VAMEŞUL FARISEU – sau cum ne pre-facem În farisei crezând că suntem vameşi

\r\n

Când ascultăm sau citim pilda vameşului şi a fariseului, putem avea tendinţa să ne identificăm foarte uşor cu vameşul. Sau, oricum, se naşte reflex şi aparent justificat tendinţa de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gând ascuns riscă să se strecoare şi să se cuibărească pe nevăzute în inimile noastre: ce bine că nu sunt eu ca fariseul! 

\r\n

\r\n

Ce bine ca eu sunt ‘păcătos’ şi nu judec pe alţii, la fel de păcătoşi ca mine! Ce bine că nu sunt eu ca fariseii şi cărturarii, ca aceia care ştiu multe şi fac fapte bune şi care se laudă cu cunoştinţele şi cu faptele lor! Eu nu sunt şi nu vreau sp fiu ca fariseii care îi judecă pe ceilalţi, vai, dar eu nu pot să fiu aşa, Doamne fereşte, dar eu îi iubesc pe toţi! Multumescu-Ţi, Ţie, Doamne, ca eu sunt un vameş umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toată lumea, eu nu gândesc de rău pe nimeni, eu fac ascultare şi îi văd pe toţi buni, pe toţi îngeri, sufletul meu se încălzeşte şi se înaripează de cele mai calde simţăminte… Şi uite-aşa se face ca vameşul devine…. fariseu.

\r\n

Cum e posibil să cădem aşa de rău? În primul rând trebuie să nu ne panicăm, ci să ne privim cu mai mult realism şi chiar cu autoironie. Aceştia suntem. Să ne asumăm aşa cum suntem. Ce rost are să ne punem fard peste faţa sufletului, fie el şi fard “duhovnicesc”? Mândria cea mare stătea tocmai în înşelarea de a crede că era ceva de capul nostru, că eram noi cine ştie ce… Şi ce dacă am descoperit cât de urâcioşi suntem de fapt? Vorba părintelui Rafail Noica, abia acum ar trebui să ne bucurăm mai mult, pentru că abia acum VEDEM!

\r\n

Revenind însa la întrebare… Este posibil prin aceea că noi ne amăgim că imitând sau trăind prin închipuire un anume comportament ori anumite stări şi virtuţi duhovniceşti dobândim deja smerenia vameşului. (Desigur, are şi imitaţia rolul ei formativ, însă numai dacă îi ştim măsura şi dacă rămânem conştienţi că… e doar imitaţie şi dacă nu ne uităm scopul, dacă mai tindem totuşi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).

\r\n

Găsisem scris undeva notată o idee foarte importantă:

\r\n\r\n

\r\n

“Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate,nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie să decurgă din ceva lăuntric, dintr-o dispozţie personală stimulată de descoperirea spirituală a prăpastiei dintre starea căzută a omului şi potenţialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii îmbină forţa spiritului cu cea a minţii şi, astfel comportamentele unor asemenea oameni conştienţi spiritual nu sunt nici deliberate şi nici prefăcute“,

\r\n

\r\n

Ne trădăm însă sau suntem vădiţi de conştiinţa noastră în momentul în care ajungem, prin aceasta, să ne înălţăm pe noi înşine deasupra “fariseilor” pe care iîi identificăm neaparat iî afara noastră… şi pe care ne simtţim îndreptăţiţi să-i judecăm şi să-i dispreţuim, cu “legitimitatea” şi cu superioritatea celui pe care Legea cea nouă l-a îndreptăţit şi l-a înălţat. Pentru că dacă în trecut vameşii şi desfrânaţii erau stigmatizaţi, iar fariseii erau “drepţii“, acum, iată, s-au inversat rolurile în privinţa a ceea ce este “drept” înaintea lui Dumnezeu. Cu adevărat, smerenia şi iubirea sunt virtuţile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare că fariseismul să-şi schimbe sensul şi să devină şi mai subtil şi mai rafinat, iar noii “drepţi” sp fie tocmai cei care se cred şi se închipuie pe ei înşişi smeriţi, plini de iubire şi de gânduri bune, ne-judecători, etc.

\r\n

Dacă însă noi am urma cu adevărat vameşului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a făcut şi el. Ne-am vedea, adicp, ppcatul nostru cu sinceritate, ne-am scârbi şi umili de propria noastră făţărnicie şi trufie. Am înţelege şi am spune că “cel dintâi dintre farisei sunt eu“. Fapta vameşului este pocainţa, inima înfrântă şi zdrobită, duhul umilit.

\r\n

Apropo de umilinţă… spunea părintele Rafail Noica despre faptul că în limba noastră sensul cuvântului umilinţă a fost falsificat – sensul său primordial era cel venit pe filiera slavonă, însemnând străpungerea inimii, smerenia, trăirea profunda a păcătoşeniei dar şi a dragostei tămaăuitoare a Adevărului. Falsificarea a intrat în momentul în care umilinţa a fost “definită” pe filiera latinească – de înjosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astîzi practicate şi date ca exemplu de smerenie. Avem, de pildă, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mândrie rănită, fie unele traume şi le luăm drept smerenie. Suntem fie pur şi simplu slabi, temători, dar n-avem curajul să recunoaştem şi să ne asumăm firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, linguşitori sau acceptăm cu perversitate situaţii în care ne credem inferiorizaţi, complăcându-ne în false auto-victimizări.

\r\n

Raul şi mai mare survine atunci când se ajunge să se şi propovăduiască această “smerenie” greşita sau chiar vicleană, nesinceră, făţarnică. Cum putem “detecta” aceasta falsă smerenie? Simplu! Prin prisma acestei “smerenii”, se face de fapt o judecată cât se poate de osânditoare şi de nemilostivă – oamenii sunt împărţiţi, de regulă, măcar la nivel inconştient, în foarte răi şi foarte buni, chiar ireal de buni. Unii sunt îngeri din cer iar alţii sunt draci pe pământ. Falsa smerenie ascunde bine în sine, de fapt, frustrări, complexe, invidie şi alte boli de acest fel, mai puţin vizibile, astfel încât, în final, victima acestei boli sufleteşti împarte oamenii în două categorii – cei pe care îi urăşte şi cei pe care îi linguşeşte.

\r\n

O altă caracteristică a acestei false smerenii ar fi aceea că tolerează până la încurajare răul. De fapt, strâmba întelegere a pildei vameşului inversează înţelesurile duhovniceşti – ajungând astfel să osândeşti oamenii şi sa tolerezi răul.

\r\n

Şi ajungi să nu judeci… tocmai ceea ce ar trebui să judeci (faptele, ideile) ca să lucrezi în sensul exercitării discernământului firesc al creştinului care este şi dator şi are şi nevoie vitală să despartă binele de rău în viaţă, ci judeci… tocmai oamenii. Ceea ce, iaraşi, n-ar fi o tragedie, dacă ar fi un păcat asumat. Toţi îl facem zi de zi, dar măcar să-l recunoaştem spasit. Dar se întâmplă că şi aici să judecăm tot preferenţial, oarecum. Nu-i judecăm pe toţi. Ci îi judecăm mai ales pe cei care ne stau ca un semn de mustrare pentru persoana noastră. Pe cei pe care îi invidiem sau care, prin pilda lor, ne arată, ca într-o oglindă, unde ne aflăm de fapt. Atunci, cea mai comodă respingere a mustrării noastre este osandirea celuilalt de pe poziţiile închipuite ale “vameşului”. Celălalt devine fariseul, mândrul, trufaşul. Infernul sunt ceilalţi, cei mândri şi lipsiţi de iubire sunt ceilalţi…

\r\n

Se pune întrebarea, cum de ajunge totuşi cineva să se socoată îndrepăţit să osândească atât de aspru, până la a săvârşi ucidere de suflete (primind gânduri de ură şi invidie nu facem altceva decât să devenim urmaşii lui Cain)? Nu se poate altfel decât numai printr-un proces de îndreptăţire. Numai socotindu-l pe celălalt atât de rău şi pe noi atât de buni, pe el înjosindu-l “cu temei şi cu dreptate” în sinele nostru atât de mult, încât ne socotim îndreptăţiţi să il urâm, să îl dispreţuim, să îl osândim. DAR FĂRĂ SĂ RECUNOAŞTEM ASTA! Şi cum încă? Numai socotindu-ne pe noi înşine victime – fără a fi cazul. Înfricoşător nu este că vedem răul din celalalt – ceea ce ar fi firesc, dacă răul este real -, ci că îl inventăm, pentru a ne satisface ura pe care o avem faţă de el.

\r\n

Smerenia – ca tema – este confiscată astăzi de mulţi care vor să astupe gura celor ce mărturisesc adevărul. Astăzi problema care arde, mai ales în Biserică, nu mai este faptul că există farisei şi vameşi, ci că există o falsificare a smereniei şi a pildei vameşului şi fariseului. Există, aşadar, cei care vor să mărturiseascş Adevărul, şi cei care vor să Îl eludeze. Ultimii îi acuză pe primii că sunt farisei. De pildă, ecumeniştii îi acuză pe cei care nu primesc compromisurile de credinţă drept farisei şi anti-ecumenişti. Sigur, desfrânata poate acuza pe cea care e fidela soţului că este o încuiată, habotnică şi limitată la cap, şi că libertatea este echivalentă cu libertinajul. Aşa stau lucrurile şi cu aceste perfidii pro-ecumeniste – ele sunt invitaţii la libertinaj spiritual, la desfrânare faţă de Mirele cel Ceresc, Adevărul. A fi aşa înseamnă a fi anti-crediţă şi anti-Biserică. Cei care resping ecumenismul, o fac însă pentru că acesta este neîntemeiat, pentru că nu este adevărat.

\r\n

Slugarnicia, laşitatea şi linguşirea sunt propovăduite astăzi cu numele smereniei şi al iubirii pentru că sunt nu doar comode, ci şi profitabile. Satisfac patimi, pentru unii aduc poziţii înalte  sau măcar un confort călduţ, dau prestigiu, securizează psihologic şi mai dau şi sentimentul fals al unei lucrări în slujba Bisericii, a “unităţii” ei. Şi îi ajută pe marii manipulatori să stapanească nestingheriţi, cu armate de slugi la dispoziţie. Falsul vameş nu îl judecă, de pilda, pe… homosexual, să spunem, pentru că este mult sub el. Îl dispreţuieşte şi pe acesta, însă nu îl consideră o ameninţare. Dimpotriva, dacă joacă teatrul toleranţei faţă de homosexualitate, va fi premiat de “societatea civila”, va fi laudat şi dat ca exemplu de civilitate şi de europenitate. Îl judecă însa, cu disperare, pe cel care, curajos, ia atitudine şi încearcă să limiteze, cum este creştinesc şi de bun simţ amploarea răului ce se răspândeşte în lume. Şi asta pentru că exemplul său cuvântul lui îl mustră, îl arde.

\r\n

Pilda celor care mărturisesc adevărul este ameninţătoare pentru falsul vameş. Se vede pus în situaţia să renunţe la teatrul său, să renunţe la premiile şi coroniţele lumii. Să accepte glasul Adevărului, ceea ce este prea mult pentru el, care este prea smerit ca să mai accepte Adevărul şi să se facă şi următor al Lui.

\r\n

Cât priveşte iubirea... iubire avem la fel de puţină, poate, şi unii şi alţii… Iubirea e un cuvânt mult prea lesne uzat şi abuzat, pentru a “pune” în el tot ceea ce ne îndreptăţeste. Iubirea duhovnicească este grea, ea presupune multă, enorm de multă durere şi asumare în inima a oricărui alt semen, se atinge cu multă nevoinţă, dar purtată numai înlăuntrul Adevarului şi al Sfintei Tradiţii a Bisericii. 

\r\n

La fel stau lucrurile şi cu smerenia… Cine se crede pe sine smerit acela este cel mai puţin smerit, spun Sfinţii Părinţi! Cine se crede pe sine ferit de înşelare este cel mai mare înşelat, cine se crede mare iubitor al “departelui” abstract şi impersonal, poate fi adesea tocmai cel care iubeşte cel mai puţin “aproapele” concret şi real. Dar de ce oare un Sfânt ca Paisie Aghioritul remarca plin de durere că n-a găsit niciun fel de iubire vreodată, ci numai găunoşenie şi vorbe goale la toţi filo-unioniştii care se întrec în vorbe mari despre Iubire…

\r\n

Uneori mă gândesc că ne-ar sta mai bine să fim mai puţin pretentioşi şi să o luăm catinel, de jos… Până la marea smerenie şi marea iubire, care să-i atingă şi pe vrăjmaşi, pâna la ne-judecarea aceea absolută şi imposibilă şi până la alte astfel de vise înalte şi extreme, cred cp, dacş am fi puţin, mpcar puţin mai atenţi la mpsura la care suntem noi cu adevărat, am începe cu ceea ce este mai firesc. Iar primul pas către smerenie ar fi sinceritatea de a recunoaşte ca şi în noi, în fiecare dintre noi zace un fariseu lăuntric, mai mare sau mai mic, mai gălăgios sau mai ascuns. Şi primul pas către iubire ar fi să ne gândim că şi fratele acela pe care-l dispreţuim, pe care-l vedem căa fariseu mândru şi rău este şi el un suflet care are ispitele şi încercările lui, că este… totuşi fratele nostru şi că, poate, pe undeva, are şi el ceva bun sau de la care am putea avea de învăţat. În orice caz, să-i dorim mântuirea măcar atât cât ne-o dorim şi nouă! Şi atunci poate că vom învăţa şi vom rosti impreună rugăciunea… fariseului care se ştie pe sine fariseu şi totuşi râvneşte la smerenia vameşului:

\r\n\r\n

\r\n

“Iartă-mă, Doamne, că netrebnic sunt, cel puţin cât acest frate al meu… Iartă-l şi pe el şi pe mine, îndreptează-ne pe amândoi şi primeste-ne pe amândoi în mila Ta!”

\r\n

\r\n

Sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/