RUGĂCIUNEA ESTE ARDERE DUPĂ DUMNEZEU

ierotei1

\r\n

Încă o dată avem posibilitatea şi binecuvântarea să primim cuvânt de la unul dintre cei mai mari doctori ai sufletului omului contemporan, Înalt-Preasfinţitul Ierótheos Vlahos. În duhul tradiţiei Sfinţilor Părinţi, reactualizat în teologia contemporană de Părintele profesor Ioannis Romanidis, Înalt-Preasfinţitul Ierótheos merge direct la cauza bolii, pune diagnosticul corect şi ne recomandă ca terapie dobândirea conştiinţei duhovniceşti prin lucrarea Rugăciunii.

\r\n

\r\n

Şi, mai cu seamă, încearcă să îndepărteze erorile pe care falşii tămăduitori le strecoară în înţelegerea rolului Rugăciunii, a Rugăciunii lui Iisus în iconomia vieţii duhovniceşti. Nu ne rămâne decât să-i ascultăm sfatul, transformând rugăciunea într-o lucrare permanentă a minţii noastre, singura pavăză în faţa încercărilor cumplite pe care vremurile anunţă că le vor aduce asupra celor care îşi asumă viaţa în Hristos. (G.F.)

\r\n

 – De curând a apărut în limba româna cartea Preasfinției voastre despre învățătura Părintelui Ioannis Romanidis, „Dogmatica empirică”. În ea întâlnim o serie de afirmații surprinzătoare, care ar trebui să pună pe gânduri pe orice creștin trăitor în Biserică. Una dintre ele este faptul că omul, până nu ajunge la Rugăciunea minții, este bolnav. Ce înseamnă boala și ce înseamnă sănătatea duhovnicească?

\r\n

– Acest prim volum al „Dogmaticii Empirice după predaniile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis”, Profesor de Dogmatică al Facultății de Teologie a Universității din Thessalonic, care a fost publicat de curând în limba română, este unul introductiv în Dogmatica Empirică și în teologia harismatică a Bisericii. Consider că cel de-al doilea volum, care urmează să apară, este mult mai important, răspunzând exhaustiv întrebării dumneavoastră.

\r\n

Sănătatea duhovnicească are legătură cu starea minții (nous), care, atunci când este luminată, se află în rugăciune – cu alte cuvinte, mintea este strâns legată de rugăciune –, în timp ce, dacă nu se află în rugăciune, este bolnavă.

\r\n

Boala, din punct de vedere somatic și psihologic, înseamnă pierderea echilibrului în organismul psiho-somatic în relația lui cu mediul. În timp ce, din punct de vedere teologic, boala este îndepărtarea omului de Dumnezeu. Este o deosebire esențială.

\r\n

Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „mintea care s-a îndepărtat de Dumnezeu se face ori demonică, ori animalică”. Asta înseamnă că, atunci când mintea (nous)omului – nu doar rațiunea (logikí) – se îndepărtează de Dumnezeu, devine „demonică” prin aceea că se semețește, la fel ca demonii, sau „animalică”, prin patimile poftei și mâniei.

\r\n

Dumnezeu este Lumină și l-a plăsmuit pe om spre a fi în comuniune cu El și a trăi în Lumină. Însă, prin păcatul pe care omul l-a săvârșit, mintea lui a pierdut comuniunea cu Lumina, s-a întunecat, s-a înnegrit, urmarea fiind că toate energiile sufletești și trupești s-au pervertit, și ies la iveală patimile – tot la fel cum, după apusul soarelui, când vine noaptea, toate se întunecă și în pădure ies la iveală fiarele sălbatice. Asta s-a întâmplat cu omul când a păcătuit în Rai.

\r\n

Astfel, păcatul-boala este căderea omului de la cele după fire la cele împotriva firii, iar sănătatea duhovnicească este întoarcerea lui de la cele după fire la cele mai presus de fire. Omul, aflat în întunericul uitării și al neștiinței lui Dumnezeu, trebuie să se întoarcă la lumină prin pomenirea lui Dumnezeu și prin cunoașterea lui Dumnezeu. Această pomenire a lui Dumnezeu se săvâșește prin rugăciune. Cine nu are rugăciune înseamnă că este încă bolnav.

\r\n

Toată această teologie nu este doar teologia Părintelui Ioannis Romanidis, ci însăși teologia Bisericii, așa cum se vede limpede din slujbele și rugăciunile Tainelor Botezului, Mirungerii și Dumnezeieștii Euharistii. De asemenea, această teologie este consemnată în troparele Bisericii și în învățătura Părinților, astfel încât cine o tăgăduiește înseamnă că este influențat de alte tradiții, scolastice și moraliste, străine de Tradiția Bisericii.

\r\n

„Rugați-vă neîncetat!” 1 Tesaloniceni 5:17

\r\n

– Cum să facem atunci să dobândim Rugăciunea, ca oameni trăitori în lumea de astăzi? Întrebarea este pusă din perspectiva faptului că Părintele Ioannis Romanidis, deși căsătorit și tată a doi copii, ajunsese la măsuri înalte duhovnicești.

\r\n

– Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă” este neîncetatul strigăt al Bisericii. Prescurtată, este acel „Doamne, miluiește” pe care îl cântăm neîncetat în Biserică. Orbii, leproșii, surzii, demonizații, prin acest cuvânt, „Fiul lui Davíd, miluiește-mă”, Îi cereau lui Hristos harul Său, mila Sa.

\r\n

Rugăciunea lui Iisus este cea mai scurtă rugăciune, pe care o putem spune în orice timp și în orice loc: pe drum, acasă, în pauzele de la lucru, dimineața, seara, oricând. Este „acordarea” noastră la strigătul Bisericii, este o continuare a slujbelor Bisericii.

\r\n

Apostolul Pavel, în Epistolele sale, neîncetat vorbește despre rugăciunea pe care trebuie să o facem către Dumnezeu. Este binecunoscută porunca pe care le-o dă creștinilor: „Neîncetat vă rugați” 1 Tesaloniceni 5:17. Este în mod evident o poruncă, și în această privință nu încape nici o îndoială. Și este o poruncă dată unor creștinitrăitori în lume, având în vedere faptul că pe atunci nu apăruse încă monahismul ca mod particular de viață, ca viețuire departe de lume.

\r\n

Este semnificativ în acest sens dialogul dintre monahul Iov și Sfântul Grigorie Palama, așa cum a fost descris de Sfântul Filothei Kókkinos. Câtă vreme Grigorie Palama învăța că fiecare creștin, indiferent de orașul în care s-ar afla, poate săvârși Rugăciunea neîncetată, folosind chiar multe citate din Sfânta Scriptură spre a dovedi aceasta, monahul Iov se împotrivea, spunând că Rugăciunea minții este doar pentru pustnici și monahi, nu și pentru cei trăitori în lume. Însă Dumnezeu a pus capăt acestei dispute, îngerul Domnului înfățișându-se în chip strălucit lui Iov în timp ce se ruga și spunându-i să nu aibă o părere diferită față de spusele de Grigorie.

\r\n

De altfel, în privința rugăciunii, nici nu putem să-i împărțim pe oameni în căsătoriți și necăsătoriți, ci doar în oameni care trăiesc duhovnicește și oameni care nu trăiesc duhovnicește. Evanghelia este una și aceeași pentru toți. Hristos nu a dat o Evanghelie pentru căsătoriți și alta pentru monahi. Diferența dintre ei ține doar de modul de viață pe care și l-au ales (monahism – căsătorie), iar nu de rugăciune. Părintele Ioannis Romanidis a cunoscut Rugăciunea inimii de la mama sa, care locuia chiar în Manhattanul New York-ului, în inima societății.

\r\n

„Rugăciunea crește în noi setea de Împărtășanie”

\r\n

– Care este rolul Tainei Pocăinței și al Împărtășaniei în practica Rugăciunii minții?

\r\n

– Când vorbim despre Rugăciunea minții, ne referim la rugăciunea care se sâvârșește cu mintea (nous) curată, iar când spunem „rugăciune cuvântătoare” ne referim la rugăciunea care se face cu rațiunea (logikí) curată. Astfel, putem săvârși rugăciunea cu rațiunea, căutând să ne concentrăm atenția pe cuvintele rugăciunii și pe simțirea prezenței lui Dumnezeu, ca Doctor Căruia Îi spunem bolile noastre duhovnicești, fără însă a ni-L închipui pe Dumnezeu. Iar când cineva înaintează în practica Rugăciunii minții, poate să spună această Rugăciune și cu mintea (nous), și cu inima, în timp ce cu rațiunea (logikí) și cu trupul face alte activități.

\r\n

Totuși, rugăciunea ca act de pocăință, ca simțire a îndepărtării noastre de Dumnezeu, este o spovedanie lăuntrică, de taină, către Dumnezeu, care se face în paralel cu spovedania la Părintele duhovnicesc. Astfel, prin Rugăciune se desăvârșește pocăința și spovedania exterioară a păcatelor noastre către Părintele duhovnicesc.

\r\n

În acest fel, rațiunea și Rugăciunea minții ne pregătesc așa cum se cuvine pentru dumnezeiasca Împărtășanie, iar când ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Hristos, atunci crește și mai mult rugăciunea cuvântătoare și Rugăciunea minții, manifestându-se uneori ca pocăința cea mai mare, atunci când am înțeles dragostea lui Dumnezeu, alteori ca recunoștință față de Dumnezeu, alteori ca mulțumire pentru împărtășirea cu Cinstitele Daruri. Astfel, Rugăciunea minții crește în noi setea de dumnezeiasca Împărtășanie cu Trupul și Sângele lui Hristos, urmând ca dumnezeiasca Împărtășanie să crească în noi setea după Rugăciunea minții. Rugăciunea neîncetată este liturghia de dinaintea Dumnezeieștii Liturghii, precum și liturghia de după Dumnezeiasca Liturghie. Astfel, neîncetat, creștinul este liturghisit și liturghisește în lăcașul inimii.

\r\n

Fragment din articolul „Rugăciunea este ardere după Dumnezeu” publicat în numărul 76 (Mai 2015) al revistei Familia Ortodoxă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *