„Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al garirii in desert nu mi-l da mie.
Un creștin a mers să viziteze pe preotul său care era bolnav. Când l-a văzut la pat, și-a exprimat compătimirea și tristețea sa. Dar lucrătorul Domnului i-a răspuns:
Ucenicul: Care cale ce duce la mântuire este mai ușoară?
Bătrânul: Închipuiește-ți că Domnul nostru Iisus Hristos pășește pe pământ. Cu toată simplitatea Sa evanghelică. Pășind și tu alături de El, devii mai bun decât ești acum?
Iubiti fraţi! Am intrat în limanul Postului Mare. Să ne facem acum vreme pentru a ne cerceta pe noi înşine cu luare-aminte şi în amănunţime: uşile pocăinţei se deschid pentru noi mai larg!
Şi, dacă din pricina neputinţei trupeşti, iubitule, nu vei putea să rămâi flămând toată ziua, nimeni care gândeşte drept nu va putea să te osândească pentru asta, căci Îl avem pe Domnul blând şi iubitor de oameni, Cel Care nu ne cere nimic mai presus de puterile noastre.
“Asa cum stim, primii oameni n-au tinut porunca lui Dumnezeu si au cazut, iar aceasta cadere i-a pus intr-o postura dificila. De aceea s-au grabit sa-si ascunda greseala si pe ei insisi de la fata lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu a adus la lumina ceea ce ei se straduiau sa tina in ascuns, au alunecat intr-o alta greseala si mai mare.
Dacă este să vorbim despre pocăinţă, se cuvine să începem cu începutul, şi anume cu zidirea omului de către Dumnezeu. In rai, Adam se bucura de mare cinste, vieţuia asemenea îngerilor, era într-o nemijlocită legătură cu Dumnezeu şi trăia în prezenţa Lui de-viaţă-dătătoare.
Iertarea greşiţilor noştri e simplă, elementară şi lesnicioasă. Omul de treabă iartă fără a se lăsa prea mult rugat şi de îndată dă glas magicei formule atât de proprie fiinţei simţitoare şi gânditoare: te iert, Dumnezeu să ne ierte pe toţi.
Acum câteva zile a rânduit Dumnezeu să ajungem în Muntele Athos. Pentru mine a fost prima dată și ceva cred că s-a schimbat în sufletul meu după această vizită.
Schimbarea cred că are la bază rânduiala pe care am observat-o în viețile acestor oameni, duhul lor de rugăciune și de închinare permanentă către Dumnezeu, depărtarea lor de lume, de toată tulburarea, acest șuvoi care permanent dă năvală în sufletul laicilor și ne “îmbată” făcându-ne să trăim și să gândim trupește.
Avva Ioan Persanul, călugărul de o bunătate nepământeană, face în modul cel mai natural cu putință dovada faptului că binele este contagios și că răul nu poate fi anihilat printr-o intervenție brutală, ci doar prin confruntarea lui cu un bine cuprinzător. „Povesteau despre Avva Ioan Persanul că, într-o zi, au dat hoții peste dânsul. El a luat un lighean și i-a rugat să-l lase să le spele picioarele. Hoții s-au rușinat și s-au pocăit.”
“- Sufletul este totul pentru om. Am putea spune ca este viata si dumnezeul trupului nostru pamantesc. Dumnezeu i-a dat acestuia posibilitatea de a-l insufleti si de a-l carmui, de a-l odihni si de a-l incalzi cu caldura. Fara acesta, trupurile noastre ar fi lut, cenusa si praf.[…]
Mitropolitul IEROTHEOS VLACHOS in conferinta de la Iasi despre SINODUL DIN CRETA si IESIREA DIN BISERICA, ecumenism si fanatism, diplomatie si discernamant: “AVETI DESAVARSITA INCREDERE IN MITROPOLITUL TEOFAN! E mai bine să rămânem în Biserică cu anumite greșeli care au loc, decât să ne aflam în afara ei, mărturisind, chipurile, credința ortodoxă”
Monahul Moise Aghioritul răspunde la întrebarea care se aude de multe ori de la oamenii care suferă.