântuitorului: Mai bine ar fi fost pentru acel om să nu se fi născut“.

\r\n

 Pr. Ciprian Negreanu

\r\n

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/