„PRIMA” DRAGOSTE ŞI DRAGOSTEA „MISTICĂ”

În viaţa de toate zilele şi în literatura laică „prima” dragoste este considerată nevinovată şi chiar ceva „sfânt”, încât faţă de această perioadă din viaţă oamenii se atârnă cu o oarecare „pietate” şi o consideră ca pe o „sfântă taină”. În această perioadă mulţi tineri (fete şi băieţi) sunt întristaţi şi îndureraţi că sunt „nefericiţi în dragoste” sau că „nu le merge în dragoste”. Fetele îşi căută din toate puterile „idealul” şi „eroul”, pentru care ar vrea să devină „o curată prietenă” şi pe care ar putea să-l iubească pentru „sufletul lui luminat”, iar băieţii caută „o fată curată”, căreia ar putea să-i „dedice” şi să-i „închine” întreaga lor viaţă, necerând în schimb „nimic”; dar nici unii, nici alţii nu-şi găsesc ceea ce-şi doresc. Într-un cuvânt, s-ar părea că „prima dragoste” este un sentiment virtuos şi în el nu este nimic ceva senzual sau ruşinos…

\r\n

Dar oamenii uită de cuvintele Mântuitorului: „…Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei, 5, 28). – (Desigur că aceasta se referă şi la femei, pentru că potrivit cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur – „Dumnezeu ştie, că bărbatul şi femeia sunt o unică fiinţă, de aceea nu face deosebire între ei”).

\r\n

În ceea ce priveşte pofta neînfrânată, chiar dacă ea nu atinge scopul final extrem – împreunarea trupească – aceasta nu înseamnă că ea îşi pierde caracterul ei „pătimaş” (în sens patristic). Nu numai săruturile, dar şi simplele visuri despre persoana iubită, fără nici un fel de excitare fizică – deja sunt o patimă.

\r\n

„Nu uita, tinere! – zice sf. Ioan Scărarul, – Eu am văzut, că unii s-a rugat din suflet pentru iubiţii lor (pentru cei dragi inimii lor), fiind purtaţi de duhul desfrânării, şi credeau, că ei împlinesc datoria pomenirii şi porunca dragostei”.

\r\n

În literatura artistică laică toate acţiunile, cuvintele şi gândurile celor îndrăgostiţi poartă un colorit senzual deschis.

\r\n

Foarte bine descrie această stare bolnavă – se are în vedere „prima dragoste”, – începutul şi dezvoltarea ei şi în acelaşi timp şi tămăduirea împotriva ei – episcopul Teofan Zăvorâtul.

\r\n

„Cel mai mare pericol pentru un tânăr, – spune Sfântul Teofan, în „Ascetica sa”, – este comunicarea cu persoane de sex opus. La început acest lucru se amestecă cu necesitatea frumosului, iar mai apoi îl face pe tânăr să-şi caute satisfacţii. Între timp încetul cu încetul în sufletul lui frumosul ia un chip, de obicei omenesc. Chipul creat se sălăşluieşte şi în mintea tânărului, acesta purtându-l în cap pretutindeni. Din acel moment tânărul caută ceva ideal, frumos, ceresc, iar între timp se întâlneşte şi cu fiica pământească şi cu ofensele din partea acesteia”. Diavolul inspiră la început tinerilor un sentiment neclar de tristeţe şi un simţ înşelător al singurătăţii. De aici trebuie începută lupta însoţită numaidecât de rugăciune. Îţi este trist – nu visa, ci începe să faci ceva serios şi cu atenţie – şi tristeţea va trece. Ţi se naşte în suflet simţul milei faţă de sine sau complacerea de sine – grăbeşte-te să le alungi de la tine printr-o oarecare severitate şi stricteţe faţă de sine. Aici e începutul mişcării. Se vor rupe acestea – şi mai departe luptă ce ele. Cea mai mare nădejde în acest caz – este disciplina strictă în toate, munca fizică şi mai ales cea mentală, intelectuală! Sporeşte-ţi ocupaţiile, stai acasă şi nu căuta distracţii. Şi principalul – roagă-te!”.

\r\n

Demonul desfrâului ispiteşte prin două metode, dacă vrea să acţioneze mai mult sau mai puţin subtil. Unele ispite sunt îndreptate împotriva mirenilor, altele sunt îndreptate împotriva monahilor şi a mirenilor care merg pe calea strâmtorărilor.

\r\n

Tinerilor, care încă n-au cunoscut păcatul, demonul le inspiră la început o nedorinţă de a cădea în cursa desfrâului, dar susţine visul, „idealul” şi încearcă să relaxeze mintea, pentru îndepărtarea concentrării şi atenţiei şi în acelaşi timp foarte fin încălzeşte permanent patimile, şi uşor le trezeşte. De aici şi pasiunea de a fi grijuliu numai cu persoana iubită şi nicidecum cu altcineva din jur, frica de primul sărut, ş. a.

\r\n

Asemenea stare a celor îndrăgostiţi este un adevărat desfrâu, deşi abia sesizat în gând şi săvârşit numai în inimă. Toate înşelăciunile acestui păcat constau într-aceea că acei ce iau parte la el nici nu conştientizează că păcătuiesc (de aici ei fără nici o mustrare de conştiinţă se înţeleg să se întâlnească chiar şi în biserică, privindu-se îndelung unul pe altul).

\r\n

Cu monahii ce se nevoiesc cu toată seriozitatea precum şi cu mirenii ce doresc cu adevărat să se mântuiască diavolul procedează în alt mod. Acestora el nu le poate inspira curse ca aceştia să tindă către plăceri trupeşti, deoarece ei ştiu şi singuri şi ţin minte bine înşelarea, de aceea şi au mers la nevoinţă. Nevoitorul, precum şi mireanul osârduitor nu vor merge la păcat de bună voie; aceasta înseamnă, că dacă demonul va încerca să-i atace umplându-le sufletele cu vise şi gânduri ruşinoase, el le va oferi nevoitorilor încă o posibilitate de a primi câteva cununi noi (cu condiţia, desigur, că aceştia ce doresc să se mântuiască se luptă şi se împotrivesc gândurilor desfrânate).

\r\n

În acest caz demonul acţionează încă şi mai subtil. El apropie patima desfrâului de „idealul”, acum deja religios. Şi în cele din urmă obţine ceea ce a spus Sfântul Ioan Scărarul: „Omul parcă s-ar ruga, dar în realitate păcătuieşte. În duhovnicul său el vede pe mântuitorul lui şi-l consideră unicul sprijin duhovnicesc în lume, dar ca atare el se interesează şi este pasionat de personalitatea acestuia. Demonul înşeală prin unele vedenii, făcându-l pe nevoitor să creadă că sunt „o luminare de la Duhul Sfânt”, şi că arde de „o dragoste dumnezeiască”, de care ardeau adevăraţii părinţi purtători de duh şi cuvioasele maici.

\r\n

Astfel ia naştere o dragoste, pe care se numeşte „mistică”.

\r\n

În ce se exprimă acţiunile şi faptele ei?

\r\n

E un mare dar – călăuza (îndrumarea) duhovnicească. Fără ea omul nu poate propăşi. De aceea se cuvine de a păstra curăţia ei. Dacă pierzi îndrumarea duhovnicească devii prizonier al diavolului. Şi fiii şi, mai ales, fiicele duhovniceşti (în marea majoritate) care cad pradă acestei ispite pun în centrul atenţiei lor plânsul păcatelor personale şi simţul nevredniciei chiar şi de a respira acelaşi aer cu un oarecare lepros sau cu cel mai respins om din societate. Această înşelare trece la ei în bucuria comunicării cu cei mai vestiţi duhovnici ai timpului şi ei sunt încântaţi de darurile lor harice: cel al vederii cu duhul şi cel al facerii de minuni…

\r\n

Aici, desigur, încă nu merge vorba de desfrânare, dar căile sunt deja pregătite. Diavolul duce mintea şi mai departe, şi anume – interesul faţă de personalitatea părintelui duhovnicesc. Şi totul sub pretextul căutării şi dobândirii harului lui Dumnezeu. Vrăjmaşului îi este foarte convenabilă acea împrejurare, că harul este nedespărţit în acest caz de personalitate, pentru că anume prin ea el (harul) se revarsă asupra celor din jur.

\r\n

Şi iată – harul este căutat pretutindeni şi în toate şi aflându-l, se interesează deja nu de el, ci de omul trupesc prin care l-au primit. Desigur, că Sfinţii erau şi cu trupul plini de har, dar atenţia începătorilor nu trebuie să se oprească la chipul exterior al nevoitorului. Ochii văzătorului cu duhul sunt plini de focul ceresc, dar a-i privi îndelung şi fără ruşine – e obrăznicie. Mâinile lor binecuvântând revarsă râuri făcătoare de minuni, dar unii acordă prea mare atenţie la forma mâinilor celor ce-l binecuvintează. Iar aceasta iarăşi – e păcat.

\r\n

Uneori această înşelare ajunge până la aceea, că venind în biserică şi neaflându-l pe duhovnicul dorit, omul pleacă, uitând chiar şi să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci. Dar oare în biserică lipseşte harul, oare Hristos nu-i acolo? Ne amintim de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos” (Filipeni, 2, 21). Ce le trebuie Hristos, eu au nevoie de „părintele” sau de episcopul cutare…

\r\n

Da, alături de un preot sau episcop rugător e mai uşor a te ruga, dar să fim mulţumitori pentru aceasta lui Dumnezeu şi nu încântaţi de prezenţa omului purtător de duh. În rugăciune sufletul trebuie să dobândească simţul nevredniciei de a sta înaintea lui Dumnezeu şi recunoscând păcatele, să nu mai rămână loc dorinţei de a căuta mângâiere şi încântări, exaltări naive pe pământ. Căutând mântuire să nu aflăm încă o cădere…

\r\n

Să ne gândim adânc la cuvintele nevoitorului egiptean – ava Isidor: „Ucenicii trebuie şi să-i iubească pe învăţătorii lor, ca pe nişte părinţi, dar şi să se teamă de ei, ca de nişte cârmuitori. Nici dragostea nu trebuie să izgonească frica, şi nici frica nu trebuie să stingă dragostea”.

\r\n

Sfântul Isidor are în vedere aici de frica de Dumnezeu, iar nu cea omenească. Trebuie să ne îngrădim cu frica de Dumnezeu, să controlăm fiecare gând. Fiecare să ai aminte cum se apropie de duhovnic: oare cu frică de Dumnezeu şi din dragoste faţă de Hristos? Sau plăcându-ne omul…

\r\n

Episcop VARNAVA (Beleaev) „Temelia artei sfințeniei”

\r\n