Sângele Maicii Domnului

O întâmplare adevărată

Seceta din anul acela era înfricoşătoare. Pământul se crăpase de căldură. Izvoarele secaseră. Fântânile erau uscate. Râurile secaseră. Frunzele copacilor se îngălbeniseră ca arse de foc. Iarba şi semănăturile de pe ogoare se uscaseră din rădăcină. Nu se mai pomenise vreodată o astfel de secetă în ţinutul Zabaical.

Războiul civil se terminase deja cu biruinţa puterii roşii şi cu înfrângerea armatei albe. În Torghinsk, un sat de cazaci de lângă oraşul Nertinsk, primul lucru pe care l-au făcut bolşevicii după luarea puterii, a fost încuierea bisericii principale, unde se afla o vestită icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului.

La 8 iulie, în fiecare an, în ziua pomenirii Sfântului Procopie, mulţimea de credincioşi, după terminarea Sfintei Liturghii şi a Paraclisului Maicii Domnului, luau icoana făcătoare de minuni şi mergea în procesiune pe ogoare, în satele vecine şi mai departe.

Era 7 iulie 1922. În adunarea sătească din Torghinsk, cazaci bătrâni cu barba albă, ascultau mâhniţi pe Ştefan Kameţnikof, fost partizan al armatei roşii şi acum secretarul satului.

– Voi tovarăşi, ziceţi că ne-a lovit seceta pentru că puterea muncitorească a interzis procesiunea cu icoana pe ogoare şi împiedică pe popi să mai exploateze poporul.

– Aşa este, Ştefan Kameţnikof, a răspuns cu curaj Kiril Butin, un cazac înalt şi bine făcut, cu mustaţă deasă şi neagră, fost luptător în prima linie în războiul cu nemţii.

– Se pare că nu prea îţi place stăpânirea muncitorească şi a ţăranilor, a mormăit Kameţnikof. Nu-ţi doresc alt bine decât să-ţi strângi boarfele şi să te duci să găseşti pe albi, dincolo de mare.

– Las-o pe asta, Ştefane, îi răspunde liniştit Butin. Parcă ţi-ai pierdut mintea şi ai uitat de contribuţia cazacilor în războiul civil.

– Poate atunci ai luptat împotriva ţarilor, acum însă arăţi că nu te poţi lăsa de mucegăitele obiceiuri, învăţate de la popi. Te-au lucrat bine!

Kameţnikof se uita ironic la Butin. În privirea lui era şi oarecare ameninţare. Era scurt, cu faţa vioaie, plin de încredere în sine. Abia terminase liceul practic din Nerţinsk, când a fost înrolat în armata partizanilor roşii. De curând fusese pus secretar al satului. Comportarea lui autoritară n-a întârziat să aducă neplăceri nu numai cazacilor, ci şi tovarăşilor lui, vechi partizani roşii.

– Tovarăşi, a continuat bătăios, Kameţnikof. Trebuie să ne eliberăm de bigotismul religios. De vreme ce în pământul rusesc ţarul nu mai are loc, nu are loc nici Dumnezeu. Omul însuşi îşi este şi Dumnezeu şi ţar. Ultimele cuvinte ale lui Kameţnikof au provocat tulburare şi murmure în adunarea ţăranilor. S-au auzit proteste îndrăzneţe.

– Uite la el! Ce a îndrăznit să spună javra!

– Piatră de gât şi direct la înecat!

Bătrânii cu părul alb, cu faţa îmbujorată, au sărit din toate părţile şi au început, să se apropie de el, ameninţător. Kameţnikof s-a îngălbenit şi se uita la ei, ca pierdut.

– Ce însemnează aceasta, tovarăşi, a zis el printre dinţi. Faceţi deci sabotaj, vă împotriviţi stapânirii sovietice?

– Nu facem sabotaj, a răspuns Butin, în timp ce, din ochii lui ţâşneau scântei. Am exprimat indignarea poporului faţă de blasfemia ta. Mai bine îţi amuţea gura!

– Tovaraşe Ştefane, a luat cuvântul un cazac batrân cu faţa inteligentă şi blândă, fost consilier bisericesc. Trimite un om de-al tău la Nerţinsk. Explică mai marilor tăi ce ţi-am cerut şi de ce. Noi cerem paşnic să mergem cu icoana Maicii Domnului în procesiune pe ogoarele noastre uscate. Judecă şi dumneata, cine se păgubeşte din acest lucru?

– Noi toţi credem in Hristos, a strigat un cazac tânăr. Numai tu, câine, trăieşti fără Hristos!

Kameţnikof s-a împotrivit.

– Ce spuneţi tovarăşi? Atunci pentru ce am mai luptat noi? Pentru ce ne-am vărsat sângele? De ce cu atâtea jertfe am cucerit puterea?

S-a uitat cu oarecare nădejde de ajutor spre locul unde se aflau credincioşii şi vechii lui partizani roşii. Aceia însă au început să tuşească în sec, neputincioşi. Nici unul nu a îndrăznit să-i ia apărarea.

– Ne-aţi înşelat şi am luptat, a strigat un ţăran. Acum însă, când am înţeles, este prea târziu. Pe morţi nu-i mai poţi aduce înapoi!

În adunare s-a lasat o apăsătoare tăcere.

– Voi tovarăşi, ce ziceţi? a întrebat deodată Kameţnikof, cu ton potolit întorcându-se spre prietenii săi şi silindu-se să zâmbească.

– Te rugăm Ştefane, zise iarăşi consilierul bisericesc, să respecţi dorinţa atâtor tovarăşi. Ţi-o cerem cu pace. În afară doar dacă nu vrei să folosim alte mijloace… Fii înţelept ca să fie pace în satul nostru.

– Bine…De acord… Vă voi face hatârul!… Voi trimite chiar acum un om la Nerţinsk. Văd că nu vreţi să vă eliberaţi de înşelătoria popească. Dar vă voi arăta şi eu cu fapta, ce greşeală faceţi.

Cazacii au plecat de la adunare tăcuţi. Din când în când mai comentau între ei cuvintele blasfemiatoare ale lui Kameţnikof.

În scrisoarea trimisă de Ştefan la Nerţinsk scria între altele: „Deşi nu fac nici un compromis faţă de depăşitele concepţii religioase, de data aceasta, însă, vă raportez cererea ţăranilor din Torghinsk care, cer să facă o procesiune. Desigur n-o să înceteze seceta care bântuie în localitate, cu procesiunea pe ogoare a unei zugrăveli, noi însă, vom câştiga astfel încă o armă pentru propaganda noastră ateistă. Se va demonstra adică, practic că „milostivul şi purtătorul de grijă Dumnezeu” şi „preamilostivii sfinţi” nu există decât în poveştile poporului ignorant şi în închipuirile popilor. În tot cazul, pentru orice eventualitate, vă rog să trimiteţi şi câteva cadre alese ale G. P. U.- securităţii, care să însoţească desfăşurarea lucrurilor”.

În ziua sfântului Procopie, când soarele arzător a apărut la orizont, o mulţime de ţărani se adunase în faţa bisericii din Torghinsk, toţi îmbrăcaţi în haine de sarbătoare. Îmbucurătoarea veste că astăzi, ca şi în timpurile vechi se va face procesiune pentru ploaie s-a răspândit ca fulgerul în toate satele de primprejur.

Foarte de vreme se scoseseră scândurile cu care fuseseră pecetluite uşa şi ferestrele bisericii. Maica Domnului din sfântul locaş deschisese larg porţile casei ei pentru credincioşi. Clopotele armonioase revărsau până departe glasul lor, ca în vremurile trecute…În aceste ceasuri ai fi crezut că niciodată nu fusese tulburată curgerea paşnică a vieţii; ai fi zis că nu avusese loc groaznica vărsare de sânge a războiului civil… Singura nepotrivire în armonia demonstraţiei cazacilor evlavioşi era prezenţa agenţilor securităţii cu şepcile lor caracteristice.

Înconjuraseră biserica şi priveau când cu mânie, când batjocoritor familiile cazacilor, care se înghesuiau în curte bucuroşi şi plini de evlavie.

Când apoi a apărut grupul cu icoana Maicii Domnului, când au apărut, cazacii bătrâni, care ţinea icoana cu feţe luminoase şi cu frică de Dumnezeu, când în spatele lor s-au arătat preoţii în veşminte aurite, cântând puternic cântări în cinstea Maicii Domnului, toţi credincioşii, au căzut în genunchi. Lacrimi curgeau din ochii tuturor. Se auzeau suspine de evlavie şi glasuri rugătoare:

– Stăpâna Cerului! Ocrotitoarea Creştinilor, milueşte-ne!

Din icoana mare, care scânteia plină de pietre scumpe, ochii mari ai Maicii Domnului priveau cu mâhnire la poporul îngenunchiat.

Kameţnikof, care stătea în faţă, într-o ţinută autoritară, s-a cutremurat din tot trupul, când privirea lui s-a întâlnit cu acei ochi cereşti care străbăteau cu îndrăzneală adâncul împietritei lui inimi. Şi-a întors privirea de la icoană, dar, o putere tainică şi neînţeleasă îl silea să o privească mereu, mereu…Pentru a scăpa de această privire a ieşit cu paşi grăbiţi afară din curte. Dar privirea scânteietoare şi melancolică a Maicii Domnului a rămas adânc întipărită în inima lui. Şi-a aranjat mecanic şapca îmblănită şi a aprins o ţigară.

Din curtea Bisericii unde se cânta Paraclisul Maicii Domnului, au ajuns la urechile lui ecteniile bătrânului preot Ioan: „Pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm”.

Fără să vrea, Kameţnikof a întrezărit în aceste cuvinte tainica lor frumuseţe, adâncul şi înţelepciunea lor, odihnitoarea şi mângâietoarea adiere a Harului ascuns în aceste simple şi limpezi cuvinte. În sufletul lui s-a petrecut ceva ciudat, ce l-a împins să se amestece în mulţimea poporului credincios şi să îngenunchieze şi el, să-şi găsescă pacea sufletului şi liniştea…

A fost ceva de moment. Pentru că îndată l-au cuprins din nou nervozitatea şi violenţa, a aruncat ţigara din gură şi a mormăit batjocoritor: „O să vă arăt eu astăzi cât valorează Hristosul şi Prea Sfânta voastră.”

Procesiunea pornise deja. Marea mulţime de lume, cu cămăşi luminoase şi haine colorate, curgea pe uliţe şi pe ogoare. Căldura era nesuferită. Cerul albastru desăvârşit. Arşiţa soarelui pârlise totul. Copacii cu frunzele îngălbenite se aplecaseră spre pământ. Iarba uscată se sfărâma sub picioarele mulţimii. Semănăturile erau deja distruse.

– Ne-a părăsit Dumnezeu pentru păcatele noastre, a zis Kiril Butin către vecinul său de călătorie, un cazac bătrân şi aplecat de spate.

– Singura noastră nădejde, a răspuns acela, făcând semnul Crucii, este Maica Domnului. Niciodată nu s-a întâmplat să nu ne asculte rugăciunile. Totdeauna după procesiunea pe ogoare a trimis ploiţa mult dorită.

– De s-ar milostivi şi acum, a răspuns Butin.

Când icoana a ajuns la ogorul său, el a îngenunchiat pe pământul uscat şi s-a rugat din toată inima. Preoţii au stropit cu aghiazmă grâul veşted. Picăturile căzute pe spicele plecate sclipeau sub nemilostivul soare…

Până seara au purtat icoana din ogor în ogor şi peste tot au făcut rugăciune. Mulţimea a trecut peste ogoare, dealuri, păduri, drumuri prăfuite, pâraie uscate. Din miile de guri se auzeau rugăciuni: „Dă, Doamne, ploaie pământului însetat”. Se părea că însuşi pământul suspină, că repetă aceste îndurerate cuvinte, că aşteaptă şi el minunea, minunea vieţii şi a reînvierii.

Kameţnikof, călare pe calul său negru, a însoţit pas cu pas procesiunea şi zâmbea ironic. Vorbea cu oamenii securităţii dispreţuitor despre înapoierea, ignoranţa, superstiţiile şi închipuirile cazacilor.

– Nouă, a adaos el în sfârşit, oricum comedia de astăzi o să ne aducă un câştig: este un prilej bun de a dezrădăcina rătăcirea popească şi a terfeli bigotismul poporului. Minuni în vremea noastră nu se fac. Dacă se vor fi făcut vreodată. Nu avem nevoie de nici un Dumnezeu pentru ploaie. Puterea sovietică va face un bun sistem de irigaţii şi va construi o societate nouă, fără Dumnezeu, fără popi şi fără proprietari…

În clipa aceea, şi-a adus aminte de ochii minunaţi, care priveau din icoană în sufletul lui şi a tăcut brusc…

Târziu, după amiază, când poporul a intrat din nou în sat, a apărut pe cerul senin, în orizontul de la apus, un nouraş alb, care creştea repede. O adiere uşoară de aer răcorea feţele chinuite ale ţăranilor. Intrau cu icoana în curţile caselor, stropeau cu aghiazmă şi ziceau ectenii.

La poarta curţii casei lui Kameţnikof, bătrâna lui mamă, cu faţă veselă şi cu rugăciune din inimă aştepta Sfânta Icoană. Fiul ei o văzu. A mers repede în faţa procesiunii şi a strigat: „Să nu îndrăzneşti, bătrână, să bagi în curte această panaramă publică, pentru că nu ştiu ce se va întâmpla”.

– Ce ai păţit, Ştefane? Ţi s-a întunecat mintea? Ce fel de vorbe sunt acestea pe care le-ai spus?

– O să vezi în curând, i-a răspuns el, cu ton ameninţător şi batjocoritor totodată.

S-a uitat la cer şi s-a întunecat la faţă. Unul după altul, au început să apară nori mici albi, care se măreau şi se inegreau, umplând întreg orizontul.

Au intrat cu icoana în curtea casei lui şi preotul a început să zică obişnuita ectenie. Kameţnikof nu s-a mai putut stăpâni. Roş aprins la faţă, nestăpânit, cu faţa schimonosită de încordare, a sărit în faţa preotului şi a strigat cu mânie:

– Să înceteze comedia! Tovarăşi, veniţi aici!

La porunca lui, oamenii securităţii au înconjurat icoana şi au îndepărtat poporul.

– Acum o să vă arăt eu dacă există Dumnezeul vostru şi Prea Sfânta voastră! Acum, în faţa ochilor voştri, o să fac ţăndări această vechitură de lemn, la care vă închinaţi ca nişte robi… Şi tu, ţapule de popă, fugi de aici! L-a apucat pe părintele Ioan de barbă, l-a tras spre el şi apoi l-a îmbrâncit cu putere.

Lumea s-a pierdut. Femeile au început să plângă. Preotul Ioan s-a rostogolit la pământ. Crucea de aur, pe care o ţinea în mână, a căzut jos.

Kameţnikof a călcat-o cu ciubota şi, fulgerător, înainte de a se aduna cazacii, a scos pumnalul său caucazian şi a lovit cu toată puterea în Icoana Maicii Domnului!…

În faţa acestui nemaiauzit sacrilegiu, mulţimea a îngheţat de spaimă… Dar îndată s-au auzit nenumărate glasuri pline de teamă:

– Sânge, sânge!

– Uitaţi-vă, uitaţi-vă!

– Minune, minune!

Kameţnikof se uita sălbatec în jurul său. A înţeles imediat ce strigau şi de ce. Mama lui a căzut în genunchi şi l-a apucat de picioare.

– Ştefane, uită-te la Stăpâna… Păcat nemaiauzit… abia a putut rosti printre suspine.

Profanatorul şi-a aruncat o privire spre icoană. Mâna cu care lovise atârna în aer. Sângele îi îngheţase… Stătea ca trăznit, cu ochii pironiţi la icoană… În partea dreaptă, în locul unde lovise pumnalul, icoana se spărsese şi curgea sânge picătură cu picătură. Din „rană”, sângele curgea în jos, colorând cu roş veşmântul de argint al Maicii Domnului. Dar nu era numai sânge.

– Lacrimi, lacrimi!…a strigat Kameţnikof cu glas straniu şi răguşit. Pumnalul i-a căzut din mână.Si-a acoperit faşa cu amândouă mâinile. Ca un nebun a luat-o la fugă, deschizând drum prin mulţimea deasă.

Din ochii Maicii Domnului curgeau lacrimi mari, limpezi ca diamantele.

Poporul a căzut în genunchi… Cerul a început să dea ploaie…

Binecuvântata ploaie a ţinut trei zile şi trei nopţi. Trei zile şi trei nopţi ploaia dătătoare de viaţă a udat neîntrerupt pământul uscat. În ziua a patra a izbucnit o furtună teribilă, cum nimeni nu-şi mai aducea aminte să fi fost. În ziua următoare, soarele strălucea vesel pe cerul limpede. Jur împrejur toate au început să înverzească, să se bucure, să se veselească de minunea vieţii, de minunea renaşterii.

Icoana Maicii Domnului din Torghinsk a fost dusă în grabă la Nerţinsk: porunca stăpânirii. Biserica a fost închisă ermetic şi clopotele au devenit de prisos. Părintele Ioan a fost băgat la închisoare. Şi Ştefan Kameţnikof a dispărut. Nimeni nu l-a mai văzut pe fostul partizan roşu.

Trecură ani destui.

Într-o noapte din toamna anului 1930, către miezul nopţii, un mic detaşament de partizani albi a intrat în galop în Torghinsk. Călăreţii s-au oprit în mijlocul satului, şi-au luat şepcile de pe cap şi şi-au făcut cruce cu evlavie. Acum 8 ani , aici se înălţa o vestită biserică a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, cu o icoană făcătoare de minuni a Ei. Copaci umbroşi şi un zid alb o înconjurau. Acum în locul acesta nu mai era decât un simplu teren agricol.

– Aici se afla un Sfânt şi scump odor al credinţei şi al neamului nostru, a zis cu glas încet comandantul detaşamentului către oamenii săi.

Aici, eu am făcut cea mai înfricoşată fărădelege din istoria cazacilor ortodocşi… Din ceasul acela, zi si noapte, nicăieri nu am găsit linişte… Ochii mari, trişti şi luminoşi ai Maicii Domnului, Chipul Ei înroşit de sânge m-au urmărit pretutindenea. Nu puteam sta nicăieri. Timp de cinci ani după aceea, am colindat aproape toată Rusia şi am înţeles prigoana şi suferinţele poporului nostru ortodox… Acum mi-am regăsit credinţa. La umbra Crucii, sufletul meu a căpătat odihna. M-am curăţit de păcatele trecutului. De atâtea ori îmi înroşisem mâinile cu sângele nevinovaţilor cazaci. Mă simt acum ispăşit şi liniştit. Ce dacă stăpânirea sovietică îmi vrea capul? Ce dacă sunt văzut drept un criminal ţarist, foarte primejdios revoluţiei şi „duşmanul poporului?” Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Ştefan Kameţnikof a tăcut, a suspinat adânc şi a dat pinteni calului. S-a îndreptat spre casa părintească. Inima îi bătea cu putere. După opt ani de zile avea să o vadă pe bătrâna sa mamă…

Era gata să fie prins de oamenii securităţii, care îl urmăreau. A scăpat însă cu fuga, împreună cu tovarăşii săi.

Au mai trecut câţiva ani. Într-o zi călduroasă din vara anului 1932, un om de statură mijlocie, cu şapca cenuşie şi cu un mic geamantan în mână a coborât din autobuzul de Manzuria în staţia de cale ferată din Harbin. Se uita curios la mulţimea nenumărată de chinezi şi de ruşi într-un necontenit du-te-vino. S-a oprit, şi-a scos şapca şi a şters-o de sudoarea care îi curgea pârâu pe obraz.

Era Ştefan Kameţnikov, care părăsise deja hotarele patriei sale.

Fugea însă cu hotărâtă conştiinţă şi voinţă puternică de a continua lupta. Credea că într-o zi, mai curând sau mai târziu, Stăpâna Născătoare de Dumnezeu va face şi cea mai mare minune a Ei şi va învia patria sa…

http://www.munteleathos.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *