Taina Sfintei Spovedanii

Taina Sfintei Spovedanii

O cunoaștem din predanii,

Cât de mare rol anume

Are, pentru-ntreaga lume.

Pentru ea, Mântuitorul

A vorbit la-ntreg poporul

Că nu este mântuire

Fără de mărturisire.

Pentru că Hristos învață,

Sfinți Apostoli dau povață

Să ne spovedim mereu

Slugilor lui Dumnezeu.

 Pentru Taina Pocăinței

Au grăit, de-asemeni Sfinții.

Și canoane au fixat

Să ne spovedim curat.

Și Biserica ne cheamă,

Și ne-nvață ca o mamă,

Și cu multă umilință

Să venim la pocăință.

Pocăința-i taină mare

Dată pentru fiecare.

Pentru drept și păcătos

Cel ce crede în Hristos.

Pentru tânăr și bătrân

Pentru slugă și stăpân

Pentru cel de pe amvon

Pentru cel ce stă pe tron

Pentru turmă și păstori,

Pentru cei din închisori,

Pentru cei ce zac în pat,

Pentru tot cel botezat.

Așa cum ne-nvață Crezul

Spovedania-i botezul

Care spală, care curmă

Tot păcatul fără urmă.

De voiți mai mult să știți

În Scriptură să citiți;

Veți găsi exemple multe

De-ar fi cine să le-asculte.

Oare frate, n-ai văzut

Pe David când a căzut,

Cum s-a spovedit curat

Lui Natan ce l-a mustrat?

Dar și Petru, râvnitorul,

Și-a trădat Mântuitorul,

Ba și-n public s-a jurat:

„Nu-l cunosc, cu-adevărat!”

Iar când Domnul l-a primit

Petru jalnic s-a căit

Și a plâns în toată viața

Umezindu-și zilnic fața.

Apoi, Pavel, tot la fel

Nu a plâns atât și el?

Căci pe mulți creștini lega

Ș a la Templu-i aducea?

Da câți sfinți și cuvioși

N-au ieșit din păcătoși?

Care-au plâns și-au suspinat

Pentru orișice păcat.

Tot la fel strămoșii noștri

Și părinții dragi ai noștri,

Post de post se spovedeau

Pregătiți se-mpărtășeau.

Ei nu amânau cu anii

Taina Sfintei Spovedanii,

Și făceau cu pregătire

Sfânta lor mărturisire.

Ei n-aveau atunci ca noi

Viață bună, ci nevoi

N-aveau timp de rugăciune,

Nici biserici mari și bune.

N-aveau preoți mulți în sate,

Însă, nici așa păcate,

Nu cântau ca noi frumos,

Dar trăiau după Hristos.

Ei posteau în orice post,

Nu spuneau că n-are rost,

Ei mâncau ce-aveau pe masă

Și simțeau pe Domnu-n casă.

Astăzi însă, frații mei,

Ne-am făcut cu tot mișei;

Nu vrem ca să mai postim

Nici să ne mărturisim.

Iar în sfinte sărbători

Mulți lucreaz-adeseori,

Se sfădesc, se bat, se-njură,

Nu te iartă, zac în ură.

Legea sfântă toți o strică,

De Hristos nu mai au frică,

Nici de moarte nu au teamă,

Nici pe preoți nu-i mai cheamă.

Nu vor nici să se cunune,

Să petreacă-n fapte bune,

Nici copii nu vor să nască,

Nici pe cei ce-i au, să-i crească.

Deci această lume rea

Oare cum ar mai putea

Să se spele de păcate

La duhovnicii din sate?

Când și-aceaia îi întreabă

Două vorbe-așa în grabă

Și-ntr-o clipă îi dezleagă

Ce-au făcut o viață-ntreagă.

Ei nu știu de pravilă

Și nu pun nici stavilă,

Nu respectă nici canoane,

Vai de oile sărmane!

Vai de urma cea de oi!

Vai de-acești creștini de-apoi!

Sunt bolnavi de patimi grele

Însă nu plâng pentru ele.

Rar mai vezi creștini acum

Căutând duhovnic bun.

Sâ-l întrebe după carte

De păcatele de moarte.

 Să-l întrebe de postește,

De se roagă, de citește,

Pe copii de-i icrește bine,

La Biserică de vine,

Să-l întrebe de nu-njură,

De nu bate, de nu fură,

De nu zace-n preacurvii

Și-n ucideri de copii.

Să-l întrebe chiar de toate

Și de gânduri de se poate,

Și să-i dea canon apoi

Cum era cândva la noi.

Tineretul mai ales

A ajuns de ne-nțeles,

Nu mai vrea pe Dumnezeu,

Umblă azi de capul său.

Nu vrea tată, nu vrea mamă,

N-are jenă, n-are teamă,

Nu vrea lege, nici tradiții,

Este plin de mari ambiții.

Nu se-mpacă cu credința,

Toți refuză umilința,

În biserici văd muzeu,

Iar de preoți râd mereu.

Când răsună clopotul

Îi apucă hohotul

Iar în zi de sărbătoare

Ei se duc pe la plimbare,

Iar Duminica când vine

Nu vezi unul să se-nchine.

Te întrebi atunci de ei:

„Sunt creștini ori sunt atei?”.

Câți din ei ar mai dori,

Încă a se spovedi

Rar mai vezi copii cuminți

Care-ascultă de părinți.

Dar se cade acum să știm

Cum să ne mărturisim,

Ce să spunem, cum să stăm,

Ca iertare să luăm.

Mulți zic azi că e rușine,

De aceea tac mai bine.

Cum să-și spună ei păcatul

Să-i audă întreg satul?

Dar tu nu te rușina

Când îți spui greșeala ta.

Pentru ce atunci, creștine,

Când greșești, nu-ți e rușine?

Sfinții plâng când tu greșești,

Veseli sunt, când te căiești,

De aceea, prin rușine

Diavolu-i legat de tine.

Rabdă-aii rușinea toată,

Să n-o rabzi la Judecată,

Când va fi cu mult mai greu,

În fața lui Dumnezeu.

Rușinea-n mărturisire

E canon de ispășire,

Iar părintele-i legat

Să nu spună-al tău păcat.

Unii spun că ar veni,

Dar n-au vreme nici o zi.

Alții vin de obicei

Și se spovedesc și ei.

Alții zic, mai îndrăznești:

„Cum așa? Pe noi ne-nveți?

Dar părintele din sat

Iată, altfel ne-a-nvățat!”.

Unii spun că n-au păstor

Așa bun în satul lor

Și încep a-l judeca:

„Pentru ce trăiește-așa?”

O, ce mare nedreptate.

Că nu-și plâng a lor păcate!

Cei ce judecă-un păstor

Iau păcatu-asupra lor.

Frați creștini, vă rog să știți,

E păcat să-l osândiți,

Căci tot preotul primește

Duhul Sfânt când se sfințește.

Deci, prin graiul gurii lui

Primim Duhul Domnului.

Darul deci lucrează-n toate.

El ne iartă de păcate.

Unii spun că au servici.

Și păcate tare mici

Căci i-auzi vorbind mereu:

„N-am ucis pe nimeni eu.

N-am băut, nu am furat”,

„Sunt un om cuminte-n sat”,

„Deci oricând pot să-ndrăznesc”

„Ca să mă împărtășesc”.

Dar și-aceștia greu se-nșeală

Căci sunt mândri, plini de fală.

Domnul nu Se dăruiește

Celui ce nu se smerește.

Unii spun că sunt certați

Cu vecini, cu soți, cu frați.

Deci mai bine stau așa

Că li-i greu a se-mpăca,

Nu cumva să se smerească

Și-apoi să se spovedească,

Dacă ei s-ar spovedi,

Duhul Sfânt i-ar sprijini.

Unii vin în mare grabă:

„Hai părinte, că am treabă!”.

Apoi zic din nou grăbiți:

„Astăzi nu mă-mpărtășiți?”.

Mai zic unii că fumează

Și duminica lucrează.

Alții zic: „Nu pot posti

Nici un post și nici o zi!”.

Ba, defaimă sfântul post

Și socot că n-are rost

Trupul să și-l chinuiască,

Faptele să-și spovedească.

Unora li-i și rușine

Să se roage, să se-nchine

Pe la sfintele icoane

Cum s-asculte de canoane.

Alții zic: „Nu-s cununat,

Cum să merg la popa-n sat?

Am făcut păcate grele,

 N-am iertare-n veci de ele!”.

Și aceștia greu se-nșeală,

Nici se-ndreaptă, nici se spală.

Tot păcatul arătat

Este pe deplin iertat.

Nici un rău în lume nu-i

Să întreacă mila Lui,

Numai tu să ai credință

Și să vii cu umilință.

Unii nu se spovedesc

Că zic: „Nu pot să-mplinesc

Tot canonul rânduit

Ce mi-l dă la spovedit”.

Alții fug de spovedit

Că-i părintele grăbit,

N-are vreme să-i asculte

Când ei au păcate multe.

Iar femeile la rând

Le auzi așa zicând:

„N-am să spun eu chiar pe toate,

C-am făcut multe păcate!

Cele mici le spun acum

Cele mari le las oricum…

Le voi spovedi pe toate

La vreo mănăstire, poate”.

Dar se-nșeală foarte greu,

Amăgind pe Dumnezeu,

Și se umplu de păcate

Când le spun pe jumătate.

Căci satana le învață

Să urmeze-a lui povață

Ori să nu se spovedească

Ori din ele să dosească.

Apoi când se spovedesc,

Tot pe alții osândesc:

„Am făcut acest păcat

Îndemnată de bărbat!”.

Câți creștini din nesimțire

Nu merg la mărturisire,

Tot amână și tot lasă,

Până-i scoate morți din casă,

În zadar când moartea vine

Cheamă preotul la sine,

Căci atuncea limba lor

Tace-n vecii vecilor,

Din afară omul pare

Ca un măr frumos și mare,

Când de-aproape îl privești

Numai viermi în el găsești.

Așa sunt creștinii azi,

Mândri, falnici, parcă-s brazi,

Dar când vin să-i spovedești

Putregai în ei găsești.

Mulți sunt plini de desfrânări,

De beții și dezbinări,

Alții nu mai vin cu anii

La Biserică, sărmanii.

Dar Hristos așa ne-nvață

Sfinții toți ne dau povață

Că nu este mântuire

Fără de mărturisire.

Deci vă rog, creștini și frați,

Pe Hristos să-L ascultați.

Postul Mare a sosit,

Hai, veniți la spovedit!

Taina asta-i foarte mare,

N-o primești, nu ai iertare.

Caută un preot bun,

Și te spovedește acum.

Astăzi poate mai găsești

Preoți buni, duhovnicești,

Mâine, oricât vei umbla,

Cred că nu-i vei mai afla.

Deci întâi și-ntâi de toate

Iartă-te cu toții frate

Și te roagă-apoi și scrie

Tot păcatul pe hârtie.

Stai apoi cu capu-n jos,

Ca în fața lui Hristos,

Și rostește rând pe rând

Orice faptă, orice gând.

Spune singur, nesilit,

Tot ce ai păcătuit,

Te gândește, ia aminte,

Nu înjuri de cele sfinte?

Spune-mi tu, o, frățioare,

Mergi în orice sărbătoare

La biserică în sat?

Sau, din contra, ai lucrat?

Poate ai furat ceva

Și-ai adus în casa ta?

Sau ții ură și mânie

Pe vreun om sau pe soție?

Spune-mi frate, spune-mi soră,

Nu te-ai dus la joc, la horă?

Nu te-ai dus la nunți cumva

Spre-a juca și îmbăta?

Și-apoi, după ce-ai băut,

Spune-mi sincer ce-ai făcut?

N-ai căzut în desfrânare

Cu vreo fată oarecare?

Spue-mi soro, spune-mi frate.

Mai fumezi și astăzi poate?

L-ai deprins la tinerețe

Sau acum la bătrânețe?

L-ai deprins cumva din școală,

Sau fumezi mai mult din fală?

Dar, oricum l-ai învățat,

Frate este-un greu păcat,

Spune-mi poate l-ai lăsat,

Sau nici nu ai încercat…

Te rog frate, de voiești

Dă-mi cuvânt că-l părăsești.

Spunu-mi nu te rușina.

Îți păstrezi tu cinstea ta?

Sau trăiești în preacurvii,

Și-n ucideri de copii?

Sau femeie dacă ești,

Spune-mi, te sulemenești?

Poți cercei, inel, mărgele,

Ca să ademenești cu ele?

Haine scurte tu îmbraci,

Ca bărbaților să placi?

Părul, fată îți vopsești

Sau te porți așa cum ești?

Spune, frate, tu postești?

Dar la moarte te gândești?

Faci tu zilnic rugăciuni,

Metanii și-nchinăciuni?

Mai citești tu în Scriptură

Vreun cuvânt de-nvățătură?

Sau citești mai mult romane

Și învățături profane?

Spune-mi însuți, o, creștine,

Folosești tu timpul bine?

Sau te-nșeli ca tot poporul

Urmărind televizorul?

Spune-mi încă bine faci,

Miluiești pe cei săraci?

Dai tu haine, pâine, bani

La bolnavi și la sărmani?

Spune-mi toate cu credință

Și cu lacrimi de căință.

Nu ascunde vreun păcat

Ca să nu rămâi legat.

Tot păcatul mic sau mare

E un șarpe, frățioare,

Când tu spui câte-un păcat

El din gură-i aruncat.

Iat-un șarpe în gura ta,

Vrei să-l scoți, dar el nu vrea.

Este un păcat prea greu,

Spune-l, că de nu e rău!

De cumva îl tăinuiești,

Și nu vrei să-l spovedești?

Hotărât să știi, creștine,

Șerpii toți se-ntorc la tine.

Vino, frate, postul trece,

De ce ești la suflte rece?

Mâine-i ziua învierii,

Unde-ți e haina-mpăcării?

Postul Mare s-a sfârșit,

Și-ai rămas nespovedit.

Tot amâi, mereu amâi

Și în le gături rămâi.

Postul cel de-al doilea

A ieșit în calea ta.

Hai acum la un părinte,

Nu fi rece ca-nainte.

I-a pe toți ai casei tale

Și pe cei căzuți pe cale.

Un creștin dac-ai adus

Este-un dar pentru Iisus.

Încă un post a mai trecut,

Tu, creștine, tot n-ai vrut

Să te spovedești acum

Și-ai rămas zdrobit în drum.

Însă nu te vei lăsat,

Alt post este-n calea ta,

Este al Sfintei Marii,

Frate, hai, de ce nu vii?

Șade preotu-n veșminte,

Mergi și cazi-i înainte,

Spune-i tot păcatul tău,

Domnu-i bun, satana-i rău.

În zadar te-am așteptat,

Frate, iar ai amânat.

Eu în cale ți-am ieșit,

Tu te Domnul ai fugit.

Postul cel de-al patrulea

A sosit în calea ta.

Vino astăzi pregătit

Gata pentru spovedit.

Domnul astăzi Se-ntrupează,

Tot pământu-i plin de rază,

Steaua este-acolo sus

Unde S-a născut Iisus.

Mielul și Mântuitorul

Își jertfește trupușorul

Și-l împarte tuturor

 Celor vrednici din popor.

Numai tu lipsești, o, frate,

Tot amâi și faci păcate,

Vino, deci, măcar acum,

Înainte de Crăciun.

Pentru ce să treac-așa

Înc-un an din viața ta?

Însă tu din nou amâi

Ca și-n postul cel dintâi.

Eu te chem în orice post,

Tu mă înșeli, zicând: „Am fost!”

Mă-nfrunți fără politețe:

„Nu acum, la bătrânețe!

Am o viață s-o trăiesc,

Pentru ce s-o chinuiesc?”,

Eu însă mă rog mereu

Să se-ntoarcă Dumnezeu.

Peste-un an sau peste doi

Ne-ntâlnim iar amândoi:

„Hai la preot, frățioare!”.

„Nu acum, ci-n Postul Mare!”.

După o vreme îndelungată

Ne găsim ultima dată.

„Frate, oare te-ai mai dus

La un preot, cum ai spus?”.

„Când puteam să merg n-am fost

Iar acum mai are rost?

Nu pot face nici metanii,

Rău am cheltuit toți anii”.

Nu mai trece nici o lună,

Clopotele-n sat răsună,

Moșul Gheorghe a murit

De mulți ani nespovedit.

Iată, frate, cum murim,

Dacă nu ne spovedim…

Și acel ce astfel moare

Nu mai are-n veci iertare.

Căci Hristos așa ne-nvață

Și toți sfinții dau povață,

Că nu e mântuire

Fără de mărturisire.

Protos. Nicodim Măndiță „Cheia Raiului sau Folosul Spovedaniei adevărate în Biserica Ortodoxă”, vol III, pagg. 54-56