ȘCOALA SUFERINŢEI

\r\n

Suferinţa este, până la urmă, ceva firesc. Nimeni nu se poate lăuda că nu a suferit în viaţă, deşi un obiectiv principal al societăţii moderne este să alunge spectrul suferinţei din viaţa omului. Durerea, suferinţa trebuie îndepărtate nu numai pentru a nu strica distracţia culturii divertismentului şi de consum, ci mai ales pentru a demonstra că ştiinţa şi tehnologia au reuşit ceea ce religia nu a fost în stare, aşa încât să se poată trage concluzia că nu există Dumnezeu.

\r\n

\r\n

Acesta este motivul pentru care, încă din primii ani de viaţă, cultura în care trăim, societatea de consum elimină orice experienţă negativă din viaţa omului Astfel că poţi să întâlnești tot mai des adolescenţi care nu au răbdat nici măcar o zi în viaţa lor de foame, nu au stat nici măcar o noapte în frig, nu au muncit niciodată până la epuizare şi nu s-au julit niciodată la un picior. Nici febra nu au cunoscut-o, că nu le-au permis antitermicele, nici durerea nu i-a deranjat prea tare, căci li s-au administrat analgezice. De greutăţi nu au avut parte, în afară de sâcâielile părinţilor care-i îndemnau să pună mâna pe carte. Adolescenţa vine şi mai relaxat, căci distracţiile sunt mult mai mari ca înainte. Şi aşa își începe un tânăr de astăzi viaţa. Nu a avut când să dobândească şi să depăşească experienţa durerii şi a suferinţei, i s-a furat prilejul de către cei care i-au vrut, chipurile, binele.

\r\n

Dar încercările nu au cum să fie ocolite la nesfârşit. Durerea nu poate fi decât amânată, și asta până când nu mai poate fi evitată în nici un fel. Rezultatul? Tot mai mulţi tineri (sau adulţi formaţi în acest spirit) dezertează din faţa asumării greutăţilor şi responsabilităţii în viaţă. Acesta este unul dintre motivele principale ale concubinajului şi divorţului astăzi; acesta este motivul renunţărilor şi al eşecurilor, al frustrărilor fără sfârşit şi al anxietăţii. Căci fuga aceasta de durere şi de suferinţă devine simptomatică pentru omul lipsit complet de şcoala suferinţei. Apare o frică aparent fără obiect, care devine unul din motoarele motivaţionale pentru alegerea divertismentului, a consumului, a spectacolului sau a tot ceea ce poate aduce uitarea unei obsesive temeri, internalizate tot mai mult. Frica de conflicte, frica de greutăţi, frica de necunoscut sau de nesiguranţă – şi, până la urmă, frica de moarte sunt tiranii, daimoniisau zeii înfricoşători ai tot mai multor oameni astăzi.

\r\n

„O suferinţă continuă, ascunsă în spatele unui zâmbet de convenienţă”

\r\n

De fapt, această anxietate, această suferinţă mută nu a lipsit niciodată din viaţa omului modern, fiind chiar cu mult mai intens trăită astăzi decât acum o sută de ani. Și asta pentru că, deşi a fost lipsit de durerea fizică, exterioară, omul de astăzi a acumulat înlăuntrul său o mulţime de întristări şi frustrări, de dureri şi de nefericiri, prilejuite de faptul că, încă din primii ani de viaţă, i-au lipsit dragostea şi atenţia părinţilor, prezenţa lor, şi mai ales pentru că nu a avut şansa să-L cunoască pe Dumnezeul cel Viu. Căci nu durerea în sine este problema omului, aşa cum ar vrea să ne facă să credem puternicii zilei de astăzi, căci fără ea nu putem trăi deplin nici bucuria, ci purtarea de unul singur a acesteia. Când un copilaş se loveşte şi începe să plângă de durere, iar mama lui îl ia în braţe, sau oricine altcineva compătimeşte cu el, imediat intensitatea durerii scade şi copilul îşi revine uşor la joaca de mai-nainte. Dacă nu găseşte însă această compătimire, suferinţa se poate accentua şi strigătul va fi tot mai jalnic.

\r\n

Aici se vede cel mai bine care este sensul durerii şi al suferinţei, nu altul decât cel de a te îmbogăţi, a te învăţa ceva foarte important în viaţă. A te învăţa cu durerea şi suferinţa, pentru a le putea înfrunta cu uşurinţă, nu este, bunăoară, decât una dintre raţiunile secundare ale lecţiei suferinţei în viaţa noastră. Sensul profund nu este însă altul decât a căuta şi primi alinarea unui alt om, de a experimenta compătimirea şi dragostea aproapelui şi, mai mult decât toate, a câştiga ajutorul şi mângâierea de la Dumnezeu. Căci dacă părinţii sau fraţii, prietenii, soţii sau soţiile, copiii sau nepoţii ne pot dezamăgi, dacă oameni între oameni ne vom trezi într-o zi în necazul cel mai mare singuri, Dumnezeu niciodată nu-l părăseşte pe cel care-şi pune nădejdea în El.

\r\n

Lumea însă, să nu ne amăgim, în afara asigurărilor de sănătate, şi acelea aşa cum sunt, în afara medicamentelor şi a ofertei nesfârşite de droguri mai mult sau mai puţin instituţionalizate, nu ne poate ajuta. Astfel că devine o realitate faptul că o tot mai mare parte a populaţiei ţărilor dezvoltate cumulează astăzi în adâncul sufletului o suferinţă continuă, în faţa căreia nu poate face mai mult decât să o ascundă în spatele unui zâmbet de convenienţă şi, până la urmă, foarte trist. Aceasta explică strigătul de durere al unui tânăr care, în cadrul manifestărilor TED[1], cheamă lumea la sinceritate, la recunoaşterea dramei interioare care-i aruncă pe mulţi pe marginea prăpastiei deznădejdii şi a sinuciderii.

\r\n

Societatea, însă, atentă la orice îi poate pune în criză stabilitatea – de fapt, edificiul babilonic al ateismului, disimulat mai mult sau mai puţin în cultură seculară –, pregăteşte o nouă soluţie, poate cea mai eficientă în termeni lumeşti: pregăteşte ghilotina. Desigur, vorbim de o variantă modernă, ştiinţifică şi chiar medicală a acesteia, numită eutanasie. Recent, în Olanda, una dintre ţările care dau tonul legislaţiei adiacente culturii morţii, se pregăteşte o nouă abordare a eutanasierii, în sensul de a o rezerva nu numai celor bătrâni şi grav bolnavi, ci şi tuturor celor care consideră că viaţa lor s-a sfârşit.

\r\n

Vedeţi cum vine statul modern în întâmpinarea „nevoilor” cetăţenilor lor? Cu alte cuvinte, ferească Dumnezeu de o depresie mai dură, de disperarea trecătoare a nevoii de-a scăpa de toate, că, până să-ţi dai bine seama, călăul inteligent ţi-a şi luat viaţa. De regrete nu mai este loc. Dar ce vorbim de Olanda? În România, guvernanţii actuali, înainte de părăsirea mandatului, sunt foarte preocupaţi de impunerea unei legi care să deschidă şi la noi porţile legalizării eutanasiei, ca o încununare a impunerii de tip fascist a administrării cu forţa a oricărei proceduri medicale sau tratament medicamentos.

\r\n

Desigur, eutanasia este cea mai simplă, mai logică şi mai eficientă soluţie la criza la care ateismul culturii contemporane l-a adus pe om. Cuvinte precum „responsabilitate” şi „demnitate”, „calitate a vieţii” şi „alegere liberă” vor prefaţa mediatic în următorii zece ani posibilitatea eutanasiei ca mijloc de a ieşi din joc. Căci, pentru atei, un om nu e cu mult mai de preţ decât un porc, atâta timp cât nu te poţi folosi de el.

\r\n

„În Hristos, toate se pot transforma în mângâiere”

\r\n

În fine, de ce nu fugim, de ce nu se eliberează omul modern de această condiţie sinucigaşă la care l-a adus cultura de consum?

\r\n

Îmi vine în minte o întâmplare trăită de Părintele Cosma Grigoriatul undeva în Zair, înainte de 1990. Trecând cu maşina pe lângă o clădire fără uşi şi ferestre, a sesizat că în fiecare cameră stătea câte o persoană, deşi clădirea nu părea a fi casa lor. Întrebându-l pe însoţitor care este motivul pentru care oamenii aceia stau acolo, i s-a răspuns că sunt la puşcărie. „Dar”, zice Părintele, „nu sunt uşi şi ferestre, de ce nu pleacă?!”. „Pentru că nu-i lasă magia, condamnaţi fiind chiar de stăpânul comunităţii, care este un mare vrăjitor!”.

\r\n

Tot aşa astăzi, mulţi dintre oameni, deşi suferă psihic îngrozitor, se dovedesc incapabili să părăsească condiţionările la care i-a supus societatea modernă pentru a-şi recăpăta libertatea interioară. Se comportă de parcă ar fi vrăjiţi. Pentru ei, libertatea proprie este un jug, şi viaţa – o sursă permanentă de deprimare şi anxietate. În schimb, pentru cei care L-au cunoscut pe Hristos, suferinţele, oricât de multe, pot fi purtate cu bucurie, atâta timp cât prin ele ne purtăm propria cruce, următori fiind ai lui Hristos.

\r\n

Deşi vremurile sunt grele, deşi ni se pregătesc şi mai multe dureri şi suferinţe, să avem în minte acest fapt, că, în Hristos, toate se pot transforma în mângâiere, căci nemincinos este Domnul, Cel care spune: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară” ^{Matei 11:28-30.}

\r\n

Gheorghe Fecioru

\r\n

Articol publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 94/Noiembrie 2016

\r\n\r\n\r\n

\r\n

[1] https://www.ted.com/talks/kevin_breel_confessions_of_a_depressed_comic

\r\n

\r\n