Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Şi a auzit regele Irod, căci numele lui Iisus se făcuse cunoscut, şi zicea că Ioan Botezătorul s-a sculat din morţi şi de aceea se fac minuni prin el. Alţii însă ziceau că este Ilie şi alţii că este prooroc, ca unul din prooroci. Iar Irod, auzind zicea: Este Ioan căruia eu am pus să-i taie capul; el s-a sculat din morţi. Căci Irod, trimiţând, l-a prins pe Ioan şi l-a legat, în temniţă, din pricina Irodiadei, femeia lui Filip, fratele său, pe care o luase de soţie. Căci Ioan îi zicea lui Irod: Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău. Iar Irodiada îl ura şi voia să-l omoare, dar nu putea, Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta. Şi fiind o zi cu bun prilej, când Irod, de ziua sa de naştere, a făcut ospăţ dregătorilor lui şi căpeteniilor oştirii şi fruntaşilor din Galileea, Şi fiica Irodiadei, intrând şi jucând, a plăcut lui Irod şi celor ce şedeau cu el la masă. Iar regele a zis fetei: Cere de la mine orice vei voi şi îţi voi da. Şi s-a jurat ei: Orice vei cere de la mine îţi voi da, până la jumătate din regatul meu. Şi ea, ieşind, a zis mamei sale: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. Şi intrând îndată, cu grabă, la rege, i-a cerut, zicând: Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul. Şi regele s-a mâhnit adânc, dar pentru jurământ şi pentru cei ce şedeau cu el la masă, n-a voit s-o întristeze. Şi îndată trimiţând regele un paznic, a poruncit a-i aduce capul. Şi acela, mergând, i-a tăiat capul în temniţă, l-a adus pe tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale. Şi auzind, ucenicii lui au venit, au luat trupul lui Ioan şi l-au pus în mormânt. Şi s-au adunat apostolii la Iisus şi I-au spus Lui toate câte au făcut şi au învăţat.

\r\n

Marcu 6,14-30

\r\n

 Pericopa evanghelică citită azi la Sfânta Liturghie ne istoriseşte împrejurările în care ultimul şi cel mai mare profet, Sfântul Ioan Botezătorul – puntea de legătură dintre cele două Testamente, Vechi şi Nou – şi-a aflat sfârşitul, prin decapitare, în închisoare, din porunca regelui Irod Agripa, sau Tetrarhul. Această cumplită şi odioasă crimă nu a fost decât consecinţa beţiei şi desfrâului în care acest cap încoronat trăia cu soţia fratelui său, Filip. Şi ambele aceste vicii erau fiicele necumpătului.

\r\n

Toate virtuţile morale îşi au valoarea şi frumuseţea lor, atât pentru individ cât şi pentru societate, dar se pare că nici una nu are un rol familial şi social atât de important şi hotărâtor cum îl are virtutea cumpătului, care – ştim – este una din cele patru virtuţi cardinale: prudenţa, dreptatea, cumpătul şi tăria. Se numesc cardinale, de la latinescul cardo (- balama), deoarece, după cum uşa se sprijină pe balama, tot astfel, pe fiecare din ele, se sprijină o serie de alte virtuţi.

\r\n

Virtutea cumpătului reglează şi supraveghează gustul, pipăitul şi poftele trupeşti, supunându-le ordinii fireşti, adică ordinii stabilite de mintea sănătoasă. Dumnezeu a sădit în om două instincte fundamentale: instinctul conservării individuale şi instinctul conservării speciei umane, adică a transmiterii vieţii. Pentru conservarea individului, Dumnezeu a rânduit mâncarea şi băutura necesare vieţii. Prin sobrietate şi temperanţă, cumpătul combate excesul în consumarea alimentelor şi băuturii, menţinând apetitul în limitele necesităţii. Iisus ne spune: “Luaţi aminte să nu se îngreuneze inimile voastre de mâncare şi băutură peste măsură” (Luca XXI,34). Gustul, plăcerea, pofta de mâncare nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace, stimuli biologici fără de care nu am fi atraşi să ne procurăm cele necesare vieţii, păstrării vigorii trupeşti şi sufleteşti, în vederea împlinirii obligaţiilor de cetăţeni şi creştini. Fără aceşti stimuli biologici, însăşi viaţa ar fi primejduită, precum primejduită ar fi şi perpetuarea speciei umane în lipsa atracţiei dintre sexe şi a plăcerii de care este însoţită exercitarea instinctului de procreare. Dar, fiindcă în ambele instincte, pofta şi plăcerea sunt doar mijloace orânduite de Dumnezeu pentru a uşura împlinirea scopului, ele nu sunt îngăduite decât în măsura în care o cere realizarea scopului. Şi aici intervine cumpătul, care impune sobrietate în mâncare, temperanţă în băutură şi înfrânare, castitate trupească. Orice abuz constituie păcat ce ne exclude din Împărăţia lui Dumnezeu. Ne-o declară răspicat Sfântul Apostol Pavel: “Nu vă înşelaţi: nici desfrânaţii, nici slujitorii idolilor, nici adulterii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii (…) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor VI,9-10). Şi fiindcă beţia este un izvor al desfrâului, Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Şi nu vă îmbătaţi de vin, întru care este necurăţia” (Efeseni V,18).

\r\n

Nu numai pe plan moral supranatural, ci şi pe plan biologic, cea mai sigură regulă de sănătate şi igienă trupească şi sufletească este cumpătul în înţelesul său complet. El moderează şi disciplinează dorinţa, poftele şi plăcerile, menţine şi sporeşte vigoarea fizică şi spirituală a omului şi îi desăvârşeşte personalitatea.

\r\n

E mai mult ca sigur că Irod nu l-ar fi ucis pe Sfântul Ioan Botezătorul dacă nu s-ar fi îmbătat. Îmbuibarea şi beţia i-au înfierbântat simţurile, i-au aprins patima desfrâului în aşa măsură încât el a suprimat, la dorinţa Salomeei, inspirată de Irodiada, viaţa celui mai mare om născut vreodată, pe care el însuşi îl stima şi de care se temea -cum spunea Sfântul Marcu Evanghelistul: “Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi îl ocrotea; şi, ascultând de el, multe lucruri făcea şi cu drag îl asculta” (VI,20), cu toate că sfântul îl mustra aspru: “Nu ţi se cade să ţii nevasta fratelui tău” (VI,18). Şi, totuşi, această vicleană concubină, care se temea că într-o bună zi Irod o va alunga, văzându-l în febra patimii trezită de vin şi de jocul neruşinat al Salomeei, îşi foloseşte toată perfidia şi obţine ceea ce dorea cel mai mult: capul Profetului care îi incomoda traiul în fărădelege. Irod nu numai că nu ezită să comită monstruoasa crimă, dar şi-o justifică, invocând faptul că îi promisese fetei, prin jurământ, orice, până şi jumătate de Împărăţie. Iată de ce Biserica, în stihira a II-a de la Înseratul sărbătorii, îl mustră pe Irod: “Nu putea oare să vadă că jurământul lui este greşit, pentru că orbit de poftele trupeşti îl făcuse spre rele? Mai bine ar fi fost de ai fi minţit, Iroade, şi viaţa s-o dobândeşti, decât să te ţii de adevăr şi să-ţi pierzi viaţa.”

\r\n

Uciderea Sfântului Ioan Botezătorul este un strigăt peste veacuri împotriva îmbuibării, luxului, beţiei, destrăbălării, omicidiului, împotriva tuturor păcatelor ce izvorăsc din necumpăt; este un strigăt de alarmă şi chemare la sobrietatea şi înfrânarea propovăduite de profetul pustiului cu cuvântul şi cu propria-i pildă: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.” Am putea, oare, tăgădui actualitatea acestei chemări, acestui avertisment într-o lume în care se pare că “pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” înrobesc tot mai mult sufletele?

\r\n

Cine ar putea calcula consecinţele dezastruoase ale alcoolismului pe plan individual, familial şi social? Cineva spunea că marea de alcool nu are decât patru porturi în care se poate ancora: sărăcia, puşcăria, casa de nebuni şi sinuciderea. Câte familii dezmembrate, câţi copii abandonaţi, handicapaţi, din pricina acestui flagel mondial? În ce priveşte celălalt instinct, al perpetuării speciei, ne îngrozim gândindu-ne la milioanele de vieţi nevinovate ucise în sânul mamei prin avort, crime ce nu îşi găsesc nici o justificare morală, căci embrionul uman, din clipa concepţiei însăşi, când este asumat, este fiinţă umană şi a-i suprima viaţa în orice stadiu al dezvoltării intraute-rine constituie un omicidiu. De aceea, nimic nu poate legitima comiterea unui rău în sine, chiar dacă prin el se salvează mama, căci altfel ar însemna să acceptăm principiul machiavelic după care scopul scuză mijloacele. Or, a suprima viaţa unui nevinovat este totdeauna un rău în sine, oprit de legea naturală, adică de mintea sănătoasă, chiar şi când viaţa mamei este în pericol de moarte. Singurul avort terapeutic permis este în cazul când medicamentul sau acţiunea terapeutică se aplică direct asupra bolii mamei, iar din aceasta rezultă indirect avortul. Dar şi în acest caz trebuie să se asigure botezul fătului şi să nu existe altă posibilitate de salvare a mamei.

\r\n

Iată de ce liberalizarea avortului prin lege este legalizarea puericidiului, a crimei. Nu vreau să pronunţ o judecată de valoare asupra regimului trecut sau actual. Fac doar o simplă menţiune concludentă în materie. Codul penal de dinaintea regimului defunct prevedea în art. 246: “Femeia care de sineşi va fi făcut vreun mijloc ca să lepede, se va pedepsi cu închisoarea de la 6 luni până la 2 ani de va fi urmat lepădarea pruncului”. În continuare, codul prevede “recluziune şi pentru medicii, chirurgii, ofiţerii sanitari, spiţerii şi moaşele” care au cooperat în vreun fel la producerea avortului. Iată de ce, cu atât mai mult, Biserica, interprŽta legii naturale şi a legii pozitive divine, întemeiată pe Evanghelie, nu poate să nu îşi spună cuvântul, protestând cu toată fermitatea împotriva măsurii actuale de Stat, măsură ce constituie o încălcare a dreptului elementar de viaţă.

\r\n

Iubiţi credincioşi! Când vorbim de virtutea cumpătului sub ambele aspecte, unul privind conservarea individului, celălalt conservarea speciei umane, şi de abuzurile contra acestora, vorbim de pe poziţia dreptului natural, în virtutea căruia chiar şi ateii, cu toate că neagă supranaturalul, deci păcatul, trebuie să recunoască, cel puţin, că necumpătul, beţia, desfrâul, uciderea unui nevinovat sunt încălcări ale legii firii, şi deci trebuie evitate. Dar, întrucât legea naturală este instituită de Dumnezeu prin creaţie, aceste încălcări sunt păcate, adică dispreţuiri ale voinţei lui Dumnezeu Creatorul care sancţionează legea prin răsplată şi pedeapsă. Şi dacă ne gândim că din îndeplinirea legii, a poruncilor lui Dumnezeu rezultă concomitent, deopotrivă, nu numai slava Lui, ci şi mântuirea, fericirea noastră temporară şi, în mod deosebit, cea veşnică, nu trebuie să ne dăm înapoi de la nici o renunţare pentru a ne încadra şi menţine în legile firii, care sunt expresia Legislatorului Suprem, Creatorul, Mântuitorul şi Sfinţitorul sufletelor noastre şi, în final, plenitudinea fericirii noastre. “Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în căile Domnului” (Psalm 118,1). Amin.

\r\n

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu