Taina Sfintei Spovedanii
O cunoaștem din predanii,
Cât de mare rol anume
Are, pentru-ntreaga lume.
Pentru ea, Mântuitorul
A vorbit la-ntreg poporul
Că nu este mântuire
Fără de mărturisire.
Pentru că Hristos învață,
Sfinți Apostoli dau povață
Să ne spovedim mereu
Slugilor lui Dumnezeu.
Pentru Taina Pocăinței
Au grăit, de-asemeni Sfinții.
Și canoane au fixat
Să ne spovedim curat.
Și Biserica ne cheamă,
Și ne-nvață ca o mamă,
Și cu multă umilință
Să venim la pocăință.
Pocăința-i taină mare
Dată pentru fiecare.
Pentru drept și păcătos
Cel ce crede în Hristos.
Pentru tânăr și bătrân
Pentru slugă și stăpân
Pentru cel de pe amvon
Pentru cel ce stă pe tron
Pentru turmă și păstori,
Pentru cei din închisori,
Pentru cei ce zac în pat,
Pentru tot cel botezat.
Așa cum ne-nvață Crezul
Spovedania-i botezul
Care spală, care curmă
Tot păcatul fără urmă.
De voiți mai mult să știți
În Scriptură să citiți;
Veți găsi exemple multe
De-ar fi cine să le-asculte.
Oare frate, n-ai văzut
Pe David când a căzut,
Cum s-a spovedit curat
Lui Natan ce l-a mustrat?
Dar și Petru, râvnitorul,
Și-a trădat Mântuitorul,
Ba și-n public s-a jurat:
„Nu-l cunosc, cu-adevărat!”
Iar când Domnul l-a primit
Petru jalnic s-a căit
Și a plâns în toată viața
Umezindu-și zilnic fața.
Apoi, Pavel, tot la fel
Nu a plâns atât și el?
Căci pe mulți creștini lega
Ș a la Templu-i aducea?
Da câți sfinți și cuvioși
N-au ieșit din păcătoși?
Care-au plâns și-au suspinat
Pentru orișice păcat.
Tot la fel strămoșii noștri
Și părinții dragi ai noștri,
Post de post se spovedeau
Pregătiți se-mpărtășeau.
Ei nu amânau cu anii
Taina Sfintei Spovedanii,
Și făceau cu pregătire
Sfânta lor mărturisire.
Ei n-aveau atunci ca noi
Viață bună, ci nevoi
N-aveau timp de rugăciune,
Nici biserici mari și bune.
N-aveau preoți mulți în sate,
Însă, nici așa păcate,
Nu cântau ca noi frumos,
Dar trăiau după Hristos.
Ei posteau în orice post,
Nu spuneau că n-are rost,
Ei mâncau ce-aveau pe masă
Și simțeau pe Domnu-n casă.
Astăzi însă, frații mei,
Ne-am făcut cu tot mișei;
Nu vrem ca să mai postim
Nici să ne mărturisim.
Iar în sfinte sărbători
Mulți lucreaz-adeseori,
Se sfădesc, se bat, se-njură,
Nu te iartă, zac în ură.
Legea sfântă toți o strică,
De Hristos nu mai au frică,
Nici de moarte nu au teamă,
Nici pe preoți nu-i mai cheamă.
Nu vor nici să se cunune,
Să petreacă-n fapte bune,
Nici copii nu vor să nască,
Nici pe cei ce-i au, să-i crească.
Deci această lume rea
Oare cum ar mai putea
Să se spele de păcate
La duhovnicii din sate?
Când și-aceaia îi întreabă
Două vorbe-așa în grabă
Și-ntr-o clipă îi dezleagă
Ce-au făcut o viață-ntreagă.
Ei nu știu de pravilă
Și nu pun nici stavilă,
Nu respectă nici canoane,
Vai de oile sărmane!
Vai de urma cea de oi!
Vai de-acești creștini de-apoi!
Sunt bolnavi de patimi grele
Însă nu plâng pentru ele.
Rar mai vezi creștini acum
Căutând duhovnic bun.
Sâ-l întrebe după carte
De păcatele de moarte.
Să-l întrebe de postește,
De se roagă, de citește,
Pe copii de-i icrește bine,
La Biserică de vine,
Să-l întrebe de nu-njură,
De nu bate, de nu fură,
De nu zace-n preacurvii
Și-n ucideri de copii.
Să-l întrebe chiar de toate
Și de gânduri de se poate,
Și să-i dea canon apoi
Cum era cândva la noi.
Tineretul mai ales
A ajuns de ne-nțeles,
Nu mai vrea pe Dumnezeu,
Umblă azi de capul său.
Nu vrea tată, nu vrea mamă,
N-are jenă, n-are teamă,
Nu vrea lege, nici tradiții,
Este plin de mari ambiții.
Nu se-mpacă cu credința,
Toți refuză umilința,
În biserici văd muzeu,
Iar de preoți râd mereu.
Când răsună clopotul
Îi apucă hohotul
Iar în zi de sărbătoare
Ei se duc pe la plimbare,
Iar Duminica când vine
Nu vezi unul să se-nchine.
Te întrebi atunci de ei:
„Sunt creștini ori sunt atei?”.
Câți din ei ar mai dori,
Încă a se spovedi
Rar mai vezi copii cuminți
Care-ascultă de părinți.
Dar se cade acum să știm
Cum să ne mărturisim,
Ce să spunem, cum să stăm,
Ca iertare să luăm.
Mulți zic azi că e rușine,
De aceea tac mai bine.
Cum să-și spună ei păcatul
Să-i audă întreg satul?
Dar tu nu te rușina
Când îți spui greșeala ta.
Pentru ce atunci, creștine,
Când greșești, nu-ți e rușine?
Sfinții plâng când tu greșești,
Veseli sunt, când te căiești,
De aceea, prin rușine
Diavolu-i legat de tine.
Rabdă-aii rușinea toată,
Să n-o rabzi la Judecată,
Când va fi cu mult mai greu,
În fața lui Dumnezeu.
Rușinea-n mărturisire
E canon de ispășire,
Iar părintele-i legat
Să nu spună-al tău păcat.
Unii spun că ar veni,
Dar n-au vreme nici o zi.
Alții vin de obicei
Și se spovedesc și ei.
Alții zic, mai îndrăznești:
„Cum așa? Pe noi ne-nveți?
Dar părintele din sat
Iată, altfel ne-a-nvățat!”.
Unii spun că n-au păstor
Așa bun în satul lor
Și încep a-l judeca:
„Pentru ce trăiește-așa?”
O, ce mare nedreptate.
Că nu-și plâng a lor păcate!
Cei ce judecă-un păstor
Iau păcatu-asupra lor.
Frați creștini, vă rog să știți,
E păcat să-l osândiți,
Căci tot preotul primește
Duhul Sfânt când se sfințește.
Deci, prin graiul gurii lui
Primim Duhul Domnului.
Darul deci lucrează-n toate.
El ne iartă de păcate.
Unii spun că au servici.
Și păcate tare mici
Căci i-auzi vorbind mereu:
„N-am ucis pe nimeni eu.
N-am băut, nu am furat”,
„Sunt un om cuminte-n sat”,
„Deci oricând pot să-ndrăznesc”
„Ca să mă împărtășesc”.
Dar și-aceștia greu se-nșeală
Căci sunt mândri, plini de fală.
Domnul nu Se dăruiește
Celui ce nu se smerește.
Unii spun că sunt certați
Cu vecini, cu soți, cu frați.
Deci mai bine stau așa
Că li-i greu a se-mpăca,
Nu cumva să se smerească
Și-apoi să se spovedească,
Dacă ei s-ar spovedi,
Duhul Sfânt i-ar sprijini.
Unii vin în mare grabă:
„Hai părinte, că am treabă!”.
Apoi zic din nou grăbiți:
„Astăzi nu mă-mpărtășiți?”.
Mai zic unii că fumează
Și duminica lucrează.
Alții zic: „Nu pot posti
Nici un post și nici o zi!”.
Ba, defaimă sfântul post
Și socot că n-are rost
Trupul să și-l chinuiască,
Faptele să-și spovedească.
Unora li-i și rușine
Să se roage, să se-nchine
Pe la sfintele icoane
Cum s-asculte de canoane.
Alții zic: „Nu-s cununat,
Cum să merg la popa-n sat?
Am făcut păcate grele,
N-am iertare-n veci de ele!”.
Și aceștia greu se-nșeală,
Nici se-ndreaptă, nici se spală.
Tot păcatul arătat
Este pe deplin iertat.
Nici un rău în lume nu-i
Să întreacă mila Lui,
Numai tu să ai credință
Și să vii cu umilință.
Unii nu se spovedesc
Că zic: „Nu pot să-mplinesc
Tot canonul rânduit
Ce mi-l dă la spovedit”.
Alții fug de spovedit
Că-i părintele grăbit,
N-are vreme să-i asculte
Când ei au păcate multe.
Iar femeile la rând
Le auzi așa zicând:
„N-am să spun eu chiar pe toate,
C-am făcut multe păcate!
Cele mici le spun acum
Cele mari le las oricum…
Le voi spovedi pe toate
La vreo mănăstire, poate”.
Dar se-nșeală foarte greu,
Amăgind pe Dumnezeu,
Și se umplu de păcate
Când le spun pe jumătate.
Căci satana le învață
Să urmeze-a lui povață
Ori să nu se spovedească
Ori din ele să dosească.
Apoi când se spovedesc,
Tot pe alții osândesc:
„Am făcut acest păcat
Îndemnată de bărbat!”.
Câți creștini din nesimțire
Nu merg la mărturisire,
Tot amână și tot lasă,
Până-i scoate morți din casă,
În zadar când moartea vine
Cheamă preotul la sine,
Căci atuncea limba lor
Tace-n vecii vecilor,
Din afară omul pare
Ca un măr frumos și mare,
Când de-aproape îl privești
Numai viermi în el găsești.
Așa sunt creștinii azi,
Mândri, falnici, parcă-s brazi,
Dar când vin să-i spovedești
Putregai în ei găsești.
Mulți sunt plini de desfrânări,
De beții și dezbinări,
Alții nu mai vin cu anii
La Biserică, sărmanii.
Dar Hristos așa ne-nvață
Sfinții toți ne dau povață
Că nu este mântuire
Fără de mărturisire.
Deci vă rog, creștini și frați,
Pe Hristos să-L ascultați.
Postul Mare a sosit,
Hai, veniți la spovedit!
Taina asta-i foarte mare,
N-o primești, nu ai iertare.
Caută un preot bun,
Și te spovedește acum.
Astăzi poate mai găsești
Preoți buni, duhovnicești,
Mâine, oricât vei umbla,
Cred că nu-i vei mai afla.
Deci întâi și-ntâi de toate
Iartă-te cu toții frate
Și te roagă-apoi și scrie
Tot păcatul pe hârtie.
Stai apoi cu capu-n jos,
Ca în fața lui Hristos,
Și rostește rând pe rând
Orice faptă, orice gând.
Spune singur, nesilit,
Tot ce ai păcătuit,
Te gândește, ia aminte,
Nu înjuri de cele sfinte?
Spune-mi tu, o, frățioare,
Mergi în orice sărbătoare
La biserică în sat?
Sau, din contra, ai lucrat?
Poate ai furat ceva
Și-ai adus în casa ta?
Sau ții ură și mânie
Pe vreun om sau pe soție?
Spune-mi frate, spune-mi soră,
Nu te-ai dus la joc, la horă?
Nu te-ai dus la nunți cumva
Spre-a juca și îmbăta?
Și-apoi, după ce-ai băut,
Spune-mi sincer ce-ai făcut?
N-ai căzut în desfrânare
Cu vreo fată oarecare?
Spue-mi soro, spune-mi frate.
Mai fumezi și astăzi poate?
L-ai deprins la tinerețe
Sau acum la bătrânețe?
L-ai deprins cumva din școală,
Sau fumezi mai mult din fală?
Dar, oricum l-ai învățat,
Frate este-un greu păcat,
Spune-mi poate l-ai lăsat,
Sau nici nu ai încercat…
Te rog frate, de voiești
Dă-mi cuvânt că-l părăsești.
Spunu-mi nu te rușina.
Îți păstrezi tu cinstea ta?
Sau trăiești în preacurvii,
Și-n ucideri de copii?
Sau femeie dacă ești,
Spune-mi, te sulemenești?
Poți cercei, inel, mărgele,
Ca să ademenești cu ele?
Haine scurte tu îmbraci,
Ca bărbaților să placi?
Părul, fată îți vopsești
Sau te porți așa cum ești?
Spune, frate, tu postești?
Dar la moarte te gândești?
Faci tu zilnic rugăciuni,
Metanii și-nchinăciuni?
Mai citești tu în Scriptură
Vreun cuvânt de-nvățătură?
Sau citești mai mult romane
Și învățături profane?
Spune-mi însuți, o, creștine,
Folosești tu timpul bine?
Sau te-nșeli ca tot poporul
Urmărind televizorul?
Spune-mi încă bine faci,
Miluiești pe cei săraci?
Dai tu haine, pâine, bani
La bolnavi și la sărmani?
Spune-mi toate cu credință
Și cu lacrimi de căință.
Nu ascunde vreun păcat
Ca să nu rămâi legat.
Tot păcatul mic sau mare
E un șarpe, frățioare,
Când tu spui câte-un păcat
El din gură-i aruncat.
Iat-un șarpe în gura ta,
Vrei să-l scoți, dar el nu vrea.
Este un păcat prea greu,
Spune-l, că de nu e rău!
De cumva îl tăinuiești,
Și nu vrei să-l spovedești?
Hotărât să știi, creștine,
Șerpii toți se-ntorc la tine.
Vino, frate, postul trece,
De ce ești la suflte rece?
Mâine-i ziua învierii,
Unde-ți e haina-mpăcării?
Postul Mare s-a sfârșit,
Și-ai rămas nespovedit.
Tot amâi, mereu amâi
Și în le gături rămâi.
Postul cel de-al doilea
A ieșit în calea ta.
Hai acum la un părinte,
Nu fi rece ca-nainte.
I-a pe toți ai casei tale
Și pe cei căzuți pe cale.
Un creștin dac-ai adus
Este-un dar pentru Iisus.
Încă un post a mai trecut,
Tu, creștine, tot n-ai vrut
Să te spovedești acum
Și-ai rămas zdrobit în drum.
Însă nu te vei lăsat,
Alt post este-n calea ta,
Este al Sfintei Marii,
Frate, hai, de ce nu vii?
Șade preotu-n veșminte,
Mergi și cazi-i înainte,
Spune-i tot păcatul tău,
Domnu-i bun, satana-i rău.
În zadar te-am așteptat,
Frate, iar ai amânat.
Eu în cale ți-am ieșit,
Tu te Domnul ai fugit.
Postul cel de-al patrulea
A sosit în calea ta.
Vino astăzi pregătit
Gata pentru spovedit.
Domnul astăzi Se-ntrupează,
Tot pământu-i plin de rază,
Steaua este-acolo sus
Unde S-a născut Iisus.
Mielul și Mântuitorul
Își jertfește trupușorul
Și-l împarte tuturor
Celor vrednici din popor.
Numai tu lipsești, o, frate,
Tot amâi și faci păcate,
Vino, deci, măcar acum,
Înainte de Crăciun.
Pentru ce să treac-așa
Înc-un an din viața ta?
Însă tu din nou amâi
Ca și-n postul cel dintâi.
Eu te chem în orice post,
Tu mă înșeli, zicând: „Am fost!”
Mă-nfrunți fără politețe:
„Nu acum, la bătrânețe!
Am o viață s-o trăiesc,
Pentru ce s-o chinuiesc?”,
Eu însă mă rog mereu
Să se-ntoarcă Dumnezeu.
Peste-un an sau peste doi
Ne-ntâlnim iar amândoi:
„Hai la preot, frățioare!”.
„Nu acum, ci-n Postul Mare!”.
După o vreme îndelungată
Ne găsim ultima dată.
„Frate, oare te-ai mai dus
La un preot, cum ai spus?”.
„Când puteam să merg n-am fost
Iar acum mai are rost?
Nu pot face nici metanii,
Rău am cheltuit toți anii”.
Nu mai trece nici o lună,
Clopotele-n sat răsună,
Moșul Gheorghe a murit
De mulți ani nespovedit.
Iată, frate, cum murim,
Dacă nu ne spovedim…
Și acel ce astfel moare
Nu mai are-n veci iertare.
Căci Hristos așa ne-nvață
Și toți sfinții dau povață,
Că nu e mântuire
Fără de mărturisire.
Protos. Nicodim Măndiță „Cheia Raiului sau Folosul Spovedaniei adevărate în Biserica Ortodoxă”, vol III, pagg. 54-56