Proslăvirea Sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu

Sfinţenia nu înseamnă doar o viaţă dreaptă în ochii lui Dumnezeu, pentru care drepţii se învrednicesc de desfătarea fericirii în împărăţia lui Dumnezeu, ci este o asemenea stare a trăirii dreptăţii lui Dumnezeu în care omul se preaumple atât de mult de har, încât acesta se revarsă din el şi asupra celor cu care intră în contact. Mare este fericirea acestor oameni, născută din vederea cu ochii lor a slavei lui Dumnezeu. Plini fiind şi de iubire faţă de oameni, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, ei sunt sensibili la problemele semenilor şi la rugăciunile lor şi sunt ajutătorii şi mijlocitorii lor în faţa lui Dumnezeu.

\r\n

Aşa au fost, mai întâi de toate, drepţii Vechiului Testament, pe care Hristos i-a eliberat din iad şi i-a adus în rai, aşa a fost şi „cel mai mare dintre cei născuţi din femeie”, Ioan Botezătorul. Aşa au ajuns apoi şi apostolii, şi urmaşii lor direcţi. Nimeni dintre creştini nu se îndoia de sfinţenia lor, astfel încât după sfârşitul lor, cel mai adesea mucenicesc, erau imediat cinstiţi şi chemaţi în rugăciuni. În perioada de mare sporire duhovnicească, în primele veacuri ale prigoanelor creştine, la fel au fost şi mucenicii. Însuşi sfârşitul mucenicesc era poarta către lăcaşurile cereşti, şi creştinii începeau imediat să-i cheme în rugăciuni, ca pe nişte sfinţi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Semnele şi minunile întăreau această credinţă a creştinilor şi erau dovada sfinţeniei lor. La fel au început apoi a fi cinstiţi şi marii asceţi. Nimeni nu a hotărât cinstirea ca sfinţi a lui Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Nicolae Făcătorul de minuni şi a multora asemenea lor, ci şi Răsăritul, şi Apusul îi preamăresc deopotrivă şi doar cine nu crede în sfinţenie poate să le tăgăduiască sfinţenia. Ceata bineplăcuţilor lui Dumnezeu a sporit necontenit; oriunde erau creştini, apăreau şi noii lor nevoitori.

\r\n

Apoi însă nivelul duhovnicesc al vieţii creştinilor a început să scadă, arderea duhului a început să pălească şi nu mai exista acea simţire clară a dreptăţii dumnezeieşti. De aceea, nu întotdeauna conştiinţa comună a credincioşilor putea stabili cine este cu adevărat drept şi bineplăcut lui Dumnezeu, în unele locuri apăreau persoane îndoielnice, care prin false nevoinţe amăgeau o parte a turmei. De aceea, conducerea Bisericii a început să vegheze asupra cinstirii sfinţilor, îngrijindu-se să-şi păzească păstoriţii de credinţe deşarte. Vieţile nevoitorilor cinstiţi de credincioşi au început a fi cercetate, iar povestirile despre minunile lor erau verificate. Către vremea încreştinării Rusiei s-a stabilit deja că recunoaşterea unui nou sfânt se face de către conducerea Bisericii. Desigur că hotărârea conducerii bisericeşti era răspândită apoi în toată regiunea aflată sub oblăduirea ei, dar şi alte regiuni recunoşteau, de obicei, sfinţii proslăviţi într-un anumit loc, chiar dacă nu îi introduceau în sinaxarele lor, întrucât conducerea bisericească nu făcea decât să mărturisească sfinţenia. Drepţii deveneau sfinţi nu prin hotărârea conducerii bisericeşti pământene, ci prin mila şi prin harul lui Dumnezeu. Ocârmuirea Bisericii nu făcea decât să aprobe preamărirea în Biserică şi chemarea în rugăciune a noului sfânt. Care anume stăpânire era datoare şi putea să facă aceasta nu era clar stabilit, în orice caz era nevoie de puterea unui episcop.

\r\n

Au existat proslăviri făcute de înalta conducere eclezială a întregii Biserici a unei regiuni şi numele celor proslăviţi erau înscrise în sinaxarele întregii Biserici respective, alţii erau proslăviţi într-un loc anume şi cinstirea lor se răspândea treptat şi în alte locuri. De obicei, proslăvirea se făcea în locul în care a trăit sau a suferit nevoitorul respectiv. Dar putea fi şi altminteri.

\r\n

Astfel, tânărul Gheorghe din oraşul Kratov (Serbia), care în 1515 a fost chinuit de turci la Sofia (Sredeţ, Bulgaria), peste numai paisprezece ani era proslăvit la Novgorod. Cu toate că şi concetăţenii săi îl cinsteau ca pe un nou mucenic, iar duhovnicul lui chiar îi alcătuise o slujbă, ei nu au îndrăznit să-l mărturisească deschis, de frica turcilor. De aceea, la Novgorod, oraş care se afla în relaţii comerciale cu acele locuri, în urma hotărârii arhiepiscopului, a fost alcătuită o slujbă şi a început să fie cinstită pomenirea Noului Mucenic Gheorghe, de unde cinstirea lui s-a răspândit în întreaga Rusie. Iar când Serbia şi Bulgaria sau eliberat de sub robia turcească, ele s-au folosit de slujba alcătuită în Rusia, iar cea compusă iniţial la Sofia a rămas până azi un bun de bibliotecă.

\r\n

\r\nÎn ultimele două veacuri, Rusia a trăit în slavă şi în bunăstare, proslăvirile noilor sfinţi făcându-se, de obicei, cu mult fast, prin hotărârea înaltei ocârmuiri bisericeşti şi având loc uneori (dar nu întotdeauna) în întreaga Rusie şi cu deosebire în locul unde se aflau moaştele făcătoare de minuni.

\r\n

Însă aceasta nu schimbă regula generală a Bisericii: dacă poporul rus, aflat sub jugul stăpânirii atee nelegiuite nu poate să proslăvească şi să cheme în rugăciune deschis pe un bineplăcut al lui Dumnezeu proslăvit de Dumnezeu, datoria părţii Bisericii Ruse neoprimate de jugul ateu este să proclame spre cinstire generală şi să cheme în rugăciune pe Făcătorul de minuni, cel asemenea Sfântului Nicolae, cinstit astăzi în întreaga lume şi să se roage Sfântului şi dreptului Ioan pentru îndreptarea vieţii noastre şi pentru încetarea nenorocirilor care, potrivit proorocirii lui, au cuprins patria noastră.

\r\n

Să dea Domnul să vină aşteptata zi, când de la Carpaţi şi până la Oceanul Pacific va răsuna: „Te mărim pe tine, dreptule părinte Ioane şi cinstim sfântă pomenirea ta, căci tu te rogi lui Hristos Dumnezeu pentru noi!”.

\r\n

Sf. Ioan Maximovici

\r\n

Predici şi Îndrumări Duhovniceşti