Să stăm bine să stăm…

“Să ştiţi că nu este lucru mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât ca cineva să-şi pună sufletul pentru aproapele, decât ca fraţii să fie împreună. Căderea cea dintâi din istoria creaţiei dintru aceasta a venit: cel care a căzut primul a fost satana, Lucifer. Lucifer, care înseamnă purtător de lumină, era mai mare peste toate cetele heruvimilor şi, după cum ştiţi, heruvimii sunt cei care, dintre cetele cereşti, au cunoştinţa cea mai înaltă.

 Heruvimii cei cu ochi mulţi, adică cei care văd şi înţeleg cel mai mult. Şi această căpetenie a heruvimilor a ales să se izoleze, să fie singur, a ales să nu se mai supună voii lui Dumnezeu şi să-şi facă voia sa. Căci a zis el: Îmi voi lua scaunul meu şi-l voi pune pe muntele de miazănoapte şi voi fi asemenea Celui Preaînalt. A uitat Lucifer pe Cel Care-l făcuse, pe Cel Care-l crease, şi s-a gândit el, creatură, să fie asemenea cu Creatorul. S-a gândit să fie el singur.

Şi căderea lui a fost atât de mare încât, o dată cu el, au căzut o treime din îngeri, îngeri care gândeau ca el, îngeri care pe vremea aceea aveau şi ei posibilitatea de a cădea, deoarece şi ei erau făcuţi ca fiinţe libere, având posibilitatea de a alege. Şi cei care au ales să fie singuri, cei care au ales să nu se mai supună voii lui Dumnezeu, au căzut o dată cu satana.

Şi căderea aceea, spun Sfinţii Părinţi, a fost atât de mare şi atât de rapidă, încât mare tulburare s-a făcut în Împărăţia Cerului. Şi cădeau îngerii care gândeau ca satana, însă şi ceilalţi îngeri erau cuprinşi de tulburare. Erau într-o stare de oarecare nehotărâre. Şi atunci s-a ridicat un înger, a stat în mijlocul lor, şi-a ridicat sabia şi a zis: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! În momentul acela, toţi îngerii au încremenit, şi cei care cădeau şi cei care erau nehotărâţi. Toţi au încremenit. Pentru cei care nu erau întemeiaţi în mod deplin în alegerea cea bună, acela a fost momentul care i-a făcut să se hotărască pe deplin şi pentru vecie a fi de partea lui Dumnezeu. Ceilalţi, care erau în cădere, au rămas acolo unde se aflau. Astfel încât cei căzuţi, care din îngeri luminoşi s-au transformat în fiinţe întunecate populau şi văzduhul şi pământul şi cele de sub pământ, rămânând acolo unde i-a prins căderea în momentul în care acel înger a stat în mijlocul îngerilor şi a hotărât care și de partea cui este.

Acel înger nu este altul decât Mihail, arhistrategul sau conducătorul oştilor cereşti, care face parte din ceata arhanghelilor, arhangheli care au de la Dumnezeu menirea de a vesti oamenilor voinţa Lui, de a transmite mai departe oamenilor poruncile lui Dumnezeu. Aceştia sunt arhanghelii. Pentru acest motiv şi datorită Sf. Arhanghel Mihail, Dumnezeu le-a dăruit de atunci îngerilor puterea de a nu mai cădea niciodată. Dacă până atunci aveau posibilitatea de a cădea, din momentul acela, datorită faptului că au ales la moment de tulburare să slujească Dumnezeului Celui viu, au primit acest dar de a nu mai cădea niciodată.

Satana, de atunci încoace, se luptă pentru acelaşi lucru pentru care a şi căzut: se luptă împotriva voii lui Dumnezeu, se luptă ca să-i dezbine pe oameni. Nu are mai mare hotărâre, mai mare cerbicie, mai mare încăpăţânare, mai mare râvnă decât în aceea de a-i dezbina pe oameni, de a-i întoarce pe oameni unii împotriva celorlalţi şi pe toţi împotriva lui Dumnezeu. Dar cu cât este mai înverşunat acest înger al întunericului, cu atât sunt mai râvnitori îngerii cei luminoşi. Şi îngerii sunt cei care slujesc oamenilor.

Trei sunt caracteristicile cele mai importante pe care le au îngerii.

Prima caracteristică este aceea că îngerii fac întotdeauna voia lui Dumnezeu şi sunt slujitori aceste voinţe. Ei nu numai că ne anunţă şi ne vestesc voinţa lui Dumnezeu şi poruncile lui, dar ne şi sprijină pentru a le împlini. Şi ei ştiu că voinţa lui Dumnezeu aceasta este, precum a spus Mântuitorul Hristos, ca toţi să fie una, ca toţi întru această dragoste să petrecem. În dragostea de fraţi între noi şi în dragostea de fii faţă de Dumnezeu care ne-a creat.

A doua caracteristică este că sunt luminoşi. Însă ei nu au lumină proprie. Lumina lor este lumina lui Dumnezeu. Lumina pe care o au îngerii, care sunt numite cele mai luminoase fiinţe, asta este. Deci a doua caracteristică este faptul că lumina lor vine din aceea că sunt transparenţi, că în ei se vede strălucind lumina lui Dumnezeu. De ce? Pentru că ei nu mai fac voia lor, ci voia lui Dumnezeu. Ei au înţeles că iubirea lui Dumnezeu este cea mai puternică putere în lume, au înţeles că acestei iubiri se cuvine să slujească cu toată fiinţa lor şi aceasta se vede atât de mult în fiinţa lor încât ei sunt numai lumină.

A treia caracteristică a îngerilor este că sunt curaţi. Curăţia îngerilor vine din acelaşi motiv: din aceea că ei se sălăşluiesc pe lângă Dumnezeu, ei stau în focul iubirii lui Dumnezeu şi iubirea, după cum spunea părintele Dumitru Stăniloae, iubirea este singură capabilă să alunge orice întuneric, singura capabilă să vindece orice patimă. Curăţenia lor este datorită apropierii de Dumnezeu, curăţenia lor este datorită lepădării lor de sine. Ei nu-şi mai pun problema lor, ci-şi pun problema celorlalţi; ei nu mai au nevoia lor, ci slujesc nevoii celorlalţi.

Îi vedem astăzi prăznuiţi pe cei mai importanţi dintre arhangheli, pe mai-marii oştilor cereşti, cum spunem în Biserica noastră Sfântă, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, sărbătoriţi împreună cu toate puterile cereşti. Sfântul Arhanghel Gavriil este cel care este trimis şi a fost trimis de la Dumnezeu spre a aduce veştile bune oamenilor. Unde a fost vestea cea bună, acolo a fost Arhanghelul Gavriil. Unde a fost nevoie mai multă de ocrotire din partea lui Dumnezeu pentru oameni, acolo îl vedem pe Sf. Arhanghel Gavriil. De aceea pe el îl vedem înfăţişat în icoane purtând în mână un crin. Acest crin are dublă semnificaţie. În primul rând crinul a fost socotit floare imperială, simbolul împăratului; deci, el este trimisul Împăratului. A doua semnificaţie este aceea că el nu este un oarecare trimis al Împăratului, ci cel care a venit să dezvăluie oamenilor voia cea bună a lui Dumnezeu, să aducă Vestea cea Bună. Care a fost vestea prin esenţă numită cea bună sau, cum se spune în limba greacă, Evanghelios? A fost vestirea către Maica Domnului că Se va naşte nouă Mântuitor. Vestea cea bună este aceasta: că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis ca lumea aceasta să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug, aşa cum El Însuşi a spus-o. De aceea o floare este simbolul Sf. Arhanghel Gavriil, pentru că ea este aceea care nu trăieşte pentru sine, ci pentru ceilalţi. Este cea care, pe măsură ce se deschide, pe măsură ce creşte, dezvăluie din ce în ce mai multă bucurie şi ochilor şi celorlalte simţuri și aduce bucurie în inimile celor care se satură privind-o sau stând în jurul ei.

Pe de cealaltă parte, Sf. Arhanghel Mihail este înfăţişat având în mână o sabie.Sabia aceea a duhului care, după cum spune Sf. Pavel, pătrunde până la despărţitura dintre suflet şi trup. Sabia aceea care taie cu o precizie nebănuită şi nemaiîntâlnită, despărţind binele de rău,arătând că, mai presus de orice, este Dumnezeu, arătând că, mai presus decât nevoile şi dorinţele noastre şi decât voia noastră este voia lui Dumnezeu. Pe această sabie a dreptăţii o ţine în mână Sf. Arhanghel Mihail. Şi în Acatist aţi văzut că ei sunt numiţi, unul – slujitorule al Legiişi celălalt – înger al Darului.

De ce oare sunt împreună prăznuiţi? Cum putem noi alătura sabia şi crinul? În viaţa noastră omenească se pare că suntem din ce în ce mai puţin capabili să înţelegem acest lucru. Cum adică să împletim noi dreptatea şi mila? Cum să împletim noi Legea şi Harul? Cum să fim noi şi corecţi şi milostivi? Şi, fiind aşa, să slujim Adevărului? Repet, se pare că suntem din ce în ce mai neputincioşi în a realiza acest lucru. De ce? Pentru că noi nu înţelegem că mila nu este, aşa cum ne-am obişnuit, un aspect al iubirii [?!], un aspect şi o putere care trebuie să ne lege pe noi, să ne aducă în starea aceea în care noi să nu putem să ţinem pe nimeni murdar în inima noastră, în starea aceea în care să nu putem să vedem pe cineva sub noi şi, dacă nu putem să îl ridicăm, atunci să ne coborâm la el şi atunci mila noastră omenească este un aspect al tristeţii. Nouă ne pare rău atunci când vedem pe cineva căzut la pământ. Ne pare rău când vedem că cineva nu are bani. Ne pare rău pentru cineva că este sărac. Ne pare rău pentru cel care plânge că i-a murit cineva apropiat. Ne pare rău. Deci mila noastră este un aspect al tristeţii, nu al bucuriei, aşa cum este la Dumnezeu. Nouă ne pare rău şi părerea aceasta de rău este foarte alunecoasă, foarte vicleană, pentru că nu putem scăpa de un sentiment care se insinuează în sufletele noastre, un sentiment de superioritate. Nouă ne pare rău de ceilalţi dar suntem conştienţi, în acelaşi timp, că suntem mai sus decât ei; noi suntem pe o treaptă la care durerea lor nu a ajuns încă. Ne pare rău de ei şi ne este frică să nu ajungă cumva durerea lor la noi şi pentru aceasta ne şi temem să stăm prea mult aproape de ei. Şi când mergem la spitale sau în casa unui bolnav sau a unuia care are probleme, îl întrebăm aşa, dar mai mult din curtoazie: “Cum te simţi? Cum îţi mai este viaţa? Cum te mai descurci?“, sperând în inima noastră în mod laş şi viclean că el va spune: “E bine, mulţumesc!“. Şi atunci noi putem întoarce spatele şi să ne întoarcem la casele noastre având conştiinţa împăcată că ne-am făcut datoria. Oare asta e datorie? Oare asta este mila care ne uneşte? Nu este. De multe ori vrem să fim milostivi faţă de cei din jurul nostru, însă o facem foarte selectiv. Atât de selectiv încât, dacă miluim pe cineva, în mod sigur nedreptăţim pe altcineva. Vrem să ne purtăm frumos cu cineva, dar nu putem face asta fără să fim nedrepţi cu altcineva. De aceea de multe ori, deşi știm pe cine luăm în braţe, nu ştim pe cine pălmuim. Şi atunci, între dreptate şi milă în viaţa noastră este o prăpastie foarte mare.

Sfinţii Arhangheli aduc în viaţa noastrădreptatea şi mila lui Dumnezeu şi arată că acestea pot şi trebuie să lucrezeîmpreună. Nu orice altă fiinţă vine înaintea noastră să ne spună acest lucru, ci nişte îngeri. Anghelosînseamnă slujitor, înseamnă trimis, cel care este trimis, cel care arată voia lui Dumnezeu. Nu întâmplător sunt îngerii cei care ne arată că dreptatea şi mila se pot întâlni şi împleti. Sunt trimişi ei, îngerii, pentru că ei au dovedit prin viaţa lor că acest lucru este posibil. Şi cum au făcut aceasta? Punând mai presus pe Dumnezeu, punând toate în slujba Lui, punând toate la picioarele Lui. De ce? Pentru că Unuia Dumnezeu se cade să slujeşti. Pentru că legea cea adevărată este să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată puterea ta, din toată vârtutea ta, din tot cugetul tău şi cu tot sufletul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceasta este voia lui Dumnezeu. În momentul în care noi vom uita că avem propriile noastre dureri, în momentul în care noi vom uita că avem propriile noastre nevoi, în momentul în care, făcând aceste lucruri, ne vom deschide ochii şi ne vom uita în jur, vom observa că suntem înconjurați de fiinţe, de creaturi ale lui Dumnezeu, de suflete pe care Dumnezeu le-a adus la fiinţă din iubire, care au nevoi mult mai mari decât ale noastre, care au dureri mult mai apăsătoare decât ale noastre şi care nu aşteaptă altceva decât să fim alături de ei. Zice Sf. Ioan Gură de Aur:

Cine este atât de împietrit cu inima şi de nesimţitor încât, văzând pe fratele său căzut la pământ, să-i dea cuvinte de folos în loc să plângă împreună cu el?

Nu este lucru mai iubit de Dumnezeu decât să ne iubim unii pe alţii.

Îngerii nu au trupuri şi, pentru aceasta, nu au greutăți. Pentru aceasta lor le este mai uşor a nu cădea. Lor li s-a dăruit acest dar de a nu mai cădea, însă, spune Sf. Isaac Sirul, că îngerii privesc la oameni şi se minunează. Nu pot să înţeleagă cum nişte fiinţe care au trupuri atât de grosiere, pline de atâtea căderi, bube şi greutăţi, reuşesc, după ce au căzut, să se ridice.Este o taină pe care îngerii n-o pot înţelege, şi anume ridicarea omului. Ei, îngerii, fiinţe de lumină, se minunează văzându-ne pe noi, oamenii, cum cădem, dar ne ridicăm. Ştiţi cum se spune că este propriu dracilor a cădea şi a nu se mai ridica, propriu îngerilor a nu cădea şi propriu oamenilor a cădea şi a se ridica.

Noi, de multe ori, spunem celor din jurul nostru, celor pe care îi îndrăgim, celor care ne sunt foarte apropiaţi, îi numim cu acest apelativ: “îngerul meu“. Am auzit multe glasuri care s-au ridicat împotriva acestei chemări, zicând: Nu ni se cuvine nouă să numim pe cineva asemenea nouă, oamenilor, trup având, înger. Că îngerii nu ne trădează niciodată, însă oamenii da. Dar eu vă zic: este foarte potrivit şi chiar ar fi nevoie să auzim mai des acest lucru, pentru că Dumnezeu i-a făcut pe oameni mai presus decât îngerii. Îngerii au fost creaţi de Dumnezeu doar prin cuvânt, a zis şi s-a făcut. Însă cu omul a fost altă poveste. Cu omul, Dumnezeu a lucrat în mod direct, ca un partener. Dumnezeu S-a aplecat şi a luat pământ în mâinile Lui şi ne-a modelat şi ne-a făcut trup. Dumnezeu a suflat asupra acestui trup şi ne-a dat duh de viaţă, dar nu orice duh de viaţă, ci duh de viaţă dătător. Avem puterea de la Dumnezeu de a da viaţă mai departe. Noi suntem prin aceasta superiori îngerilor. Însă, este adevărat, nu ne ridicăm la curăţenia lor, nu ne ridicăm la înălţimea lor, nu suntem aşa de luminoşi cum sunt ei.

Revin, însă, la această numire pe care noi o dăm unora, puţini, din jurul nostru: “îngerul meu”, revin ca să subliniez un adevăr pe care noi toţi îl simţim, însă poate nu toţi îl conştientizăm şi îl conturăm atât de clar şi anume că ceea ce ne face pe noi să numim pe cel de lângă noi “înger” nu este curăţenia, nu este faptul că el n-a căzut niciodată, nu este nici faptul că este strălucitor sau că are o mireasmă deosebită, asemenea sfinţilor, cum n-am întâlnit pe pământ. Nu este aceasta. Noi spunem “înger” unui om şi-l numim chiar“îngerul meu” – și prin aceasta mă apropii de esenţa chemării unui înger – atunci când vedem că dragostea lui ne ocroteşte, când vedem că el s-a lăsat la urmă şi ne-a pus pe noi înainte. Numim “înger” pe cel a cărui dragoste ne copleșește. Iubirea, iubirea aceea personală, este caracteristica care ne face pe noi să nu ne mai gândim la acest lucru și ne obligă pur și simplu, ne smulge din inimă această declaraţie, numindu-l pe cel din faţa noastră “îngerul meu”.

Iată, iubiţi credincioşi, ceea ce încearcă Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil astăzi să ne transmită: dreptatea şi mila sunt două faţete ale iubirii lui Dumnezeu. Căci iubirea, atunci când este vorba de pieirea sufletului, devine necruțătoare. Când trebuie să tăiem răul, atunci folosim bisturiul. Dar imediat aducem atingerea caldă a unei flori, a unei mângâieri. Imediat. Nu se poate una fără cealaltă. Se spune chiar despre Dumnezeu că El este puternic întru milă şi bun întru tărie.

Protos. Hrisostom (Man. Putna)

www.cuvantul-ortodox.ro