Postul Nașterii Domnului: „Dă sânge şi ia Duh!”

Asceza înfrânării aspre, o pravilă cât mai încărcată, pocăinţă dobândită prin multă osteneală şi chiar privegheri – mai sunt acestea de actualitate astăzi în vârtejul lumii contemporane, în contextul unei vieţi pline de înlesniri, dar şi de neputinţe? Nu este oare de ajuns gândul la Dumnezeu şi să ne facem datoria după mica noastră putere?

Răspunsul la aceste întrebări, care revin tot mai des în vremurile noastre, am încercat să-l aflăm împreună cu Părintele Teofan, duhovnicul Mănăstirii Nera. Cuvintele sale pot să nu pară chiar atât de confortabile, dar numai pentru cei ce nu cred cuvântului Mântuitorului: „Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” [Matei 11:12] (G.F.)

— Părinte, ne apropiem de Postul Naşterii Domnului. Cum trebuie să ne pregătim mintea şi inima pentru acest post?

— Toate cele care ţin de aşa-zisele rânduieli ale Bisericii au fost tocmite de Părinţii cei insuflaţi de Domnul de-a lungul timpului ca mâini întinse ale iubirii lui Dumnezeu, prin Biserică, spre omul cel neputincios. Pe lângă posturile din miercurile şi vinerile de peste an, Biserica a rânduit şi răstimpuri mai mari de post – cel dinaintea învierii Domnului, a Naşterii Domnului, a praznicului Sfinţilor Apostoli, a Adormirii Preacuratei – ca răstimpuri de pregătire a noastră pentru a întâmpina cu o aşezare duhovnicească ceva mai potrivită şi mai bună praznicul respectiv. Postul în sine este o pregătire aparte, ieşită din curgerea obişnuită a vieţuirii noastre pentru un anumit praznic. Întrebarea voastră „Cum să ne pregătim pentru post?” este, aşadar: „Cum să ne pregătim pentru pregătire?”, „Cum să ne pregătim pentru a ne pregăti în aşteptarea unui praznic?”.

În sinaxele ţinute dimpreună cu obştea de la Essex, Părintele Sofronie spunea că adevărata pregătire, adevăratul post ţinteşte întotdeauna la ceea ce se află la capătul postului,adică tocmai la rostul pentru care el a fost rânduit ca perioadă pregătitoare. Altminteri, îndreptarea atenţiei către post ca mijloc în sine ne duce fie la absolutizări ale demersului ascetic în sine (asemeni evreilor, care au ajuns să idolatrizeze instituţia Sabatului şi alte prescripţii ale Legii), fie, pe de altă parte, dacă nu suntem atât de râvnitori, la o relativizare înfricoşătoare a lui, punând în locul demersului ascetic un „identic natural” — tot felul de înlocuitori, precum brânza, crenvurştii din soia şi altele asemenea. Ideea, aşadar, de pregătire pentru post este să nu uităm care este ţinta postului, de ce a fost el tocmit: ca pregătire a noastră pentru întâmpinarea praznicelor.

Deci, dacă nu suntem atenţi, fie absolutizăm postul în sine, uitând că el este doar o unealtă de pregătire, fie îl relativizăm, căutând tot felul de pogorăminte şi de substituenţi.

„NU SE POATE AJUNGE LA PAZA MINȚII FĂRĂ ÎNFRÂNARE”

— Cu toţii ştim că postul nu înseamnă doar o înfrânare de la mâncare, ci o înfrânare generală, de la ce vorbim până la ce gândim. Cu toate acestea, nu reuşim aproape deloc să ţinem un astfel de post, nici 
măcar o zi. Cum să ajungem la înfrânare?

– Mărturisesc că şi în viaţa mea, o bună perioadă de timp, am tratat cu destulă uşurătate aceasta, socotind cumva că înfrânarea de la lăcomia gâtlejului şi a pântecelui constituie un fel de etape primitive pe calea sporului duhovnicesc şi că ele — ca un fapt de la sine înţeles — sunt depăşite de orice om cât de cât aşezat, care şi-a asumat calea nevoinţei. Socoteam că atenţia noastră trebuie să fie aţintită către înfrânarea limbii, a privirii, a minţii, pe înfrânarea simţămintelor, ca şi când se înţelege de la sine că am fi parcurs deja şi am fi „ars” aceste etape intermediare legate de biruinţa asupra a ceea ce înseamnă, înînţelegerea obişnuită, lăcomia. În practică însă am descoperit – şi, din păcate, nu sunt singurul — că mulţi dintre noi facem concesii care, de multe ori, ating măsuri ce pun în primejdie serioasă aşezarea noastră sufletească şi că nu este deloc cazul să tratăm cu uşurătate aceste etape de început ale strădaniei ascetice. Nu trebuie să ignorăm, ca nişte falşi cunoscători, experienţa milenară a Părinţilor, care ne-au spus, adeverind cu propria lor strădanie ascetică, că nu se poate ajunge la paza de răspândirea venită prin grăirea uşuratică şi ochii nepăziţi, la paza minţii în inimă, dacă nu se află la temelie înfrânarea de la lăcomia gâtlejului şi a pântecelui, dacă nu strunim mai întâi cele ce ţin de aplecarea noastră spre lăcomie.

Întâmplarea face ca, din rânduiala Domnului, în ultimul timp să-mi fi aruncat privirea pe o carte, Credinţa uitată. Vechi adevăruri din Răsăritul creştin pentru creştinii contemporani”, a Părintelui Phillip LeMasters, ce cuprinde un capitol intitulat „Mântuire, sex şi mâncare” în care este extrem de bine punctată problema înfrânării.

Problema este”, subliniază Părintele cu mult realism, „că noi ne adorăm pur şi simplu burta, papilele gustative şi aparent nevinovatele plăceri ale mesei. Dar nu înţelegem că abuzul de mâncare — şi de noi înşine — este efectiv calea morţii. A fi lacomi, a fi stăpâniţi de obiceiul de a ne satisface pofta pentru mâncare înseamnă a-i urma pe Adam şi Eva în afara Paradisului şi în lumea noastră tristă a decăderii şi stricăciunii, unde îl punem pe dumnezeul cel fals al sinelui înaintea Domnului cel Adevărat sau a semenilor noştri”.

Printre altele, Părintele spune că este o situaţie cvasi-generală în lumea creştină contemporană să ne acordăm nouă înşine o îngăduinţă extrem de mare în ceea ce priveşte lăcomia pântecelui, şi nu ajungem deloc să o tratăm ca pe o veritabilă ispită.

Poate nu întâmplător şi întrebarea voastră se referă tocmai nu doar la „înfrânarea de la mâncare”, ci la o „înfrânare generală, de la ce vorbim până la ce gândim”Ca să putem avea o înfrânare generală, de la ce vorbim până la ce gândim, ar trebui să plecăm, după cum spun Părinţii, de la înfrânarea spre pornirea lăcomiei gâtlejului şi a pântecelui.

„UN SINGUR LUCRU TREBUIE” (Luca 10:42)

— Părinte, aţi atins o problemă care pe mulţi ne preocupă, lăcomia pântecelui. Cum să biruim această patimă?

— Vedeţi, întrebarea trădează întocmai esenţa preocupărilor noastre: vrem să aflăm cum, căutăm o reţetă, un manual, un îndreptar. Iar aceasta nu este neapărat un lucru rău. „Ne mântuim cu întrebarea călătorind”, cum se spune în popor, şi este bine să cercetăm cum putem scăpa de o patimă, cum ne putem mântui. Problema este că aceste soluţii pe care aşteptăm să le auzim hrănesc lăcomia noastră după informaţii, ne potolesc pe moment o nevoie lăuntrică reală de a cunoaşte, dar ne creează o fascinaţie – sau cuvântul potrivit ar fi satisfacţie, pentru că la mijloc este o plăcere, dintre cele mai fine, mai subtile, intelectualiste, dar fără rod.

Părinţii spun: „Dă sânge şi ia Duh”Dacă am dori cu adevărat să ne împotrivim păcatului până la sânge – fie el lăcomia, lenea, mândria, că tot este fiara cea cu multe capete a tuturor răutăţilor – şi să punem cu adevărat început vieţii noastre duhovniceşti, am lucra această ieşire din chingile patimilor fără demersuri, cântăriri etc, am primi un cuvânt al Părinţilor noştri duhovniceşti şi l-am împlini. Cum biruim? Prin ceea ce este contrar patimii: prin înfrânare, oricât de circulară ar părea această „definiţie”. Prin ascultarea de poruncile Domnului, care nu sunt un jug legalist aruncat peste sufletul nostru, ci oglinda în care trebuie să vedem cum este Domnul, spre a judeca apoi cum trebuie să fim şi noi, cei zidiţi după chipul Lui.

— Se vorbeşte, de asemenea, de o înfrânare a ochilor. Ce înseamnă lucrul acesta? La ce ne ajută înfrânarea?

— Sfinţii Părinţi vorbesc despre post în întregul context al înfrânării. Această înfrânare este ea însăşi o expresie a strădaniei ascetice a Părinţilor de a tăia legăturile cu lumea cea din afară şi de a transfigura puterile sufletului, subjugate ataşamentului faţă de lumea din afară, ce au ajuns, ca patimi, să fie trăite şi înţelese cu o puternică conotaţie negativă din cauza lucrării lor strâmbate. Înfrânarea este, deci, o lucrare care îl ajută pe om să se rupă din cele din afară şi să aducă toate aceste puteri, cu care Domnul a înzestrat alcătuirea noastră psihosomatică, la rânduiala cea dintâi, aşa cum a gândit-o Domnul pentru om. Iar lucrul acesta este cu neputinţă fără strădania de zăgăzuire a tendinţei noastre de a ne împrăştia către cele din afară, de a căuta hrană pentru satisfacerea patimilor în lumea din afară şi de a ne strădui să ne întoarcem înspre lumea lăuntrică, acolo unde, în miezul fiinţei noastre, Domnul a aşezat sâmburele Împărăţiei Cerurilor.

De aceea Sfinţii Părinţi nu au scos înfrânarea de la mâncare din întregul context al înfrânării, fie că era vorba despre înfrânarea de la grăirea în deşert, de la împrăştierea prin auz, prin văz, până la înfrânarea peregrinărilor minţii, inclusiv în cele mai intime şi fireşti nevoi ale ei, cum este cunoaşterea. Sfinţii Părinţi, urmând cuvântului Domnului că un singur lucru trebuie“ (Luca 10, 42), s-au înfrânat până şi de la cunoaşterea multidisciplinară, ea însăşi un prilej de a ne lucra lăcomia după cunoştinţe, tinzând în felul acesta să ignorăm singurul lucru care trebuie — anume cunoaşterea, întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu în adâncurile inimii noastre.

PĂRINTELE TEOFAN DE LA NERA

“Familia ortodoxă”, nr 11 (206)/ 2017

www.familiaortodoxa.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *